OMEGAVERSE-Iubiri nepermise Capitolul 1 vol3

SALVAREA

MOTTO:

Frumusețea angelică a necunoscutului strălucea chiar și în mizeria uraganului, chiar și sfâșiată de răni.

https://youtu.be/2o9KfyPqQzY?si=m43-2hmPGP3nX5pK

Noaptea se deschidea sub furia uraganului, sfâșiind oceanul în valuri negre și înalte. Velierul cu două catarge al lui Chao Fah fusese smuls din direcție, aruncat ca o jucărie în mijlocul apelor. Lemnul trosnise, se frânsese, iar lumea se rupsese în două odată cu el. O explozie surdă, o lumină albă în ochi, apoi doar vânt, spumă și întuneric.

Chao Fah fusese zvârlit în larg, prins de o bucată din catarg. Obrazul drept îi era deschis de o rană lungă până aproape de gât. Brațul îi fusese sfâșiat până la os. În ochiul drept, o așchie ascuțită stătea înfiptă ca un blestem al oceanului. Era inconștient, plutind între viață și moarte, legănat de valuri ca de respirația unui monstru adormit.

În depărtare, velierul cu patru catarge al contrabandiștilor lui Taro Daho se întorcea de la Baha spre Takrit. De pe punte, strigătele sparseră vuietul furtunii.

–Om la apă, căpitaane! Om la aapăă!

Taro Daho își întoarse privirea spre haosul unde doar întunericul se vedea. Marinarii, murdari de sare și teamă, se îngrămădiră în jurul lui.

– Căpitane, nici nu-l cunoaștem! Poate e un polițist!

Taro Daho îi privi cu un rânjet batjocoritor, scuturând apa de pe sprâncene.

– Sunteți proști sau vă prefaceți ? Velierul ăla rupt e de lux, costă milioane. Doar un contrabandist ca noi e suficient de nebun să iasă pe o noapte ca asta. Coborâți șalupa… sau vă ia mama naibii!

Nimeni nu mai îndrăzni să comenteze.

Șalupa de salvare fu coborâtă, iar Taro Daho sări în ea cu un singur gest hotărât. Motorul împroșcă spumă, iar lupta cu oceanul începu. Furtuna mușca din barcă, vântul o lovea ca un animal dezlănțuit, iar valurile încercau să-i înghită.

Pe lemnul plutitor, silueta mutilată a lui Chao Fah abia se mai vedea.

– Lasă-l, căpitane! strigă un marinar cu voce tremurată.
–Oceanul își cere prada! Dacă-l ridicăm, ne răpune pe toți! strigă căpitanul secund al vaporului.

Dar Taro Daho nu era un om care asculta frica altora, era un om care o sfida.

Cu brațele încordate, reuși să ajungă la Chao Fah, să-l tragă de pe resturile de lemn și să-l strângă la piept. Când îi văzu chipul, rămase o clipă fără aer. Frumusețea angelică a necunoscutului strălucea chiar și în mizeria uraganului, chiar și sfâșiată de răni.

Obrazul îi era tăiat până aproape de gât…ochiul drept însângerat de așchia înfiptă adânc…brațul rupt, deschis până la os…Taro Daho îl acoperi repede cu o haină impermeabilă și izbucni, urlând peste vuietul furtunii:

–TRAGEȚI DE FRÂNGHII, MĂĂĂ, SAU MĂ PIERDEȚI ȘI PE MINE! SĂ VĂ AUD URLÂND CÂND TRAGEȚI!

De pe velier, vocea echipajului răzbătu prin ploaie:

– HEI RUUP! HEI RUUP! HEI RUUP!

Șalupa dansa nebunește, dar marinarii trăgeau cu toată disperarea oamenilor care se agață de viață. Taro Daho strângea cu un braț trupul inert al lui Chao Fah, cu celălalt își ținea echilibrul în barcă, hotărât să nu cedeze oceanului.

În haosul acela de spumă, sânge și urlet al vântului, destinul lor se lega pentru întâia oară.

