Un băiat în uniformă școlară se grăbi către femeia medic. Se lovi de o asistentă, dar nici măcar nu avu timp să-și ceară scuze. Fața-i era scăldată de sudoare iar palmele-i erau transpirate. Când ajunse la destinație, se grăbi spre patul numărul 5 unde era stătea întinsă mama lui.
Băiatul se opri brusc văzând că patul era înconjurat de studenți la medicină și asistente iar la capătul patului stătea un doctor. Folosind o bară metalică, doctorul încerca să deschidă gura femeii pentru a introduce un tub endotraheal. Pacienta din pat se zbătea. Din gât scotea șuierături. Băiatul văzu mucus și sânge care-i curgeau în colțul gurii.
– Opriți-vă!
Băiatul care tocmai sosise țipă din toți rărunchii. Toți ochii se îndreptară spre el. Avea ochii roșii și gâfâia.
– Am spus să vă opriți!
Medicul rezident care încerca să-i introducă tubul nu se obosi să ridice privirea. După ce reuși să-l introducă, luă repede stetoscopul ca să se asigure că tubul intrase pe trahee și nu pe esofag.
– Pacienta a început să respire greu. Nu am avut încotro.
Băiatul își făcu loc prin mulțime pentru a se uita la mama sa care părea inconștientă în acel moment. În tubul endotraheal apăru o cantitate îngrijorătoare de mucus amestecat cu sânge și asistenta îi aspira mucusul din el. De câte ori intra tubul în trahee, mama sa avea o expresie de durere pe față iar pentru fiul ei era foarte dureros să vadă asta.
– Mamă…. băiatului i se umplură ochii de lacrimi.
Una dintre asistente veni spre el și încercă să-l îndepărteze.
– A trecut prin multe … nu-i faceți rău.
Asistenta îl privi cu milă.
– Doctorul a făcut tot ce a putut încercând să o ajute pe mama ta. Du-te afară.
– Nu există tratament pentru boala ei…
Lacrimile se rostogoliră pe fața băiatului. Ochii lui erau întunecați și goi.
– De ce trebuie s-o rănească din nou doctorul?
Asistenta fu uimită înainte de a-l conduce spre sala de așteptare a salonului.
– Așteaptă aici.
Când asistenta se întoarse ca să-și facă treaba, băiatul se ridică în picioare și se îndreptă către ușa salonului. Încercă să găsească un loc de unde să o vadă pe mama lui. Băiatul suspină când îl văzu pe doctorul care îi introdusese tubul mamei sale. Acesta se urcase pe pat și apăsa cu ambele mâini pe pieptul ei în ritm constant.
– Mamă…căzu în genunchi băiatul în uniformă școlară. Încercă să se țină de perete cu o mână.
– Doctore … mama nu mai vrea să fie rănită. Doctore, oprește-te, nu-i mai face asta…
Inimile celor care asistau erau pline de milă auzind suspinele băiatului care îți rupeau inima.
Băiatului îi veniră în minte amintirile legate de momentul când ea primea tratament la spital. Biata sa mamă fusese diagnosticată cu cancer ovarian în stadiu avansat, când cancerul se răspândise la alte organe, iar ea suferea în urma efectelor secundare ale chimioterapiei. Fața ei drăguță începuse să devină sfrijită. Părul ei negru lung și mătăsos îi căzuse și mai rămăseseră doar smocuri mici din el.
– Dacă o să fiu admis la o școală medicală, o să găsesc un mod de a te vindeca, mamă. Trebuie să aștepți până mă fac doctor! spuse băiatul ținând-o de mână.
Mama sa se uită la el și-i zâmbi blând,
– Nu trebuie să mă vindeci doar pe mine, dragule. Dacă te faci doctor trebuie să-i vindeci și pe alții.
Mâna ei extrem de subțire o strângea cu putere pe cea a fiului ei.
– Dacă este posibil, să fii un doctor care vindecă nu doar bolile oamenilor, ci-i ajută să scape de suferința pe care o îndură. Convinge- i pe pacienții bolnavi așa ca mine să-și accepte boala și cursul natural al vieții. Să le aduci liniște acelor pacienți spre sfârșitul vieții lor, fiule.
După o lungă perioadă în care a încercat să-și salveze viața, mama băiatului a murit având încă în gât tubul endotraheal. Tuburile cu perfuzie duceau la sticla cu soluție salină, antibiotice, stimulatori cardiaci și monitorul spitalului care erau montate în jurull ei. Cearceaful de pe pat era încă ud de la mucusul și sângele din timpul recoltării sângelui. Căruciorul asistentei era plin cu tuburi de medicamente folosite în timpul resuscitării. Oamenii se mișcau în jurul patului făcând curățenie. Una dintre asistente veni să îndepărteze tubul endotreaheal și perfuziile de pe corp. Apoi trase pătura pentru a acoperi fața decedatei.
