Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 18

Bunica

Motto: Nu trebuie să alegi între demnitate și dragoste

În fiecare cinci ale lunii, Ramanan și Etan se întâlneau pentru a merge împreună la casa de odihnă de lux situată la o sută de kilometri de orașul natal. Acolo locuia bunica lor, mama lui Aris, femeia care îi crescuse și educase cu o dragoste aspră, dar curată.

În tinerețe fusese o Alpha puternică, bogată și celebră, o pictoriță ale cărei lucrări se vindeau ca pâinea caldă. Frumoasă, înaltă, cu ochi albaștri și păr negru ca tăciunele, bunica era imaginea feminității nobile și neîmblânzite. Ramanan îi semăna izbitor, avea aceeași privire pătrunzătoare, același profil elegant.

Ea fusese singura din acea familie care avusese o latură umană cu copiii Siri. Când Ramanan fugise de acasă, ea fusese cea care îl ajutase cu bani și îi cumpărase micuța casă în care trăia acum. Apoi, la moartea soțului, o ruptură de anevrism o doborâse. Rămăsese cu un handicap sever… nu mai putea merge, nu mai putea vorbi decât cu greu, cu pauze dureroase, iar afazia o făcea prizoniera propriului trup.

Casa de odihnă și tratament permanent fusese aleasă de Etan, care, după fuga fratelui său, devenise director adjunct în compania părinților. Pe lângă acel post, Etan își clădise singur un renume: deschisese un lanț de galerii de artă, cotate excelent la bursă. Era un om independent, dar întreținerea bunicii lor costa o sumă colosală, chiar și pentru el, iar o parte din bani venea tot din mâinile tatălui.

Într-una din zile, Aris apăruse în biroul companiei și îi trântise un dosar gros pe masă.
Un contract de căsătorie.

Numele scris pe prima pagină: Soni Hu.

Etan știa cine este…o femeie cu șapte ani mai mare, extrem de bogată, fiica unui magnat cu legături internaționale. Tatăl lui semnase deja actele prin care accepta favoruri financiare uriașe în schimbul căsătoriei.

Etan refuzase, își pierduse cumpătul, plânsese, implorase. El dorea o căsătorie din iubire. El nu era pregătit, el își aștepta sufletul pereche. El nu voia să se însoare cu o femeie mai în vârstă care își petrecea nopțile prin baruri.
Dar Aris Siri rămăsese neînduplecat. Când văzuse aceasta, în ultimul recurs disperat, Etan amenințase că va pleca, așa cum o făcuse și Ramanan.

Pentru că el nu o iubea pe Soni și nu o voia ca soție.

Aris nu ridicase tonul…nu era nevoie. Cuvintele lui, spuse calm, tăiaseră mai adânc decât orice cuțit.

— Ori te căsătorești, ori de mâine nu mai plătesc niciun ban pentru casa de odihnă a bunicii tale.

Etan rămăsese înmărmurit. Încercase să caute alte locuri, alte variante, dar nicăieri nu se primea o pacientă cu nevoile bunicii lor. Avea nevoie de supraveghere permanentă, 24 de ore din 24, de asistență medicală, fizioterapie, alimentație controlată și personal de încredere. Sumele erau astronomice.

Aris știa și de aceea lovitura lui fusese perfect calculată.

Etan nu avu de ales și acceptă.

Căsătoria avusese loc într-o zi ploioasă de toamnă cu mare fast, dar fără zâmbete. O alianță rece, semnată cu lacrimi ascunse. Încă din prima noapte împreună, Etan îi spusese că în afară de nume, nu va primi nimic altceva din partea lui. Și deși Soni scosese toate armele seducției, corpul lui nu manifestă nici cel mai mic semn de excitare, Sexul lui rămase flasc de parcă ar fi murit odată cu semnarea contractului.

De atunci, Etan devenise subiectul preferat al bârfelor din înalta societate.
Moale.
Impotent.
Un Alpha care n-a reușit nici măcar să-și mulțumească soția.

