Eutanasie – Capitolul 5

După ce stinsese o parte din luminile din salonul pentru bărbați, astfel încât pacienții să se poată odihni, o infirmieră în uniformă galbenă se întoarse în  camera asistentelor. Zâmbi unei asistente tinere care, cu conștiinciozitate primea comenzile din documentele pe care i le dăduseră doctorii din tura de noapte.

– Sunt atât de multe comenzi pentru zona intermediară, spuse Narm, asistenta tânără, ridicându-și privirea ca să se uite la ceas. Era ultima sa tură de noapte de săptămâna asta. Acum nu-și dorea decât să se ducă acasă și să doarmă noaptea, ca toți ceilalți.

– Desigur, niciun caz intubat nu arată bine, mai ales pacientul din patul numărul 6. Nu știm niciodată dacă-i vom scoate ET[1].

– Avem în grijă astfel de cazuri de mult timp, nu-i așa? se ridică Narm după ce termină de scanat comenzile doctorilor pentru farmacie.

– Mă duc să pregătesc medicația.

– Narm, du-te să duci medicamentele pacienților. Apoi putem mânca împreună salata de mango picantă.

– Salata de mango picantă nu ar trebui mâncată la ora 1 , nu crezi? spuse Narm râzând, înainte de a se îndrepta spre un cărucior care conținea medicația enterală[2] și parenterală[3] pentru fiecare pacient. Se întoarse să se uite către patul de spital din zona intermediară.

Salonul acesta pentru bărbați era un salon general. Paturile erau aranjate într-o zonă, numerotate, pentru că erau ușor de ținut minte și de îngrijit. Zona intermediară era centrul pacienților grav bolnavi care necesitau o observație atentă, și era zona cea mai apropiată de camera asistentelor. Aproape toți pacienții din zona intermediară aveau tuburi endotraheale  și fuseseră sub tratament medicamentos timp de 24 de ore. Aceștia erau pacienții pe care nu-și permiteau să-i scape din vedere.

Deodată, Narm observă o siluetă strecurându-se prin deschizătura unei ferestre aflată între balconul exterior și salon. Tresări. Inima-i bătea cu putere. Se deplasă repede spre un comutator aflat lângă fereastră și aprinse lumina, apoi se aplecă să se uite prin crăpătura ferestrei. Luminile din stradă aruncau o lumină difuză în interior, așa că nu putu zări prea multe detalii. Totuși, nu remarcă nimic neobișnuit.

Narm respiră adânc pentru a se calma. Umbra ar putea fi doar o iluzie. Se întoarse către căruciorul metalic pentru a pregăti medicația.

În acel moment, auzi monitorul cardiac sunând.

Narm întoarse capul și văzu că era pacientul din patul numărul 6. Dispozitivul suna pentru că era ceva în neregulă cu electrocardiografia pacientului. Narm fugi să se uite la el. Apăsă butonul dispozitivului pentru a măsura tensiunea și nivelul de oxigen al pacientului, ca să le transmită imediat doctorului de gardă.

Înainte chiar să fie afișată tensiunea, undele electrocardiogramei deja deveniseră orizontale.

Narm întinse mâna să-i verifice pulsul. Înjură în barbă înainte de a striga:

– Stop cardiac!

………………………………………………………………………………………………….

Doctorul Bunnakit se holba cu mâinile în șold la cadavrul palid, lipsit de viață de pe masa de oțel din fața sa. Anun, un asistent remarcabil de la Secția de Medicină legală, scoase un organ din pieptul decedatului. Era organul care bătuse din momentul în care se născuse până în momentul în care se oprise, noaptea trecută.

………………………………………………………………………………………………….

Bunnakit primi organul pentru a-l cerceta din exterior înainte de a-l așeza pe o bucată de lemn.

– Inima este mărită și subțire ca un filtru de cafea.

– Asta ar trebui să fie destul de evident, doctore Bunn.

Bărbatul mărunțel, de vârstă mijlocie dădu din cap.

– Nu știu ce mai bănuiesc membrii familiei.

– Membrii familiei pacientului au spus că medicul cardiolog le-a transmis că ritmul cardiac al pacientului nu era prea rău, și că ar mai fi putut trăi multă vreme dacă nu mai avea niciun infarct acut. Iar decedatul a spus că vrea să trăiască până se naște al doilea nepot, dar a murit atât de brusc. Ei încă nu pot face față pierderii. Sunt sceptici în legătură cu cauza decesului, așa că au cerut o autopsie.

Bunnakit folosi un scalpel pentru a tăia în secțiune transversală ca să vadă artera coronară. Nu găsi vase de sânge înfundate.