Dacă tot trebuia să moară, atunci de ce a trebuit ca momentul final să fie acesta?
Se imagina stând pe marginea patului mamei sale ținând în mână un buchet cu trandafirii ei preferați. O ținea de mână, privind-o pe cea mai frumoasă femeie din viața lui cum se stinge liniștită, cu eleganță și fără durere într-un loc curat și liniștit.
Așa că, scena cu ea zbătându-se înainte de a muri deveni o amintire pe care nu o va uita niciodată.
………………………………………………………………………………………………….
Gunn își deschise ochii când sună alarma ceasului de la telefon. Sunetul nu-i era familiar pentru că era de la telefonul persoanei care dormea lângă el. Se uită la Wasan care dormea încă, nemișcat, ca și cum nu ar fi auzit alarma deloc. Gunn se întinse spre telefonul lui Wasan care se afla pe noptieră. Cifrele de pe ecran arătau ora 6 a.m. Gunn opri alarma și se întoarse spre bărbatul care dormea dus.
Înțelegea oboseala lui Wasan după turele duble de noapte. Putea să înțeleagă asta foarte bine. În trecut, când era medic internist, trecuse și el prin aceste ture de noapte fără somn. Era de înțeles că Wasan adormise de îndată ce se culcase.
– Hei, Gunn îl scutură pe Wasan.
– Te-aș fi lăsat să mai dormi dacă nu mi-ai fi spus că ai niște treburi de făcut în această dimineață.
Wasan scoase un mormăit din gât înainte să deschidă ochii treptat, care întotdeauna îl priveau pe Gunn cu încăpățânare. Gunn îi zâmbi de bună dimineața înainte de a se apleca și a depune un sărut pe fruntea bărbatului mai mare. Gunn simți un soi de neliniște sau disconfort din partea lui Wasan încă de aseară. Deși începuse deja o nouă zi, Gunn încă putea simți tensiunea în aer.
– Când ai să încetezi să te mai încrunți, iubitule?
Gunn îi mângâie sprâncenele lui Wasan cu degetul mare și-i masă zona dintre sprâncene.
– Am multe chestii la care să mă gândesc.
Wasan închise ochii și se întoarse pe partea cealaltă. Rămase nemișcat de parcă se lupta cu ceva în mintea lui, înainte de a se ridica. Cearceaful alb căzu de pe trupul lui Wasan, dezvelindu-i partea de jos a corpului, până la fese. Inițial, pielea lui Wasan era albă, având gene din nord. Dar pentru că stătuse la soare de mai multe ori, pielea sa era puțin bronzată. Pentru Gunn era o piele foarte atractivă.
– E ceva ce nu mi-ai spus? Gunn îl urmări cu privirea pe Wasan care se ridicase și-și luase prosopul.
– Nu, răspunse Wasan tăios.
– Pare că ai ceva în minte.
Gunn începu să-și folosească tehnica sa de încurajare și compasiune.
– Dacă ai nevoie de ajutor, poți să-mi spui.
Wasan se întoarse spre Gunn cu o expresie serioasă. Îl privea de parcă voia să se uite prin inima lui Gunn.
– Nu încă. Dacă am nevoie de ceva, îți spun eu. Nu e nevoie să mă tragi de limbă.
Gunn își ridică ambele mâini, semn că cedează. Un introvertit va rămâne mereu un introvertit, chiar dacă ei se culcau unul cu altul ori de câte ori aveau ocazia.
Acum era de parcă fiecare dintre ei stătea de o parte și de alta a aceleiași oglinzi. Oglinda era transparentă ca să se poată vedea unul pe celălalt dar nu se puteau atinge.
– Bine, bine. Fără întrebări.
Wasan se duse în baie fără să scoată un cuvânt. Gunn își uni mâinile sub cap privind tavanul camerei de hotel unde aleseseră să-și petreacă noaptea împreună. De fapt își dorea să-l ducă pe Wasan la el acasă dar erau niște inconveniente care-l opreau să facă asta. Trebuia să găsească o nouă cale, probabil ar fi mai bine să închirieze o casă decentă sau să cumpere un apartament micuț și să-l roage pe bărbat să se mute cu el.
Gunn era serios în ceea ce privește această relație. Nu mai fusese serios cu nimeni așa cum era cu Wasan. Între ei era o atracție rară. Nu mulți oameni l-ar putea face să se simtă așa de la prima întâlnire. Dincolo de înfățișarea aspră de ofițer curajos văzuse ascunsă un fel de drăgălășenie. Era drăguț într-un fel pe care nu l-ar fi simțit dacă nu s-ar fi apropiat de el. Gunn se vedea în viitor cu acest bărbat. Când avea ceva valoros lângă el, nu-i dădea drumul prea ușor. Indiferent de ce era acela.
