Vreau să înțeleg
https://youtu.be/2N1pnjtc7Ag?si=c_pvJeWxTxTWNhBw
MOTTO:
Sunt o eroare a sorții
Ama Fanlah dădea semne de trezire.
Respirația i se modifică abia perceptibil, devenind mai superficială, apoi se opri pentru o clipă, într-un fel în care doar medicii o fac atunci când corpul lor începe să se trezească înaintea minții. Ramanan simți schimbarea imediat. Fără să gândească, își domoli respirația și rămase nemișcat, prefăcându-se adânc adormit.
Ama deschise ochii.
Pentru câteva secunde, nu se mișcă. Privi tavanul, apoi ridică încet privirea spre bărbatul care îl ținea în brațe. Fața lui Ramanan era calmă, aproape împăcată, complet diferită de expresia de om rănit pe care o văzuse în noaptea trecută. Ama își ținu respirația, ca și cum ar fi verificat dacă momentul era real sau doar o extensie a unei stări febrile.
Cu o grijă extremă, începu să se retragă.
Își desfăcu încet brațul prins sub al lui Ramanan, apoi își desprinse capul de pieptul lui, milimetru cu milimetru, ca și cum fiecare mișcare ar fi putut să-l trezească. Ramanan simți lipsa căldurii aproape dureros, dar nu se mișcă.
Ama se ridică de pe pat, își netezi hainele boțite, apoi se opri.
Se întoarse spre Ramanan.
Îi atinse fruntea cu dosul palmei, gest scurt, profesional, dar încărcat de o blândețe care trăda prea mult.
– E bine… nu mai ai febră, murmură ca pentru sine.
Ieși din cameră fără zgomot.
Abia atunci Ramanan deschise ochii.
Rămase întins, privind tavanul, cu inima bătând prea tare pentru liniștea dimineții. Nu înțelegea nimic. Nici de ce dormise atât de bine, nici de ce trupul îi reacționa atât de violent la simpla prezență a doctorului, nici de ce gestul acela simplu, palma pe frunte, îi lăsase o senzație de gol aproape fizic.
– Ce e în neregulă cu mine…
………………….
Bucătăria Casei Medicale era scăldată într-o lumină cenușie, de dimineață rece. Cafeaua aburea în cești groase, iar liniștea dintre ei era una atent calculată.
Ama Fanlah purta o cămașă închisă la culoare și ochelari fumurii, de parcă nu ar fi vrut ca privirea lui să fie citită prea ușor. Ramanan îl observa peste marginea ceștii, fără să-și dea seama.
– Doctore, spuse el în cele din urmă, rupând tăcerea.
-…cum se face că-mi acorzi mie… un străin… o atenție atât de deosebită?
Ama ridică lent privirea. Îl privi lung, cu un calm care devenea periculos. Un zâmbet abia schițat îi atinse buzele.
– Căpitane, îți voi răspunde cu o întrebare, spuse el cu voce joasă.
–Cum se face că tu, un străin, nu încetezi să mă înghesui prin colțuri și să mă agresezi cu feromonii tăi? Să nu mai vorbim de sărutări. Oare în regiunea evoluată de unde vii așa se comportă un Alpha cu un Omega?
Ramanan îngheță.
Simți căldura urcându-i violent în obraji și, fără să-și poată controla reacția, își afundă nasul în ceașca de cafea. Își dori în acel moment ca lichidul negru să-l fi putut ascunde.
După câteva secunde, spuse încet:
–Iartă-mă… nu știu ce e cu mine. Chiar nu înțeleg de ce, de câte ori sunt în preajma ta, feromonii mei o iau razna.
Ama întinse mâna peste masă și îi atinse ușor verigheta.
– Ești căsătorit, spuse el calm.
– Oare nu-ți mai iubești soția?
Ramanan își mângâie delicat verigheta din aur alb, gest reflex, aproape dureros.
– Mi-am pierdut partenerul… acum trei sute optzeci și cinci de zile.
Ama ezită o fracțiune de secundă, apoi întrebă:
–A fost bolnav?
– S-a sinucis… din dragoste pentru mine.
