Vântul prin arbori- Capitolul 7 vol 2

Ceremonia începuse într-o atmosferă senină.

Muzica tradițională răsuna discret, iar razele aurii ale după-amiezii mângâiau fațada vilei lui Phu Singte. Era o zi de sărbătoare, o zi istorică. Două familii puternice, Familia1 și Imperiul casinourilor, urmau să se unească nu numai din interes ci și din dragoste. Pe de altă parte, fiul Familiei 2 alesese o fată simplă, dar nu se șușotea pe la colțuri. Mama Ava era foarte puternică în cercurile sociale și lumea văzând că ea o adoptase deja ca fiică pe Maria, era toată numai lapte și miere.

Rochii elegante, costume scumpe, parfumuri fine, zâmbete politicoase. Lumea bună a mafiei era prezentă. Peste 300 de invitați. Totul era grandios, deși cele două cupluri doriseră o ceremonie intimă, undeva la marginea oceanului, fără toată această pompă.

Cei doi miri aleseseră costume tradiționale în culori de alb și turcoaz. Chen și Maria purtau și ei tot ținute tradiționale. Rochia de mireasă a Mariei era de culoarea argintului cu reflexii roșii. În păr, o floare de hibiscus roșie, sub formă de diademă îi dădea un aer de naiadă abia ieșită dintr-un râu oarecare. Se ținea dreaptă, lipită de Chen care avea privirea înecată de fericire.

Ava apăru din spatele invitaților. Rochia ei bej, simplă, părea aleasă tocmai pentru a nu fura lumina de la miri, și totuși frumusețea naturală a femeii făcea ca toate capetele să se întoarcă după ea. Părul prins într-un coc elegant, zâmbetul discret și pașii siguri trădau o femeie care știa exact cine este.

Într-un colț retras, Phu Singte stătea cu un pahar de whisky, dar ochii lui nu se opreau din a cerceta mulțimea. Privirea îi era ascuțită, înghețată. Nimeni nu știa că, în acele clipe, el își repeta în minte informația primită cu o oră înainte: Korn Wisanut era gata de masacru. Această informație îl încânta, îl excita, în curând va deveni Șeful Familiei 1.

Ceremonia începu. Călugării budiști începură incantațiile, cuvintele lor curgând ca un jurământ vechi. Taratree întoarse privirea spre Namsong și, pentru o clipă, întreaga lume dispăru. Chen își trecu mâna peste spatele Mariei, ca un gest protector. Un pic în spate, Nakarin simți degetele lui Semus strângându-se în palma lui, într-o înțelegere tăcută. Totul decurgea cu o anumită emoție. Era momentul punerii verighetelor.

Dar, înainte ca jurămintele să fie rostite până la capăt, un zgomot metalic se auzi de afară, un sunet scurt, ascuțit, urmat de tropot grăbit de pași. Geamurile vibrară sub ecoul primelor focuri. Rugăciunile de binecuvântare se opriră brusc. Oamenii lui Korn Wisanut își făcură intrarea.

Și frumusețea acelei zile începu să se sfâșie, ca o pânză de mătase sub o lamă de cuțit.

Trei SUV negre năvăliră prin porțile grele de fier, urmat de alte două vehicule fără să claxoneze, fără avertisment. Din ele săriră zeci de bărbați îmbrăcați în negru, cu veste antiglonț și puști de asalt Kalașnikov. Erau antrenați, erau rapizi, nu ezitau…erau fără milă.

Primele focuri de armă rupseră aerul cu zgomot infernal.

– Suntem atacați! strigă Mud.

Era însă prea târziu.

Un bărbat mai în vârstă căzu imediat, apoi o femeie în rochie mov. Puțin mai încolo un copil fu lovit mortal. Apoi a început haosul. Țipete…sticlă spartă…corpuri prăbușite peste scaunele din fața estradei.

Taratree simți primul glonț trecând pe lângă urechea lui. Nu stătu pe gânduri. Îl împinse pe Namsong la pământ, se aruncă peste el, dar nu strigă…nu…vocea lui rămase mângâietoare…el se comporta ca acum 15 ani când ascundea orice frică. Șopti la urechea lui Namsong.
– Nu mișca…iubitule, rămâi sub mine…da? Te voi proteja…te iubesc mult…fii drăguț…

Îi tremura tot corpul, dar îl ținea cu forța acolo. Îl proteja cu propriul trup, fără să știe dacă următorul glonț avea să-i atingă inima.