Cu un ultim salt al valurilor, șalupa fu trasă lângă velier. Cârligele metalice se înfipseră în bordaj, iar marinarii, strânși ca un mușchi unic, trăgeau cu răsuflarea tăiată.

– Hei ruup! Hei ruup! HEI RUUP!

Sfoara scârțâia, palmele le sângerau, iar ploaia le tăia obrajii. Când Taro Daho ridică privirea, doi dintre ei înlemniră.

– Draceee… dar ăsta e… murmură unul, alb la față.

– Arată ca un copil al oceanului… sau ca un blestem venit la noi pe apă, șopti altul.

Chao Fah, inconștient, cu ochiul drept roșu de sânge și așchia înfiptă adânc, părea ireal, aproape supranatural în brațele lui Taro.

Când căpitanul puse piciorul pe scară, furtuna se potoli pentru o clipă, sau poate era doar tăcerea echipajului, înghețat să-l vadă purtând în brațe un străin sfâșiat de moarte.

Pe punte, oamenii se dădeau instinctiv înapoi.

–Căpitane… ai adus moartea la bord, mormăi bătrânul Sen, superstițiosul.

– Sau un polițist, cum am zis, spuse un marinar tânăr.

– Poate e un spion, șopti bucătarul vasului.

– Poate e de la Patrulă! scăpă altul, întorcându-și fața de teamă.

Taro Daho nici nu-i privi.

–Mișcați-vă din drum. E rănit grav.

– Și dacă ne atrage necazul? Dacă lăsăm la bord un om urmărit? îndrăzni cineva.

Taro se întoarse încet, cu privirea rece și întunecată ca apa sub furtună.

–Singurul necaz pe care-l aveți e că vorbiți prea mult.

Înăbuși orice comentariu. Se auzi doar vuietul oceanului. Îl culcă pe Chao Fah pe puntea udă. Un marinar scoase un fluierat scurt de uimire.

– Căpitane… uitați-vă la el…

Pielea era pală, aproape translucidă… trăsăturile delicate, neobișnuite printre contrabandiști… iar rana lungă de pe obraz dezvăluia nu doar brutalitate, ci o frumusețe stranie, ruptă ca dintr-o altă lume.

–Ăsta nu-i un om obișnuit.
– Ba e un semn rău!

Cuvintele se amestecau cu zgomotul furtunii, cu sălbatica teamă marinărească.

Taro ridică haina impermeabilă ce îl acoperea.

– Luați-i pulsul! strigă el.

Dar nimeni nu mișcă.

Superstițiile erau mai tari decât ordinele.

Atunci Taro Daho își încleștă dinții, îngenunche lângă bărbat și își puse el însuși două degete la gâtul rece.

O clipă…
Două…

Apoi respiră adânc.

–Trăiește. Și dacă trăiește… merge în cabina mea.

O tăcere tăioasă se lăsă peste echipaj.

– În…a…ta, căpitane? făcu unul cu neîncredere.

– Da. Și dacă cineva pune mâna pe el fără ordinul meu, îl arunc personal în ocean. Întrebați-vă naibii dacă glumesc.

Uimirea echipajului se transformă în tensiune, suspiciunea sfâșia aerul. Marinarii se priveau între ei, încercând să înțeleagă de ce căpitanul își risca velierul, oamenii și viața pentru un necunoscut lovit de furtună.

Iar Taro Daho, ridicând în brațe trupul angelic, însângerat și inert, nu-și putea explica nici el impulsul acela… animalic, profund, pe care oceanul i-l șoptise în noapte:

Bărbatul acesta nu trebuia lăsat să moară.

…………………………………….

https://youtu.be/nKCv7moWpMI?si=uY9ldEqhZrSL-SS_

Cabina lui Taro Daho era cea mai spațioasă încăpere de pe velier, dar în noaptea aceea părea prea mică pentru furtuna trăită afară și furtuna pe care o adusese înăuntru. Lămpile se legănau, aruncând umbre sălbatice pe pereți, iar ploaia lovea hubloul ca niște unghii fioroase.