– Nu-i putem învinovăți. Tristețea și suferința i-au făcut să recurgă la ceva ce nouă ni s-ar părea o prostie. Dar este necesar ca ei să facă față durerii.

– Ce părere aveți despre acest caz?

– Am găsit dovezi că au cedat mai multe organe.

Bunnakit deschise inima pentru a arăta mușchii cardiaci subțiri, care erau umflați ca un balon.

– M-am uitat din nou pe fișa pacientului. Acesta avea infecție și insuficiență renală acută, iar toate astea ar putea cauza insuficienței cardiace.

Anun pregăti un ac și fir chirurgical pentru a coase totul la loc. Bunnakit își scoase mănușile și halatul verde, apoi se îndreptă spre biroul său unde notă în fișă ce constatase.

Trecuseră trei ani de lând lucra în secția de Medicină Legală, dar în tot acest timp Bunnakit nu simțise niciodată că vreo autopsie era plictisitoare. Își iubea slujba. De fapt nu-și dorea să plece de aici. Cu toate acestea însă, erau o mulțime de motive pentru care luase decizia de a se întoarce acasă în metropolă, și trebuia să-și facă bagajele în câteva luni.

– Bunn.

Bunnakit puse jos stiloul când auzi că cineva îi strigă numele și se întoarse să-i zâmbească persoanei.

– Bună, Gunn..

Bunnakit se ridică ca să-l salute pe seniorul său. Era medic de familie și unul dintre cei mai buni pe îngrijire paliativă.

– Cu ce te ajut?

– Directorul Somsak mi-a spus să văd dacă este vreo problemă.    

– Ar fi putut să mă sune direct. Nu trebuia să te deranjezi.

Bunnakit arătă către decedat.

– Din ce am văzut, trebuie să fi murit din cauza unei boli. Nimic neobișnuit.

Guntaphat încuviință când auzi răspunsul.

– Directorul Somsak va deschide un salon nou cu șase paturi pentru pacienții cu boli în stadiu terminal și eu  voi răspunde de asta. Așa că trebuie să fiu amabil cu el. Orice dorește de la mine, trebuie să fac, spuse el amuzat.

Asta îl făcu pe Bunnakit să râdă.

– Glumesc. Vreau doar să vorbesc cu tine. Vreau recomandarea ta în privința unor cărți despre noțiunile de bază legate de autopsie. Cele care se concentrează pe toxicologie, ar fi foarte bune.

Bunnakit ridică mirat din sprâncene.

– Pentru ce-ți trebuie?

– Uneori oamenii mă întreabă despre chestiuni medico-legale, așa că nu vreau să le dau răspunsuri greșite.

– Medicul de familie chiar trebuie să învețe dincolo de specialitatea lui? întrebă Bunnakit încruntat.

– O să-ți trimit o listă de cărți și o să ți le împrumut pe cele rare. Poți să vii din nou mâine? Sau pot să o aduc la Secție.

– O să vin eu. Te rog să-mi faci o favoare, spuse Gunaphat zâmbind către Bunnakit.

Era un zâmbet care făcea ca fața lui să fie și mai frumoasă.

– Scuză-mă. Trebuie să mă duc în vizită la un pacient.

Bunnakit încuviință, ochii lui urmărind silueta înaltă a lui Guntaphat, care dispărea după colț. El și Guntaphat nu erau neapărat apropiați. Îl respecta doar ca pe unul dintre medicii seniori și în calitate de coleg.

Bunnakit avea încredere înainte în instinctul său precis dar învățase să fie mai smerit – cel mai dificil lucru – de la incidentul acela.

Nu cu mult timp în  urmă făcuse o autopsie unei femei care murise prin spânzurare și confundase  pe cineva cu cel care o omorâse. A urmat un adevărat haos; fusese amenințat cu moartea, bătut și răpit. Fusese o lecție care-l avertizase pe Bunnakit să fie mai atent înainte de a lua decizii.

Totuși, de data aceasta, acele sentimente reveniseră. Era același sentiment pe care îl avusese Bunnakit ori de câte ori întâlnea pe cineva care avea un secret.

Bărbatul acesta emana un sentiment neplăcut de suspiciune.

Încercă să-și șteargă acest gând din minte. Învățase să nu mai fie atât de încrezător în instinctul său. Și nici nu voia să facă aceeași greșeală. Bunnakit se întoarse la birou ca să termine raportul unei autopsii înainte de a face o altă autopsie programată peste o jumătate de oră.