Gloanțele sfâșiau aerul în jur. Unul îi trecu prin carne, undeva aproape de omoplat. Nu scoase nici un sunet. Îl ținea strâns pe Namsong, care tremura sub el, cu ochii măriți. Acesta simțea fiecare glonț care intra în Taratree și inima lui le primea în același timp. O teamă cumplită îl cuprinse…Taratree se sacrifica?…

— Tara… E o ambuscadă…

— Taci…șșșșș…respiră…nu te ridica…șșșș ești în securitate.

Chen, puțin mai departe, fusese lovit direct în piept.  Maria căzuse într-o parte, la picioarele lui gemând încet, cu mâna la burtă. Flori roșii ca niște anemone zdrobite înfloriseră și se prelingeau printre degetele ei fine. Trăgătorii continuau să tragă spre cei patru.

–Maria!! Maria!!Nu!!

Chen urlă ca un nebun, se aplecă spre ea, dar n-apucă să-i prindă mâna că un alt glonț îl lovi atingându-i coasta, al doilea, umărul. Se prăbuși acoperind-o cu trupul său, sângele lui amestecându-se cu al ei. Îi spuse ceva, dar vocea fu înecată de focuri automate.

Maria șopti cu ultimele puteri:

– Chen…copilul…

Nakarin fusese vizat din prima rafală. Era lovit în piept și în braț. Căzuse într-o parte, dar reușise să se târască imediat după o masă de fier. Îl văzu pe Semus venind lângă el. Trase un pistol de la brâu și se puse în genunchi, trăgând haotic spre atacatori, ca un îndrăgostit nebun.

– Pleacă! Du-te la Namsong! Protejează-l!

Dar Semus nu se mișcă. Nu putea…nu voia. Ochii lui erau doar pentru Nakarin.

– … eu stau cu tine… eu nu te las…

Fumul și țipetele umpleau văzduhul ca un val sufocant. Gloanțele loveau  țintind mai ales pe cei numiți de Phu Singte. Printre zgomote, vocea lui Korn Wisanut se ridica amenințător, repetată ca un ecou de moarte:

– Omorâți-i pe toți ! strigă, tunând peste zgomotul armelor.

Se opri pentru o clipă, apoi adăugă cu o claritate care îngheță sângele celor care auzeau:

– Nimeni nu se atinge însă de Namsong ! Nimeni ! E al meu !

Cuvintele răsunară peste tot ca o furie. Namsong, adăpostit sub corpul lui Taratree, simți un fior rece în inimă. Își dădu seama imediat că era o țintă… protejată, dar nu din grijă, ci dintr-un plan întunecat.

Corpul puternic al lui Taratree interpus între Namsong și ploaia de gloanțe, fusese lovit de mai multe ori. Fiecare impact îl făcea să tresară, iar sângele îi pătase ținuta albă cu pete mari, roșii. Respira greu, dar nu-i dădea drumul lui Namsong.

– Nu…șopti Namsong, simțind cum disperarea îi urcă în piept.

Iubitul lui era pe cale să moară.

Cu un efort brusc, își încordă mușchii și, în ciuda împotrivirii lui Taratree, reuși să se strecoare de sub el. Îl împinse ușor ghemuindu-l și se așeză peste trupul lui, acoperindu-i capul și pieptul cu propriul corp.

– Namsong, nu…voi să spună Taratree, dar cuvintele îi muriră în gât.

O rafală scurtă sfâșie aerul. Mai multe gloanțe pătrunseră în trupul lui Namsong, fiecare lovitură smulgându-i respirația. Durerea îi ardea pieptul, dar nu se mișcă. Îl strângea pe Taratree cu toată puterea rămasă, ca și cum îmbrățișarea putea opri moartea.

Cu ultimele forțe, și cu sângele cald curgând pe buze, îi șopti cu voce tremurată:

– Nu te teme, Tanmai… Wind nu te va mai abandona niciodată. Wind te iubește mai presus de viața lui.

Ochii lui Taratree, încețoșați de durere, se deschiseră ușor. Un fir de voce, abia auzit peste haos, îi răspunse:

– Wind…nu muri…te iubesc…

Apoi, respirația i se frânse într-un suspin, iar amândoi se prăbușiră în întuneric, în timp ce în jurul lor infernul continua să muște din tot ce era viu.

De departe, Mud văzu sângele curgând pe spatele lui Namsong și impactul gloanțelor. Nu-și putea permite să ezite. Fugi prin focul de arme, împingând scaune, dărâmând vaze cu flori, îmbrâncind oameni și evitând cu greu fiecare glonț. Sări pe estradă, ajunse la cei doi și făcu scut în fața celor doi.