Vocea lui Ramanan se frânse ușor, dar continuă:
-De atunci n-am mai simțit nimic pentru nimeni. Feromonii mei… credeam că i-am pierdut pentru totdeauna. De aceea nu înțeleg ce se întâmplă cu mine în preajma ta. Eu chiar nu sunt așa… chiar… iartă-mă. Feromonii mei devin nebuni lângă tine. Ți-am făcut ceva rău azi-noapte?
Ama zâmbi scurt.
-M-ai sechestrat.
Ramanan clipi, apoi, după o secundă de gândire, întrebă sincer:
– Doctore…a ce miros feromonii tăi?
Ama ridică sprânceana.
-Căpitane, chiar și aici, în Teritorii, această întrebare este extrem de nepoliticoasă.
Ramanan își coborî din nou privirea în cafea.
-Iartă-mă… dar am simțit note de nuci, scorțișoară, portocale și fructe uscate. Nu reușesc să definesc nota principală… poate din cauza pansamentului. Te rog să mă ierți. Am fost singur atât de mult timp… mi-am iubit partenerul profund. El… el era sufletul meu pereche. Am suferit enorm. Și copiii mei la fel.
Ama îl opri ridicând ușor mâna.
-Ai copii cu el?
– Am doi copii cu prima soție Omega. A murit într-un accident dubios. Luli are șase ani și jumătate. Rak, patru ani și jumătate. N-am avut copii cu al doilea partener.
-Nu voia? întrebă Ama, ducând conversația pe un drum periculos.
Ramanan ezită, apoi spuse:
– Sufletul meu pereche era… era… era un Alpha.
Ama inspiră scurt.
– Oh, o iubire nepermisă…spuse el.
Ramanan ridică brusc privirea.
–El îmi spunea Ama…de ce te numești așa? Acest nume nu e înscris în cartea continentală de prenume acceptate.
Ama Fanlah râse scurt.
–Căpitane , uiți că trăiesc în teritorii? Aici te poți numi cum vor părinții tăi. Castravete, Pendulă, Sculă sau mai știu eu cum, părinții au voie să-și numească copilul cum vor.
Cuvintele rămaseră suspendate între ei, grele, definitive, ca o ușă care se închidea și, în același timp, una care începea să se deschidă.
…………………….
Trecuseră 2 săptămâni de când doi dintre cei mai temuți capi ai Dragonilor Roșii zăceau inconștienți în Secția de reanimare a spitalului din Tikrit.
Teritoriile respirau greu în noaptea aceea. Într-un depozit dezafectat de lângă chei, sub un neon murdar care pâlpâia ca o inimă obosită, oamenii Dragonilor Roșii își verificau armele. Mișcările lor erau economice, precise. Fără glume. Fără grabă. Fuseseră plătiți pentru eficiență, nu pentru bravură.
Harta spitalului era întinsă pe capota unei dube negre.
– Mâine dimineață, intrarea de serviciu. Reanimarea e aici, ieșirea spre morgă, aici, spuse liderul, trasând linii cu un marker roșu. Recuperăm țintele și trebuie neapărat să-l lichidăm pe Siri. Dacă lucrurile se complică… nu rămâne nimeni în urmă.
În aceeași noapte, în Baha, într-o vilă protejată de prea multe sisteme de securitate, patru oameni priveau aceleași planuri. Nu erau asasini, erau finanțatori.
–Dragonii au intrat în Teritorii, spitalul e cheia. Va fi un atac pentru a recupera 2 capi ai Dragonilor roșii, deci nu vor bănui altceva dacă Siri e împușcat, spuse unul dintre ei trăgând adânc dintr-un trabuc.
– Și cu cei din Kari cum rămâne? întrebă altul.
Un dosar se deschise. Fotografii clare arătau o rezidență cu două case. În grădina cu flori și pomi fructiferi alergau două fetițe și puțin mai încolo un ofițer de poliție stătea la o masă cu o femeie cu părul lung blond , un copil de vreun an într-un scaun înalt de bebeluși. În picioare, în spatele femeii blonde era o altă femeie cu ochi albaștri și păr negru până la umeri. Aducea cafea. În depărtare, cu o pălărie de paie, în fața unui șevalet, un bărbat picta. Era o scenă de duminică și se vedea că toată lumea era fericită.