Lumea râdea pe la colțuri. Soni Hu nu făcea niciun efort să-și ascundă escapadele. Adunată de prin baruri, fotografiată de paparazzi, o pată de rușine care se întorcea mereu acasă doar pentru a-l privi cu dispreț.

Iar el, tăcuse și îndurase. Singurul lucru care-l ținea legat de acea viață era bunica, femeia care fusese odată un stâlp de lumină în lumea artei și care, deși prizonieră într-un corp slăbit, își păstrase mintea limpede ca apa.

……………

În ziua aceea, cei doi frați urcau drumul de țară care ducea spre casa de odihnă. Aerul mirosea a ploaie și a iarbă umedă.

Etan tăcea, cu mâinile strânse pe volan.
Ramanan îl privea din dreapta, fără să spună nimic, îi simțea tensiunea, zbuciumul interior.

Ajunși acolo, personalul îi conduse în salonul luminos, unde femeia îi aștepta, sprijinită în scaunul rulant, cu o pătură gri peste genunchi.

Când îi văzu, ochii albaștri ai bătrânei se umplură de lumină. Zâmbetul acela, atât de blând și plin de viață, îi făcu pe amândoi să uite, pentru câteva clipe, de toate rănile lumii.

De la accidentul acela vascular, ea continuase totuși să picteze.
Pânze delicate, pline de albastru și de amintiri și de fiecare dată când le vedeau, Ramanan și Etan aveau aceeași senzație, că undeva, în culorile acelea, bunica lor le ascundea o poveste.

Povestea familiei lor, a celor pe care ea îi iubise.

Etan se apropie primul. Îngenunche lângă fotoliul bunicii și îi prinse mâinile subțiri între ale lui.

– Bunico… am venit, șopti el.
Privirea femeii îl cuprinse cu o blândețe care-l dezarma.

Buzele ei se mișcară greu, dar reuși să articuleze:
–E…tan… Ra…ma…nan… co…piii mei…

Ramanan se aplecă și o sărută ușor pe frunte.
–Ne-ai lipsit, bunico. Am adus florile tale preferate.

Pe măsuța mică din sticlă, de lângă ea, Etan așeză un buchet de iriși albaștri. Femeia îi atinse cu degetele tremurânde, apoi zâmbi, privindu-l lung pe Ramanan.

–Tu… nu… te…ai schi…schim…bat, spuse ea încet, cuvintele rostite cu efort, dar pline de viață.
– Poate doar lumea din jurul meu, răspunse el.

Un scurt moment de tăcere căzu peste ei. Doar zgomotul ploii care bătea ușor în geamuri le umplea respirația.

Etan se ridică și, încercând să-și ascundă emoția, privi una dintre pânzele noi, sprijinită de perete.
Era o femeie în vârstă, învăluită în lumină, iar lângă ea, doi bărbați în picioare, unul cu capul plecat, celălalt privind înainte.

–Ai pictat de curând? întrebă el.

Bunica clipi lent, ca o confirmare.
–Voi… me…me…reu aici, spuse ea, ducând mâna spre piept.

Apoi, adăugă aproape șoptit:

– Să…să.. nu… vă pierdeți…

Ramanan se uită spre fratele lui. În ochii lui Etan, lacrimile tremurau pe gene.
Pentru o clipă, cei doi frați se recunoscuseră din nou, fără rușine, fără ziduri, doar doi oameni legați de aceeași durere…durerea de a nu fi avut părinți prezenți.

Bunica făcu semn lui Etan spre cutia de lemn de pe măsuță și el o deschise. Înăuntru era un colier vechi, din argint, cu o piatră albastră în centru.
– Pentru cine e? întrebă el.

Bătrâna îl privi îndelung, apoi rosti clar, cu o voce care părea venită de departe:
-Pentru… cea care…care… o… să te… iu…iu…beas…că fă…fă..ră… să te… di…di..stru…gă.

Etan închise capacul încet, ca și cum ar fi închis o dorință.
– Crezi că există o astfel de femeie, bunico?