Taro trânti ușa cu piciorul și îl așeză pe Chao Fah pe patul său, care se îmbibă imediat de sânge. Respirația lui era slabă, tăiată, ca un fir care stă să se rupă.

– Felcer! Felcer la mine, ACUM!

Ușa se izbi de perete și apăru Ona, felcerul de bord, un bărbat înalt, uscățiv, cu ochi negri obosiți și degete ce tremurau ușor.

–Pe toți zeii mărilor, ce ai pescuit de acolo? mormăi el, apropiindu-se.

Văzu rănile și rămase un moment fără aer.

– Căpitane… asta nu-i o lucrare pentru mine. Are o rană deschisă pe obraz până la gât, așchie înfiptă în ochi, brațul e tăiat de la cot până între degete și se pare că e și rupt… eu nu sunt chirurg plastician. Eu pot doar…

Taro izbucni, vocea lui răgușită tăind aerul:

–Coase-l naibii, felcere sau îl pierdem! Nu vreau să-mi moară ca un porc la tăiere, înțelegi?!

Felcerul îl privi o clipă, apoi oftă, acceptând inevitabilul.

– Atunci ține-i capul. O să doară rău.

Taro se așeză imediat pe marginea patului, ridică ușor capul lui Chao Fah în mâini și îi șterse sângele de pe buze cu dosul palmei.

Slab, ca un murmur, un geamăt îi scăpă lui Chao Fah, un sunet sfâșietor, ca al unei păsări rănite.

Taro înghiți în sec.

– Devine conștient… șopti el.

Felcerul întinse mâna spre trusa metalică, scoțând ac și fir de pescuit.

– Fără anestezic. N-avem.

Taro se întinse după o sticlă de whisky, desfăcu capacul cu dinții și o apropie de buzele lui Chao Fah.

– Bea… hai, înghite, frumosule, altfel te sfâșie durerea.

Turnă lichidul chihlimbariu. Chao Fah tresări violent, un geamăt ce se rupse din piept. O parte din whisky se prelinse pe gâtul lui, amestecându-se cu sângele.

Ona ridică acul, apropiindu-se de fața sfâșiată.

– Taro… îl voi atinge. Pregătește-te.

– Țin.

În timp ce acul străpungea carnea ruptă a obrazului, Chao Fah scoase un sunet înăbușit, o jumătate de plâns, o jumătate de urlet. Mușchii i se încordară sub mâinile căpitanului. Taro îi apăsă ușor tâmpla cu degetul mare.

– Respiră. Hai, respiră.

Felcerul cosea repede, noduri mari, imperfecte, dar vitale.

Transpirația lui curgea pe frunte, tremurând la fiecare val care lovea velierul.

–Ți-am zis, căpitane… nu pot face minuni. O să rămână cu semne urâte.

Taro se încruntă, o flacără scurtă aprinzându-i ochii.

– Prefer semne decât un cadavru. Continuă!

Când ajunse la braț, Oana scrâșni din dinți.

– Ține-l, că o să sară din piele.

Taro îi închise capul între palmele lui, cu o grijă care contrasta brutal cu vocea lui dură.

– Sunt aici, străine… te țin. Nu te las.

Un alt geamăt tăie respirația lui Chao Fah, iar ochiul stâng i se deschise o secundă, tulbure, halucinant. Privirea îi căzu pe Taro.

Nu-l recunoștea, dar îl simțea.

–Tu…

Un sunet slab, o silabă ruptă. Taro simți ceva strângându-i pieptul. Dar nu răspunse. Chiar nu-și înțelegea neliniștea aceea interioară. De ce? Era doar un străin.

Felcerul continua febril.

– Mai am puțin… ține-l, Taro, că mi-l răsucește!

– Nu-i dau drumul, coase-l.

Ona ridică privirea o clipă, surprins de glasul hotărât al căpitanului, apoi continuă.

În timp ce acul intra și ieșea din carnea ruptă, Taro Daho rămase acolo, neclintit, șoptindu-i necunoscutului ca unui om pe care îl pierduse deja:

–Nu muri aici. Nu cu mine lângă tine. Ai înțeles?

Ona, felcerul, își trecu palma peste fața transpirată.