–Al doilea focar. Dacă Ramanan Siri scapă, oricum îl lovim unde doare mai tare.
Un zâmbet rece.
– De data asta nu mai greșim.
………….
Ramanan nu-l mai văzuse pe Ama Fanlah de trei zile.
Trei zile de când, într-o dimineață încărcată de tăceri grele, se deschisese în fața doctorului și lăsase să i se vadă o parte din trecutul pe care îl păstra de obicei sub armură. Trei zile de când acest Ama nu mai revenise acasă.
Spitalul fremăta sub pașii lui, dar pentru Ramanan totul părea încremenit. Era îmbrăcat în uniforma de polițist, gesturile îi erau precise, vocea tăioasă. Dădu ordine scurte, fără loc de interpretare: doi agenți în salonul de la reanimare, alți doi la ușă. Restul, în repaus. Nu era negociabil. Apoi plecă.
Îl căută pe Ama Fanlah pe culoare, prin săli de consultații, prin spații comune. Spitalul nu era imens, și totuși doctorul părea să i se strecoare printre degete ca nisipul. De fiecare dată când credea că e aproape, nu găsea decât aer și ecoul pașilor lui proprii.
Oare se ascundea de el?
Iritarea îi urcă lent, dar constant, până când luă o decizie. Avea să-l aștepte.
Biroul personal al doctorului era nu departe de reanimare. Ramanan deschise ușa și păși înăuntru, fără să știe că urma să intre într-o lume care avea să-l zdruncine din temelii.
Se opri în prag.
Rafturi întregi de cărți despre echitație, despre viața cailor, despre rase, antrenamente, istorie. Volume vechi, unele rare, cu cotoare tocite de timp și mâini iubitoare. Pe un alt perete, o colecție impresionantă de plăci de vinil, așezate cu o grijă aproape ritualică: jazz pur, clasic, regi ai saxofonului și ai nopților fumurii.
Ramanan simți amețeala urcându-i în cap.
Viața, destinul, karma… toate păreau să-și bată joc de el. Cum era posibil? Aceleași pasiuni. Aceleași tăceri muzicale. Aceleași obsesii.
Nu, omul acela nu era Chao Fah. Știa asta. Ochii lui Ama Fanlah nu erau verzi ca algele bătute de ocean. Erau negri, vii, cu irizări de miere fierbinte. Îi văzuse. Îi știa.
Și totuși.
Își dorea să fie în preajma acestui doctor mai mult decât își dorise aproape orice altceva în ultimul an. Trebuia să înțeleagă. Trebuia să testeze.
Alese un disc aproape fără să se gândească. Love Is Here to Stay. Același saxofon care știa să mângâie, nu să rănească. Apoi se așeză, luă o carte la întâmplare și așteptă.
Timpul curgea altfel în biroul acela.
După aproape o oră, ușa se deschise și Ama Fanlah se opri brusc când îl văzu. Surpriza îi îngheță chipul, iar instinctul îl făcu să facă un pas înapoi, gata să plece. Nu apucă.
Ramanan fu mai rapid. Îi blocă ieșirea, palma sprijinită pe ușă.
– Când vii acasă? întrebă el, vocea joasă, dar încărcată.
– Știu… nu e acasă la mine. Dar totuși. Când vii acasă? Te ascunzi de mine?
Doctorul ridică privirea, iritat, rănit.
– Dă-mi drumul. Cum îndrăznești să intri aici, în spațiul meu, în intimitatea mea?
Ramanan se apropie și mai mult de el. Îi putea auzi bătăile inimii. Ama își puse mâinile pe pieptul lui, încercând să creeze o barieră care tremura deja.
– Doctore… scoate ochelarii, urăsc privirile ascunse sub fumuriul lentilelor.
Ama Fanlah vorbi cu capul plecat:
-Preferi să vezi fața mea mutilată? Nu te dezgustă? Poate nu ți-ai dat seama… am un ochi de sticlă.