…………………………………………………………………………………………………

– Scuzați-mă, faceți loc….. mă scuzați, spuse Tae, responsabilul tehnic din secția de sănătate publică a Spitalului Regional,     grăbindu-se către locul care era acum plin de oameni. Când bărbatul de vârstă mijlocie își făcu loc prin mulțime, văzu o scenă șocantă.

În fața lui se afla o casă veche din lemn cu un etaj care aproape că se dărâma și părea aproape de nelocuit. Pe peluza imensă din fața casei erau copaci neîngrijiți și iarbă înaltă. Pe pământ zăceau cadavre de pui de găină măcelărite. În jur erau împrăștiate pene. Mirosul metalic de sânge plutea în aer și dădea senzația de greață. În plus, erau corpuri de câini umflate care zăceau în aceeași zonă.

– Ce naiba, spuse Tae încruntându-se.

Se uită la persoana de lângă el.

– Unde este proprietarul acestei case?

– Este încă în casă, doctor Tae, dar nu este nimeni destul de curajos să intre. Așteptăm să vină poliția și să-l scoată afară.

– A măcelărit doar animale dar nu a omorât pe nimeni, da?

– Nu a dispărut nimeni, dar se pare că au murit o mulțime de oameni bolnavi.

Localnicul vorbi plin de încredere.

– Sigur este un vampir, doctor Tae. Trebuie să fie un vampir mort de foame pentru că proprietarul a neglijat să-l hrănească. Așa că, l-a posedat pe Som și a mâncat puii și câinii. A mai devorat și spiritele unor oameni slabi și bolnavi până când au murit. De aceea călugării au fost așa de ocupați cu funeraliile.

Tae oftă. Deși el încă mai credea în fantome în adâncul inimii lui pentru că el crescuse cu acest mit, partea rațională din el – doar studiase științele – îl forța să se gândească la un alt motiv pentru care Som, stăpânul acestei case, fusese nevoit să facă public un astfel de lucru îngrozitor.

– Som trebuie să fie nebun. Are cazier pentru consum de droguri. Ar putea avea și halucinații.

– Nu, doctor Tae. Este vampirul. Este vampir în mod sigur.

Tae încheie conversația când se gândi că era inutilă. Ieși din mulțime și văzu că o mașină de poliție venea să parcheze aproape de locul faptei. Tae zâmbi larg când văzu persoana care cobora din mașină. Era căpitanul Wasan.

– Lung[4] Tae, Wasan ridică mâna ca să-l salute pe bărbatul mai în vârstă.

– Pare o mare mizerie.

– În direcția aceea, arătă Tae spre casa unde se adunau sătenii.

– Cum este? Îl cunoști pe bărbatul pe care-l cheamă Som despre care sătenii spun că este posedat de vampir?

– Som trăiește singur în casa aceea de mult timp. Acum vreo 4-5 ani a fost arestat sub acuzația de posesie de droguri și a fost trimis la reabilitare. După ce s-a întors acasă, a stat retras multă vreme. A venit la Spitalul Regional să ceară tratament pentru diaree de vreo câteva ori. Asta este tot ce știu despre Som. Căpitanul ar trebui să întrebe pe altcineva. S-ar pute să afli informații mai utile.

– Trebuie să intru în casă înainte ca Som să facă ceva periculos. Vă rog să spuneți mulțimii să se retragă acum.

Wasan se întoarse și încuviință către sergentul Narong. Întinse mâna ca să atingă tocul armei de la brâu și spuse mulțimii să se dea la o parte să treacă poliția. În același timp, Tae ajută și el strigând mulțimii să se retragă cât mai departe de casă.

Wasan deschise ușa casei din lemn acoperită de praf și pânză de păianjen. Casa era întunecoasă și posomorâtă înăuntru, și nu era nici un pic de aer proaspăt să poți respira. El și colegii lui se furișară încercând să fie vigilenți tot timpul, în cazul în care ar fi apărut vreo situație neașteptată.

– Som! strigă Wasan.

– Nu-ți fie frică. Suntem poliția. Ieși afară, te rog.

După ce Wasan termină de vorbit, cei doi ofițeri au auzit cum ceva căzuse cu zgomot în altă cameră. Wasan își scoase arma din toc și o ținu strâns cu ambele mâini. Se întoarse să se uite la ușă în partea dreaptă. Îi dădu semnalul sergentului Narong și deschise repede ușa din lemn.

Ceea ce văzură era un bărbat slab, ghemuit în colțul camerei. Purta haine vechi și zdrențuite. Avea părul lung și la fel și barba era lungă și neîngrijită. Mâinile și picioarele-i erau acoperite de sânge purpuriu. Ochii cu care îi privea, erau îngroziți.