Ea zâmbi.
– Există. A…am…vi…vi…vi…sat…o…

Timpul părea că se oprise în salonul acela. Lumina amiezii se prelingea pe perdelele albe, iar mirosul de vopsea și flori proaspete îi învăluia ca o binecuvântare tăcută.

După câteva ore, când asistenta le spuse că e timpul să plece, Ramanan se aplecă din nou și îi șopti la ureche:
–Te iubim, bunico. Nu uita asta.

Ea închise ochii, zâmbind. Când fu rândul lui Etan, bunica îi prinse una dintre mâini cu mâinile ei, obligându-l să se aplece.

– E…Eta…an…dda…că…mor….e…eli…be…re…rea…ză…te…

Etan îi sărută mâna și ieși plângând. Ramanan îl urmă, iar când ajunseră afară, în aerul rece de seară, Etan se opri brusc.
– Nu vreau să moară…vreau să mai fie cu noi câțiva ani.

Ramanan îl privi admirativ și spuse cu voce caldă.

-Frate…eu n-aș fi putut plăti prețul pe care tu îl plătești acum. Te admir, frate mai mic…

Etan nu răspunse.

Ploaia se oprise, iar cerul, luminat de un portocaliu stins, părea să le vegheze tăcerile.

Motorul porni fără zgomot. Mașina aluneca pe drumul umed, printre copaci scăldați în aburul serii. Înăuntru, tăcerea dintre cei doi frați era densă, dar nu grea. Era o tăcere care ținea loc de multe lucruri nespuse, de iertări, de promisiuni, de neputință.

Ramanan își sprijini capul de geam și privi afară, la peisajul care se stingea în nuanțe de gri și violet. Simțea mirosul slab de benzină și de ploaie rece, iar undeva, în adâncul sufletului, îl durea că fratele lui, atât de demn altădată, ajunsese o umbră a propriei voințe.

Telefonul lui Etan vibră. Ecranul se lumină în noapte: Soni Hu.

Pentru o clipă, Etan ezită. Apoi apăsă pe acceptare.

– Spune, rosti scurt, fără nicio urmă de căldură.

O voce de femeie, limpede și ușor ironică, se revărsă prin difuzor:
-Te-ai hotărât să te întorci acasă, soțule, sau dormi iar la birou?

Ramanan se întoarse ușor spre el. Nu spuse nimic, dar privirea lui era ascuțită, atentă.

– Am fost la bunica, răspunse Etan. O știi, e singura ființă care mă mai tratează ca pe un om.

– Câtă dramă… Ai impresia că pe cineva mai interesează bătrâna aia? Pe mine nu. Pe tatăl tău nici atât. Ai o imagine de păstrat, Etan. Dacă nu pentru mine, măcar pentru numele tău.

Etan strânse volanul până când încheieturile i se albiră.
– Numele meu nu valorează nimic dacă e legat de tine.

Se auzi un râs scurt, aproape muzical.
– Ce frumos vorbești. Ar fi fost și mai credibil dacă n-ai fi semnat actul de căsătorie sau dacă ai fi fost bărbat măcar o dată în viața ta. Ah, da, am uitat, bătrâna…n-aveai destul bani…

Ramanan tresări, dar rămase tăcut. Văzu cum Etan își închide ochii o clipă, ca și cum ar fi luat o lovitură în plex.

– Închide, spuse el încet.

– Nu până nu mă asculți, dragule. Tatăl tău mă așteaptă mâine la prânz. Și dacă vrei ca fondurile pentru casa de odihnă să continue, te prezinți și tu cu mine zâmbind ca un cuplu fericit.

În tăcerea care se lăsase, se auzeau doar ștergătoarele care măturau lent parbrizul.

– Ai înțeles, scumpule?

Etan apăsă brusc butonul de închidere. În mașină se făcu liniște. Doar respirația lui tremurată și bătăile regulate ale motorului.

Ramanan îl privi fără reproș, dar cu o tristețe adâncă.
– Nu poți continua așa, Etan. Te distruge.

-Știu, răspunse el, fără să-l privească.