Oftă adânc și, cu o lentoare resemnată, își scoase ochelarii și-i puse în buzunarul de la piept. Ramanan nu se trase înapoi, din contră, îl apucă de bărbie și-i ridică fața spre el. Cu o mișcare blândă îi mângâie încet cicatricea, cu o grijă care nu cerea permisiune.
– Te-a durut? întrebă el, cu o duioșie care nu se potrivea cu uniforma.
– Nu-mi aduc aminte. Eram inconștient.
Ramanan îl trase ușor în brațe, lipindu-l de el, fără brutalitate. Parcă ar fi ținut în brațe un fir de trestie tremurândă, atât de slab îl simțea în brațele lui.
–Doctore… ce-mi faci tu mie?
Inspiră adânc, aproape disperat.
-Tot nu pot simți aroma principală a feromonilor tăi.
Își apropie nasul de plasturele antiferomoni.
-Portocale și scorțișoară… ca de obicei.
Frustrarea îi vibra în glas când îi șopti la ureche:
– Lasă-mă să înțeleg, te rog. Vrei?
Ama se zbătu neputincios.
– Dă-mi drumul…
Ramanan îl strânse mai tare, fără să-l rănească, și își coborî buzele spre ceafa lui.
– Lasă-mă să înțeleg… pot să te sărut?
Nu așteptă răspunsul. Începu să-i sărute fața, în penumbra biroului, cu mici sărutări calde, lente, lipsit de grabă, de parcă degusta ceva unic. Buzele lui Ramanan nu cereau, nu luau cu forța, doar întrebau.
Printre atingeri, printre respirații, vocea îi deveni un murmur:
–Îți plac caii? Faci echitație, mm?
– Îți place jazzul? Mm?Ce piesă e preferata ta?
-Cânți la saxofon?
Ama rămase nemișcat, prins între rezistență și o slăbiciune care începea să cedeze.
– Doctore… ce mă fac eu cu tine? șopti Ramanan.
–Am să înnebunesc. Sunt o eroare a sorții[1]… dacă ar fi să-l citez pe Shakespeare.
Îi atinse buzele, mai sigur de data aceasta.
–Ama… știi ce simt eu când îți rostesc numele?
Îl rosti rar, aproape ca pe o rugăciune.
-A-ma…Poate îți voi spune într-o zi.
Îl sărută din nou, tandru, frumos, cu o răbdare care spunea tot ce cuvintele nu puteau.
-Lasă-mă să înțeleg. Te voi săruta, să știi…că o vrei sau nu. Așa că… mai bine fii de acord.
Nu era o amenințare…era o constatare.
Ama Fanlah nu mai păru hotărât să se zbată. Ridică privirea spre el.
–Ramanan Siri, fața mea chiar nu te dezgustă? Privește-mă cu atenție ca să nu regreți toate cuvintele pe care încă nu le-ai …
Fraza nu fu terminată, gura lui Ama Fanlah fu acoperită complet de gura lui Ramanan. Sărutându-l, Ramanan se rotea cu el ca într-un dans ciudat, un dans care dădea și cadența sărutării. Ramanan Siri era scufundat într-un enorm crater incandescent. Corpul lui se trezise, feromonii explodau înfierbântați. Ca o lavă invizibilă, un fluviu de whisky Macallan se revărsă în încăpere. Lemnul îmbibat de sherry, caramelul, notele dulci și calde se împleteau în jurul lor aspirând scorțișoara, nucile și portocalele într-o sarabandă de arome ce păreau deja îndrăgostite. Ama Fanlah se abandonă în brațele celui ce fusese odată soțul lui și pe care îl abandonase din dragoste. Limbile se frecau, corpurile se frecau. Ramanan nu mai vedea decât lumini albe care îi explodau în creier cu viteza sunetului. Se simțea incapabil să-l mai lase din brațe pe acel bărbat cunoscut doar acum câteva zile și care i se părea cunoscut de la începutul timpurilor.