Trăgea cu cele două pistoale încrucișate ca un nebun. Singurul gând era la Namsong. Îl iubea cu adevărat, așteptase  mereu un gest, o privire, ceva care să-i dea impresia că e iubit la rândul lui. Dar nimic nu venise. Și apăruse bărbatul acela afemeiat și bețiv…Și surprinsese într-o zi privirea lui Namsong oprită pe el…Știuse, un fier înroșit îi străpunsese inima și îl urâse pe omul acela…Apoi fusese bucuria fugii lui Namsong și satisfacția bătăii lui Taratree…Și apoi…apoi…vai…văzuse acele video, pe acel Taratree adolescent care suferise martirul, se lăsase batjocorit și umilit pentru ca Namsong să nu fie maltratat, violat…Deși păstrase aceeași linie de conduită în comportamentul exterior, în interior, admirația lui pentru acest om care îl iubea pe Stăpân de mulți ani, ajunsese la paroxism. Se simțise vinovat de bătaia dată și mai ales de acel scuipat, aruncat cu dezgust pe corpul omului care sacrificase cel mai mult pentru fericirea lui Namsong. Acum, văzându-i protejându-se unul pe altul până și dincolo de frontiera dintre viață și moarte, luase o decizie care i se păru cea mai corectă. Să-i apere pe amândoi indiferent de preț. Descărcă cele două pistoale în câteva secunde și trase de la brâu două semi automate. Trăgea disperat fără o țintă anume, dar reuși să omoare 10 dintre ei….Se ținea drept, ca un scut în oțel în fața celor două persoane care se iubeau atât de mult. Inima lui era zdrobită, dar stătea acolo și-i apăra. Apoi… fu lovit.

Bang…bang…bang!!

Trei impacturi precise. Rămase în picioare respirând greu. În luciditatea ultimă care îl făcu să-și dea seama că va muri, se întoarse și se prelinse în genunchi,  apoi acoperi cu corpul lui pe cei doi. Lipi capul de spatele rănit al lui Namsong și închise ochii. Încetul cu încetul respirația încetini până se opri complet. Mud plecase spre orizonturi înalte, cu fruntea sus și cu onoarea recâștigată.

În iureșul de fum și rafale, un strigăt sfâșietor se ridică aproape de estradă. Ava își croia drum printre scaunele răsturnate și trupuri căzute, cu pantofii scufundați în cioburi și petale de orhidee stropite cu sânge.

Ochii i se opriră brusc pe podea, acolo unde Chen și Maria zăceau lipiți unul de altul. Costumul lui Chen era pătat de roșu închis, iar rochia Mariei, cândva strălucitoare, era acum zdrențuită și udă de sângele care se prelingea din mai multe răni adânci.

– Chen! Maria!

Vocea Avei răsună cu o intensitate care acoperi pentru o clipă bubuitul armelor.

Se prăbuși lângă ei, genunchii lovind podeaua cu un sunet sec. Își întinse mâinile tremurânde și le cuprinse fețele, scuturându-i cu disperare:

– Nu! Nu îndrăzni să închizi ochii! Chen, ascultă-mă! Băiatul meu drag! Deschide ochii!

Maria avea genele lipite de lacrimi și de sânge, iar pieptul îi tresărea slab. Ava se întoarse spre ea scoase eșarfa de la gât și îi apăsă cu palma rana de pe burtă simțind cum sângele fierbinte îi curge printre degete.

– Ajutor! Cineva să mă ajute!  Fata mea așteaptă un copil!! țipă spre grădina plină de fum, dar în jur oamenii alergau, se împușcau, cădeau.

Îi strângea la piept, plângând fără control, părul i se desprinsese din cocul perfect de la începutul ceremoniei. Ochii îi erau roșii, glasul spart:

– Nu vă las! Mă auziți? Nimeni nu vă va lua!

În jurul lor, gloanțele continuau să muște din coloanele estradei, freziile albe fuseseră spulberate și căzuseră pe cei căzuți la pământ amestecându-se cu sângele lor , dar Ava nu mai vedea nimic altceva. Întreaga lume devenise doar sângele fiului ei și al nurorii pe mâini…și apoi…apoi…parcă cineva îi aruncase o găleată cu apă rece peste ea…

Îl văzu…ochii se umplură de nedumerire…de neîncredere…nu se putea…nu putea fi…nu….

Phu Singte…

Soțul ei…stătea în picioare…nepăsător…calm.

Niciun glonț nu fusese tras spre el.

– Nimeni nu-l vizează… Nimeni nu-l atinge…murmură Ava, înghețată.
– El i-a adus aici?… El a vrut asta?…

Deodată, urlete nebune i se scurseră din piept. Se repezi la telefon.