Wasan coborî imediat mâna în care ținea arma când văzu bărbatul neajutorat din fața lui.

………………………………………………………………………………………………….

– Deci, Som avea halucinații, Lung Tae.

Wasan se așeză pe un scaun în fața biroului lui Tae din Spitalul Regional.

– Nu a spus nimic atunci când l-am luat la interogatoriu la secția de poliție. Nu știam dacă luase droguri sau altceva, așa că l-am dus să facă un test anti-drog la spital. Nu e nici beat și nici nu a luat droguri ilegale, dar doctorul a spus că suferea de halucinații. Som a spus că Moartea l-a pus să ucidă animalele pe care le-a văzut. Pare să fie schizofrenie sau ceva de genul ăsta.

Tae oftă.

– Știam eu că nu este sănătos. Știai că sătenii cred că Som este posedat de vampirul pe care l-a hrănit Sunthorn, proprietarul unei companii de apă potabilă?

– De ce a trebuit să-l atace pe Sunthorn?

– Pentru că Sunthorn a început o afacere și era mai bogat decât oricine altcineva. Așa că, a fost acuzat de magie neagră.

Wasan a râs ușor.

– O, Doamne. Din fericire, halucinațiile nu au omorât pe nimeni.

Tae se gândi la ceva.

– Vorbind de morți, sătenii cred că vampirul care-l posedă pe Som îi face pe oamenii bolnavi să moară mai des.

Era pe punctul de a scutura din cap la auzul acestei superstiții pe care o considera absurdă dar apoi instinctul i-a spus ceva.

– Au murit mai mulți oameni bolnavi?

– În acești ultimi ani, au murit brusc o mulțime de pacienți în stadiul terminal care se întorseseră acasă. Desigur, au murit de boală, doar că numărul a crescut față de anii anteriori. În mod normal, putem estima cât mai pot trăi pacienții cu cancer în stadiu terminal, fie că sunt luni, săptămâni sau zile. Dar acum, indiferent de cât timp spunem noi că mai au la dispoziție, unii dintre ei care păreau că mai pot trăi câteva luni, când ajungeau acasă, mureau toți în câteva zile.

După ce spuse asta, Tae se întoarse cu spatele la dosarele de pe rafturile din biroul său. După ce primi informațiile, Wasan își împleti sprâncenele.

– Dar nu cred că e vreun motiv anume. Moartea este impredictibilă. Poate a fost momentul potrivit, sau a fost de vină vremea, sau ceva ce nu putea fi controlat. E bine că acești pacienți în stadiu terminal nu mai trebuie să sufere. Ar trebui să înțelegi asta foarte bine.

Wasan rămase tăcut câteva clipe. Nu putea descrie ce simțea acum. Simțea că toate situațiile pe care le-a întâlnit erau pline de suspiciune. Întâlnea în fiecare zi cuvintele “pacienți în stadiu terminal”. Mama lui se stinsese de aproape o lună și cazul anterior era de asemenea asociat cu un pacient în stadiu terminal care tocmai trecuse în neființă. Chiar și bărbatul cu care tocmai avusese relații intime în pat era specialist în îngrijire paliativă.

– Ce naiba este asta? se plânse Wasan. Tae păru surprins când îl auzi înjurând.

– Lung Tae, pot să văd statisticile cu datele pacienților în stadiul terminal din ultimii trei ani? Vreau să văd numărul acela neobișnuit de morți.

– Nu le am decât pe cele din cartierul de care răspund eu. Dar o să ți le trimit. Lasă-mă vreo două zile. Pare că sunt niște cazuri pe care nu le-am înregistrat încă. Vrei și datele din alte cartiere? Îi contactez eu.

– Ar fi grozav, mulțumesc.

Wasan se ridică în picioare.

– Trebuie să plec. Nu vreau să te mai deranjez.

Wasan ieși din Spitalul Regional. Respiră adânc, încercând să se calmeze. Nu o să se grăbească să tragă o concluzie cât timp nu are destule informații. Ar putea fi doar o moarte naturală și ar putea fi doar o coincidență faptul că are legătură cu pacienții în stadiul terminal.

[1] Tubul endotraheal

[2] Medicație administrate prin tubul digestiv

[3] Medicație administrate pe cale intravenoasă

[4] Particulă de politețe pentru a se adresa unui bărbat mult mai în vârstă decât interlocutorul( când nu există legătură familială )

Când există legătură familială :particulă de politețe care desemnează pe fratele cel mai în vârstă al tatălui familiei