Dacă v-a plăcut, o reacție, un emoticon, mă vor face fericită, mulțumesc❤️❤️❤️❤️
NOTA SCRIITOAREI
[1] Strigătul deznădăjduit al lui Romeo în momentul în care moare Thibault în piesa de teatru Romeo și Julieta de W. Shakespeare


Dupa câte vad ,iar s-a pus “gașca ” pe rele . Sper ca Ramanam sa fie pe faza ,chiar daca începe sa se îndrăgostească din nou de doctor.Bietul capitan ,nici el nu-si înțelege feromonii!Si cum speranta ,moare ultima ,sper ca nimeni sa nu pățească nimic….sigur vor veni,momente furtunoase!Multumesc frumos!❤️
Da, gașca va fi cât de curând la porțile spitalului
Ana, mare talent ai! Atâta forță combinată cu sensibilitate are scena de săruturi și îmbrățișări dintre cei doi, încât parcă ești acolo și-i vezi și le simți trările! M-a copleșit. Oricum simt toate personajele. Cînd ai descris scena din casa lui Ramanan, eu eram ascunsă intr-un fotoliu, printre ei toți și-i urmăream. Pe de altă parte, iar bat la ușă nenorocirile. Acum văd că planurile au evoluat. Înțeleg că o organizație criminală își sacrifică doi oameni, astfel încât, chipurile, în vacarmul care se declanșează cu ocazia prinderii celor doi, moare și Ramnan, care de fapt e ținta.Dacă nu reușește acest atentat, îl vor distruge pe Rama, omorându-i întreaga familie, astel încât să nu reziste durerii.Josnici mai sunt. Ăștia-și finanțatorii și executanții merită omărâți torturați prin metode de ev mediu. Sper să-i rezolve dragul de Taro. Mulțumesc frumos, Ana. Aștept cu nerăbdare următoarele născociri ale minții tale deștepte.
Mu’tumesc pentru aprecieri, capitolul e foarte cinematic și tulburător. Ramanan e pe cale sa se îndrăgostească.
această caracatiță și-a întins tentaculele chiar și în acest ținut …sunt hotărâți să extermine aceste persoane
RAM feromonii lui se îndrăgostesc și pornesc într-un dans nebun ,inexplicabil în prezența lui Chao … Ram ai grijă ești în ape tulburi ….mulțumesc !
În capitolul urmator, Taro Daho intervine.
Hai RAM trebuie să îți dai seama că Ama ,este al tău . Acel Ama care te-a iubit și îl iubești cu arătat ardoare și că l-ai iubit încât te-a sacatuit aceasta iubire și te-ai închis în tine. Chiar nu îți dai seama că are aceleasi iubiri pe care tu le-ai descoperit la iubirea ta. Iar tu Ama de ce îl ți atât la respect și nu ii spui cine ești de fapt ,mai ales că ți-a spus că nu îl interesează cum arăți ci doar că îl înnebunești ,in preajma ta ….mersi mult Ana,sau sa te numesc Ama♥️
Am zâmbit 🙂 Chao Fah rămâne totuși un Alpha. El dorește ca Ramanan sa aibă o viață fericită.
Corect ,dar Ama nu iei da seama că RAM fara el e distrus și nu vrea sa iubească pe altcineva…Ah Ama ♥️
Ucigasii nu dorm Se repliaza ca sa atace mai perfect Sper sa nu le iasa .Intre timp ameteala si nelinistea lui Ramanan creste la fel ca intrebarile lui Cum poate sa-l dezguste infatisarea lui Ama ,cand iubirea lor a fost dincolo de tot ce se putea Multumesc
Da, ucigașii sosesc și va fi o luptă pe viață și pe moarte
Mi-a plăcut enorm cum doctorul încearcă sa răspundă cu adevăr întrebărilor lui Ramanan. Cum poți sa adormi suspiciunile altfel decât prezentând faptele îmbrăcate deja în explicații ușor acuzatoare!? “….nu încetezi sa ma înghesui prin colțuri…..și sa nu mai vorbim de săruturi…”
Ramanan chiar este confuz și nu înțelege rațional ce i se întâmplă dacă si-a deschis puțin poarta trecutului în fața doctorului. ❤️❤️❤️
Scena din biroul doctorului a fost magnifica. Un Ramanan căruia ii vorbește sufletul, un Chao ce se abandonează în fața iubirii.