–Trimiteți ajutoare la vila lui Phu Singte! Poliția! E un masacru! Îmi omoară copiii! Ne omoară pe toți!

În câteva minute, sirenele poliției se auziră în depărtare. Atacatorii se retrăgeau deja. Korn Wissanut dăduse ordinul cu un gest scurt. Mașinile dispărură în praf.

Proprietatea lui Phu Singte devenise un abator…….

……………………

Coridorul spitalului mirosea a dezinfectant și a neputință. Pașii Avei răsunau goi, precipitați, de parcă ar fi încercat să fugă de vestea pe care o purta deja în piept. O nebunie îi împânzea creierul, nebunie care o făcea să uite că e Mama și că trebuia să rămână calmă în orice situație. Doctorul tocmai îi spusese, cu o voce rece ca metalul bisturiului, că sarcina Mariei nu putuse fi salvată. Iar acum… acum adăugase, aproape șoptit, că nici ea, nici Chen, nu mai aveau multe ore de trăit dacă inimile lor nu luptau.

Ava simți cum i se strânge stomacul, o mână invizibilă  îi frânse măruntaiele. Inima i se zbătu în gât, iar în urechi auzea un țiuit prelung, ca și cum întreaga lume s-ar fi retras, lăsând-o singură în fața unei prăpăstii.

Nu…nu așa…nu amândoi…nu în aceeași noapte.

Se îndreptă, își strânse părul în coc și vocea ei sună impunătoare, ca a unei adevărate Mama:

–  Îi vreau împreună! Chemați un călugăr budist, un preot, un șaman, pe oricine! Să vină să lege firul roșu! Mai repede, ce vă holbați așa la mine?  

Izbucnise brusc, cu o voce aproape animalică.

– Îi puneți împreună acum!

Infirmierele încercară să-i explice că nu se poate, că regulile spitalului… dar Ava le împinse, trecând ca o furtună de-a lungul culoarului. Ajunsă la camera de terapie intensivă, împinse patul lui Chen cu o forță pe care nici ea nu știa că o are, roțile scârțâind pe gresia lucioasă.

– Dacă trebuie să-și ia rămas bun, atunci o vor face unul lângă altul! Și dacă vor să trăiască, o vor face ținându-se de mână, legați pentru totdeauna cu firul roșu.

Ușa salonului Mariei se izbi de perete. Ava împinse patul lui Chen lângă al ei și, cu mișcări febrile, le uni mâinile. Tremura. Îi era frică să apese prea tare, de parcă atingerea ar fi putut rupe ultima lor legătură.

Atunci a intrat călugărul. Purta o robă portocalie, iar în mâinile lui stătea un ghem mic, strălucind slab în lumina difuză, un fir roșu, subțire, dar trainic.

– Firul vieții și al sorții… murmură el.

– Dacă nu vor rămâne aici, în această viață, îl vor urma unul pe celălalt dincolo.

Călugărul recită una dintre cele mai protectoare mantra, Chinabanchorn, încheind cu puternica frază:

– Ichevamanto sugutto surakho Jinanukbhave na-jitupadavo Dhammanubhave na-jitari-sangho Sangha nubhavena jitantarayo Saddhamma nubhava-palito, Carami jina-panjaray ti[1]

Ava își mușcă buza până simți gustul de sânge. Își aminti de nuntă — fețele lor fericite, jurămintele, florile, și apoi… gloanțele, sângele, țipetele. Totul era încă în ea, în carne și în minte, ca o rană care nu se închide.

Călugărul legă firul roșu de degetul mic al lui Chen și apoi de cel al Mariei. Murmura rugăciuni, iar cuvintele lui se amestecau cu bipurile aparatelor ce înregistrau bătăile rare ale inimilor lor. Ava plângea fără sunet, cu lacrimile șiroind peste mâinile împreunate ale celor doi.

Călugărul termină ritualul, își lăsă mâna pe umărul ei și spuse:

– Nu le-a sosit ceasul. Firul nu se va rupe astăzi.

Ava se prăbuși pe scaunul așezat între cele două paturi, cu fruntea lipită de mâinile lor. În încăpere era cald, dar ea tremura. Știa că firul acela nu era doar pentru ei. Era și pentru ea , ca să nu se prăbușească în întunericul în care fusese aruncată.

Iar afară, ploaia începu să bată în geamuri, ca o respirație a cerului, parcă sincronizată cu cele două inimi care, încet, încă luptau.

………………..