– Căpitane… partea asta e cea mai urâtă. Așchia din ochi. Dacă o scot greșit, îi pierdem vederea… și poate și viața.

Taro nu își luă mâinile de pe capul lui Chao Fah, pe care îl ținea sprijinit pe genunchi.

– Scoate-o, Ona. Nu avem alternativă.

Felcerul trase aer adânc și pregăti un cleștișor. Mâinile îi tremurau ușor, deși încerca să pară sigur.

–Ține-l nemișcat, Taro. Dacă mișcă un milimetru… îl orbesc.

Chao Fah, semi-inconștient, respiră sacadat. Sângele i se scurgea din colțul ochiului, cald și dens.

Taro își lipi fruntea de a lui, șoptindu-i:

–Stai cu mine. Hai, înger al mării… stai cu mine.

Ona apropie cleștișorul. Așchia era lungă, subțire, adânc înfiptă în pleoapă și în globul ocular. Când metalul rece îi atinse zona, Chao Fah tresări și un sunet brutal îi scăpă dintre buze, ca un animal rănit.

– Ține-l! strigă Ona.

– Îl țin. Continuă.

Felcerul prinse capătul așchiei.

–O să trag ușor.

Dar „ușor” era imposibil.

Trase.

Un urlet sfâșietor, răgușit, aproape inuman, se rupse din pieptul lui Chao Fah. Corpul i se arcui, dar Taro îl strânse tare la piept, forțându-l să nu miște.

– Respiră! îi comandă Taro.

– Respiră!

Așchia ieși, lungă cât un deget, acoperită de sânge și fibre.

Ona o aruncă la podea.

–Gata… gata… dar sângerează ca naiba. Ține presiunea!

Taro presă cu o cârpă curată pe ochiul drept, iar Chao Fah, încă în convulsia durerii, începu să delireze.

Respirația lui se grăbi, deveni neregulată.

–Nu… nu…

Buza i se mișca slab.

–Lasă-mă…
– Lasă-mă să mă duc…

Taro rămase nemișcat câteva secunde, ca și cum cuvintele îl plesniseră peste obraz.

Ona ridică privirea, încremenit.

–Căpitane… delirează.   Pierde sânge.

Dar Taro vorbi cu o voce joasă, aproape un mârâit:

– Nu te duci nicăieri.

Chao Fah își întoarse capul, orbitor de încet, spre sursa vocii.

Ochiul stâng, singurul încă funcțional, era tulbure, plin de apă, sânge și confuzie.

– Te rog… șopti, abia respirând.

–Lasă-mă… lasă-mă să mor…

Cu mâna stângă sfâșiată, încercă chiar să împingă brațul lui Taro, slab, tremurat, dar încă instinctiv.

Era un gest de disperare, nu de agresiune.

Taro îl apucă de încheietura rănită și o lipi de pieptul lui, ferm.

– Nu vei muri pe velierul meu. Auzi? Eu decid cine moare aici. Și tu NU mori.

Chao Fah clipi, pierzându-se din nou în amestecul dintre durere și inconștiență.

–Am pierdut totul… mormăi el.

– Lasă-mă… oceanul m-a vrut…

–Oceanul poate să mă pupe-n fund, i-o tăie Taro.

Te-am scos din apă și asta te ține în viață, nu tu alegi, nici oceanul…doar eu.

Ona își continuă lucrul, cosând, bandajând, murmurând înjurături.

Dar Taro nu-l mai auzea, avea ochii doar la bărbatul din brațele lui.

Un străin.
O enigmă.
Un chip mutilat.

Un om care tocmai îi ceruse voie să moară.

NOTA SCRIITOAREI:

V-am făcut o surpriză punând capitolul 1 mai repede. Deci, nu uitați steluța și o reacție fie ea cât de mică. Mulțumesc mult, aventua ultimului capitol a început. Țineți-vă bine, el vine cu iubiri, sentimente, o viață nouă pentru toate personajele ți multe răsturnări de situații.❤️❤️❤️❤️. Vă iubesc pe voi cei care iubiți cărțile.