Mulțumesc Ana, totul este superb descris. ❤️❤️❤️
Iubirea lor trece peste fizic, peste nume, iubirea lor e foarte puternică și Ramanan nu se va lăsa cu una cu două
Se pare că viața lor aparent liniștită incepe din nou să se clatine din cauza celor care vor să-i distrugă.
Bietul Ramanan îi povestește doctorului amintiri despre trecut lor comun, care îl dor. Cat de greu cred că i-a fost lui Chao sa asculte toate acestea.
Tulburător acest capitol.
Mulțumesc mult!❤️❤️❤️
Era de așteptat ca dușmanii sa revina
Sufletul lui îi spune clar pe cine are în fața lui, dar cred că îi este prea frică să recunoască, a trecut o dată prin iad, nu ar suporta să mai retrăiască aceeași durere din nou! Inima lui țipă după Ama, chiar nu se mai poate controla, este peste puterea lui să o facă!
Să vedem dacă nu apare Taro să le întrerupă momentul intim, sau poate apar inamicii între timp în atacul lor surprinzător! Se pot întâmpla foarte multe în capitolul următor!
Vei fi servita, amândoi apar
Ana ce frumos ai scris despre iubirea lor ce bine imi pare ca Ramanan este insistent atunci cand trebuie si este necesara o lamurire . Ramanan este destul de confuz in legatura cu doctorul , cu numele lui cu feromonii cu faptul ca este puternic atras si are o curiozitate ciudata cand vine vorba de doctor. Ce bine ar fi sa ii dea plasturele de la ceafa jos sa poata dansa feromonii in toata splendoarea lor. Dar se pare ca ucigasii se repliaza si se hotarasc sa scape de Ramanan folosindu-se de existenta capilor Dragonilor Rosii la spital la reanimare. Multumesc Ana este super minunata cartea o mananc nu alta. Pupici.
De data aceasta Ramanan este cel care face mereu primul pas
Din nou vrei sa ma omori ….asta este clar. Când sper și eu că lucrurile se așează cât de cât, dai cu mine de pământ de nu mai am aer , Doamne da ce ai tu cu sufletul meu , și așa mi l-ai destrămat când ai hotărât sa îi despărți și mai știi că Luli și Rak sunt slăbiciunea mea , suferinta lor este peste a mea , ce sa-ti mai spun .. nu mai am cuvinte, nu mai pot .
Capitolul următor e dur, dar Taro Daho e aici
Acest capitol m-a atins profund prin sinceritatea și intensitatea emoțiilor pe care le transmite Ramanan. L-am simțit prin nesiguranța lui, prin întrebările nerostite și prin felul în care iubirea îl copleșește fără să-i ceară permisiunea. “Ce mă fac eu cu tine?” nu este doar o replică, ci o mărturisire dureroasă și frumoasă în același timp, o recunoaștere a faptului că unele sentimente sunt mai puternice decât orice apărare. La rândul său, Ama Fanlah / Chao m-a impresionat prin calmul și răbdarea lui, prin modul în care știe să aștepte fără să forțeze, să ofere fără să ceară. El nu grăbește, nu impune, ci așteaptă, lăsându-l pe Ramanan să ajungă singur la adevăr. Felul în care îi spune “Lasă-mă să înțeleg” mi s-a părut un gest de respect, o dovadă de iubire matură, care nu se grăbește, ci construiește. Între ei nu am simțit grabă sau posesivitate, ci o apropiere care crește natural, din dorință și acceptare reciprocă. La fel cum a spus şi Livishor, am avut senzația că trăiesc printre de ei fiecare ezitare, fiecare atingere. Nu mai zic…de feremoni, care m-au îmbătat, ameţit la propriu. Mulţumesc, Ana. Ai reuşit să transformi momentele dintre ei într-o experiență simţită, nu doar citită.
Trebuie ça iubirea lor, asa cum a fost cea a lui Tanmai și Wind, sa nu se uite. Ca atunci când vezi undeva scris numele lor, să-ți aduci imediat aminte de carte. Ieri, după ce am recitit capitolul abia scris, am plâns. Am fost f emoționată eu însămi de iubirea care naște în inima lui Ramanan
De data asta chiar îmi pare rău de Ramanan.