– Dar dacă renunț… o pierd pe bunica. Și asta n-o pot face. Nu încă.

Ramanan închise ochii, în timp ce farurile tăiau noaptea. În gând, își spuse că va găsi o cale, orice cale pentru ca fratele lui să nu mai trăiască în lanțuri.

Noaptea se lăsase peste oraș ca o pătură grea, cu reflexe de ploaie pe asfalt și umbre tăiate de faruri rare. Etan nu se întorsese acasă. Parcase mașina în fața casei lui Ramanan și, fără să spună nimic, urcase cu el.

Înăuntru, lumina slabă a veiozei din colț îmbrăca pereții într-o căldură blândă. Copiii dormeau și menajera  îi așteptase cu cina caldă. Mirosul de ceai de iasomie și lemn ud se amesteca cu liniștea.

Etan stătea pe canapea. Ramanan, în picioare, îl privea de lângă fereastră.

–Ce voia? întrebă Ramanan, cu voce joasă.

Etan nu răspunse imediat. Își scoase ceasul de la mână și-l puse pe masă.
– Da. Vrea să merg mâine la prânz cu ea la tata.
Ramanan ridică o sprânceană.
– Și tu?
–  Nu știu.

O tăcere lungă se lăsă între ei.

Pe afară, vântul foșnea prin frunzele copacilor, în cameră, doar sunetul slab al respirațiilor lor.

– Nu înțelegi, spuse Etan într-un final, aproape șoptit.

– Dacă nu merg, tata nu mai plătește pentru bunica. Dacă merg… mă umilesc din nou.

Ramanan se apropie încet. Se aplecă ușor în fața lui, sprijinindu-și mâinile pe genunchi.
– Aris o să te țină mereu în lesă, câtă vreme îi dai voie. Nu trebuie să alegi între demnitate și dragoste.

Etan zâmbi amar.
– Ușor de spus. Ție ți-a fost simplu să pleci. Eu am rămas. Am crezut că pot schimba ceva.

– Nu era simplu, Etan, zise Ramanan.

-Am plecat pentru că, dacă rămâneam, m-ar fi distrus complet. Tu ai rămas pentru că ești mai bun decât mine.

Etan îl privi pentru prima dată direct în ochi.
-Nu sunt mai bun. Sunt doar… obosit.

Ramanan se așeză lângă el. Între ei se lăsă un moment de liniște curată, ca o pauză în care niciunul nu trebuia să joace un rol.

–Ți-aduci aminte, continuă Etan

-… de vara când am fugit de acasă?
-Cu bicicleta până la râu? Cum să uit. Ai dormit pe iarbă, iar eu am adus conservele furate din bucătărie.
Etan zâmbi pentru prima dată, sincer.
– Atunci am crezut că lumea e simplă. Că pot scăpa oricând.

– Poți și acum, spuse Ramanan liniștit.

– Numai că de data asta… nu mai e nevoie să fugi singur.

Etan își lăsă fruntea în palme.
– Crezi?
– Nu sunt sigur, dar știu că o femeie ca Soni trăiește din spectacol. Dacă îi iei publicul, dispare.

Etan ridică privirea.
– Și tata?
– Tata e deja un bărbat care trăiește din trecut. Nu mai are puterea să distrugă fără să se autodistrugă.

Un fulger brusc lumină camera, urmat de un tunet îndepărtat. Ramanan se ridică și trase perdeaua.
– Rămâi aici peste noapte. Afară plouă iar.

Etan dădu din cap, fără împotrivire.
Ramanan îi aduse o pătură și i-o lăsă pe umeri. Gestul acela simplu, aproape frățesc, îi strânse inima.

– Mulțumesc, murmură Etan.
– Nu-mi mulțumi. Doar promite-mi că o să lupți. Măcar o dată, pentru tine.

Etan închise ochii. În tăcerea aceea caldă, ploaia continua să bată ușor în geam, iar undeva, departe, un gând se năștea în mintea lui.
Un plan. O cale de a-și lua viața înapoi.