Lumina albă, tăioasă, îi forță pleoapele să se ridice. Taratree clipi de mai multe ori, încercând să se obișnuiască. Totul era confuz: mirosul puternic de spirt, zgomotul constant al aparatelor, gustul amar al uscăciunii din gură. Respirația îi era grea, iar corpul îl durea de parcă fusese strivit.

Zece zile. Zece zile în care rămăsese suspendat între viață și nimic. Așteptase pe colinele Purgatoriului să vină cineva să-l absolve de toate păcatele făcute sau nefăcute și acum, amintirile îi veneau în valuri: noaptea aceea, bubuitul surd al gloanțelor, țipetele… și Namsong. Își amintea perfect cum îl împinsese la pământ, încercând să-l acopere cu trupul său. Își amintea cum gloanțele îl loviseră crude, sfâșiindu-i spatele, Aerul  și timpul se opriseră, dar el îl strânsese cu forță și cu încăpățânare pe bărbatul cu plete de iarnă și ochi de toamnă târzie.  El redevenise Tanmai…cel care trebuia să-l protejeze pe Wind. Dar apoi, gestul care îl urmărea ca un cuțit în inimă, Namsong se smulsese din strânsoare cu o forță neașteptată și se aruncase peste el ca un scut viu. Impactul gloanțelor în carnea lui Namsong fusese un sunet pe care Taratree nu-l va uita niciodată.

-Wind…Namsong…

Numele îi ardea gâtul. Nu conta că se simțea slăbit, nu conta că tuburile îi trăgeau pielea. Cu un gest disperat, își smulse branula, ignorând sângele subțire care țâșni. Își simțea picioarele tremurând, dar începu să meargă, susținut doar de dorința de a-l găsi.

Namsong…Wind…

Numele acelea era rugăciuni, dureri și promisiuni în același timp.

Picioarele îi tremurau, dar frica de a-l pierde era mai mare decât orice durere. Mergând pe coridorul alb, steril, simțea cum fiecare pas îl duce spre adevăr și acest adevăr îl îngrozea. Îl iubea pe Namsong atât de mult, încât simpla idee că ar putea să nu-l mai vadă îi zdrobea respirația.

La capătul coridorului, în noapte târziu… îl găsi…timpul se opri.

Namsong era întins pe pat, palid ca ceara, cu fața acoperită de o mască de oxigen. Aparatele îi furau sunetul respirației și îl transformau într-un ritm mecanic, inuman. Părea fragil, de parcă o adiere mai puternică l-ar fi putut lua din această lume.

Taratree se apropie cu pași încetiniți, simțindu-și inima grea ca plumbul. Îi luă mâna, rece, inertă și o strânse între ale lui, ca și cum ar fi putut s-o încălzească doar cu propria iubire.

– Dacă te pierd… dacă nu te mai aud râzând… dacă nu-ți mai simt mâinile pe ale mele…e rost mai are totul? Te-am protejat mereu , iar acum…acum sunt doar un vierme neputincios .Namsong …Wind… te rog… nu mă abandona…

Vocea i se frânse sub greutatea lacrimilor. Se aplecă, lipindu-și fruntea de a lui, simțind doar răceală și tăcere. Își aminti dintr-o dată sângele cald din noaptea aceea, mirosul lui Namsong amestecat cu praful de pușcă, curajul lui înainte să-și piardă cunoștința.

Slăbit, Taratree se așeză pe marginea patului apoi se întinse de-a lungul corpului inconștient și își strecură capul sub brațul inert, ca un copil care caută adăpost. Sunetul aparatului de respirație îi deveni un legănat amar, fiecare bip o bătaie de inimă în plus și fiecare bătaie, un pas mai departe de moarte.

În mintea lui izvorî un jurământ tăcut:

Dacă te întorci la mine, nu te voi mai lăsa niciodată singur.

Închise ochii și inspiră profund. Printre mirosurile de alcool medicinal, pastile, perfuzii, vaporii umidificatorilor parcă percepu flori de frezii care se pregăteau să înflorească. Inspiră și expiră de mai multe ori până când, doborât de oboseala efortului, adormi profund.

O oră mai târziu, ușa se deschise încet. Semus intră, oprindu-se în prag. Privi imaginea din fața lui. Taratree, slăbit și plin de răni era lipit de trupul celui care îi salvase viața cu prețul propriei vieți. Un tablou mut al unei iubiri care nu putea fi frântă nici de răni, nici de moarte.

Nota scriitoarei

[1]  Astfel, sunteți complet bine protejat. Cu puterea lui Buddha victorios, toate nenorocirile sunt învinse. Cu puterea Dharmei, toate obstacolele aduse de dușmani sunt învinse. Cu puterea Sanghei, toate pericolele sunt învinse.