Nimeni cred că nu s-ar vrea în pielea lui, în mintea lui. Săracul de el cred că chiar simte că o ia razna, iar eu sunt în sufletul lui… feromonii sunt cam la fel ca ai lui Chao, dar lipsește nota de vârf, cafeaua lui preferată, vede discurile de jazz, saxofonistul din discurile lui preferate, chiar și cărțile despre cai și echitație, dar ce să-i faci cu ochii, are doar unul și ăla este negru cu irizații de miere, nu verzi ca algele mării.
Ce dureros, ce trăiri are bietul Rama în mintea și sufletul lui, dar feromonii lor nebuni se recunosc și sunt fericiți
Ana ești grozavă, iar imaginația și mintea ta sunt minunate.
Ce să zic de monștrii din umbră, care nu renunță, deși ei s-au retras. Aș vrea ca Ramanan să nu o fi lăsat-o pe Telma așa ușor, doar cu schimbul pozelor, ea fiind cea care l-a pus pe Chao la limită. Merită să publice afacerile dubioase ale tatălui ei, prea se crede fără limită cu bogăția ei.
Iar ceilalți cred că monstrul de Tam, și cei doi părinți Sirir, Preecha sau poate părinții lui Manun care nu încetează. Ce cumplit o fi ca cel care-ți dorește moartea să fie cel care ți-a dat viață…
Offf, au atâți dușmani.
Mulțumesc Ana pentru mintea ta frumoasă care poate țese așa poveste!
Mă bucur mereu când cititorul e tot atât de atins ca mine de poveste. Am fost întrebată cum e posibil ca Ramanan să nu-și dea seama că e Chao Fah. Chiar dacă există similitudini, cafeaua și ochiul verde lipsesc. În plus Chao Fah a pierdut peste 20 de kilograme , e foarte slab. Mulțumesc că citești și apreciezi ❤️
Ceea ce simt corpul lui Ram,indiscutabil, e minunat, trece de orice rațiune, de aspectul fizic, de tot…doamne, cum va scăpa de data asta, e pe un teritoriu străin și va fi lovit din două părți….off, când mă gândesc că nici ceilalți oameni drag lui, încă nu sunt protejați de acei nemernici….
Mulțumesc Ana!
❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️
A fost emoționant de sincer Ramanan, in fața unei cești de cafea, deschizandu-și sufletul, ca niciodata, in fata acestui doctor! Un capitol care trezește in mine emotii, tristeti….aceste sentimente sunt cu mine de la inceputul volumului 3! E imposibil sa nu las cate o lacrima la fiecare capitol!
Eii și tu acum …ce e în neregula cu tine ??…
….știe trupul tău cine îl poate face fericit ….
priviri furișe si întrebări .. întrebări…la care nu poate răspunde niciunul…iar Ama Fanlah este asa de inocent …știi vorba …nici usturoi n a mâncat…nici gura nu i miroase….
Dar ca să nu te desconspiri dragă Ama …chiar trebuie sa o faci pe niznaiul…sa nu uiți ca Ramul nostru este polițist…și încă unul bun căruia îi merge mintea brici…ai grijă cum percutezi …nu te da de bănuit…
.săracul…
el crede ca sufletul lui pereche e înger..
…dacă ar ști ca bea cafea cu el ….moamăăă…cred ca întâi l ar zgâlțâie bine….apo l ar duce pe brate în rai…dacă tot e înger…bine …asta visez eu …
Ana …are altă viziune ….unde niste nenorociti vor sa curme fericirea linistită a familiilor retrase la Kari ….
și sa l ucidă pe Siri la clinica din Teritorii…
Siri care în clinica de la capătul lumii este mai confuz ca niciodată și care crede ca soarta se joaca cu el…doar ca soarta nu s ar joaca …soarta vrea sa l reunească cu cel pe care trupul și sufletul sau chiar îl cunosc ca acasă al lor și după care feromonii sai erau nebuni …
Ram…îl faci sa leșine de iubire pe Ama …!!!
Iar tu Ana mi ai făcut o placere grozava cu partea secundara a acestui capitol….
Asa căpitane Siri …ia ce este al tau…nu șovăi…!!!
Multumesc Ano dragă !!!