………………………………………………………………………………………………….
– Crimă.
– Te îngrijorezi prea mult, Wasan, spuse Bert, Inspectorul adjunct, când Wasan veni să-i ceară sfatul.
– Ar putea avea sau nu legătură cu asta. Nu ar trebui să legi acest caz cu alți oameni încă. Ar trebui să te concentrezi pe acest caz și să termini raportul final.
Da, s-ar putea să fie prea suspicios, dar acest cuvânt îi tot venea în minte de fiecare dată când vedea statisticile pacienților în stadiul terminal care muriseră în ultimii trei ani. Tae îi trimisese lui Wasan statisticile cu pacienții în stadiul terminal din cartierul lui, împreună cu cele ale altor două cartiere.
La prima vedere păreau decese naturale din cauza bolii. Totuși, numărul de decese neobișnuite care crescuse, contrazicea evaluările echipei de tratament din ultimii trei ani. În special anul trecut numărul era foarte mare și nu putea fi ignorat. Până acum nimeni nu suspectase cauzele morții destul de mult pentru a cere o autopsie. Doar în ultimul caz autopsia dezvăluise ceva suspect.
– De unde să încep?
Wasan își trecu mâna prin părul tuns atât de scurt încât se putea vedea scalpul când se uita la biroul plin de dosare. Poate că, dacă vorbea cu un expert l-ar ajuta să rezolve cazul. Dar acel expert nu trebuie să fie doctorul Guntaphat pentru că acel tip nu doar că nu-i va da un răspuns folositor, dar îi și plăcea să-l distragă.
După ce a trimis la laboratorul de medicină legală un suspect pentru consumul de droguri, Wasan l-a rugat pe doctorul Bunnakit să-i acorde timp pentru a discuta și alte detalii despre cantitatea mare de antidepresive găsită în corpul decedatului. Asta indica motivul decesului. Bunnakit l-a condus pe Wasan în sala de așteptare a medicilor, din spatele secției urgențe.
– Doctore Bunnakit, chiar este crimă?
Bunnakit își țuguie buzele părând că stă pe gânduri.
– Bazându-ne pe condiția pacientului, e puțin probabil că și-ar fi putut injecta singur în vene acea substanță.
– Există un martor care a văzut pe cineva intrând prin efracție în acea zi, dar nu a luat nimic. Ai vreo părere despre asta?
– Dacă acea persoană chiar a fost criminalul, atunci trebuie să fie din domeniul medical. Nu e doar abilitatea lui de a face injecție cea care mă face să fiu suspicios, ci și rezervele de medicamente. De unde ar fi putut să ia medicamentele dacă nu e o persoană care lucrează în acest domeniu?
Bunnakit se uită la fața lui Wasan.
– Inspectore, ar trebui să întrebi personalul de la depozitul medical sau la secția farmacie dacă au fost rețete neobișnuite sau dacă au fost relocate medicamente din depozit. În mod normal, depozitul farmaciei are un sistem care înregistrează ce intră și ce iese și arată ce doctori au scris rețetele. Dacă medicamentele furate chiar provin din acest spital, ar trebui să găsiți niște indicii.
Ar trebui să-i mulțumească patologului pentru acest lucru interesant.
– Dacă nu sunt mișcări neobișnuite, atunci înseamnă că medicamentul vine din altă parte?
– Este posibil dar incidentul a avut loc în zona de care răspunde spitalul acesta. În plus, acesta aceste un medicament intravenos care nu poate fi găsit în farmaciile obișnuite. Este foarte probabil că medicamentul a fost luat de aici.
– În regulă. Mulțumesc foarte mult, doctore. Dacă mai este ceva de care am nevoie, o să vă consult din nou.
Wasan dădu ușor din cap ca să-și ia rămas bun.
– Plăcerea este a mea, inspectore. Voi coopera pe deplin cât timp voi mai lucra aici.
– Deci plecați peste câteva luni? Păcat că am ocazia să lucrez cu un patolog atât de inteligent doar o scurtă perioadă de timp.
Wasan îi mulțumi lui Bunnakit din nou și ieși din zona unde se afla secția urgențe. Merse la ghișeul informații pentru a cere indicații cum să ajungă la biroul farmacistului fără să mai întârzie. Voia să adune cât mai multe informații posibil în acest timp scurt.
Uniforma de poliție îl făcea pe Wasan să iasă în evidență în mulțime. Era inevitabil să fie în centrul atenției personalului medical și al pacienților, până ajunse la destinație.
Wasan se apropie de un tânăr înalt cu pielea deschisă care purta un halat scurt de laborator. Chanchai, medic farmacist era brodat cu verde pe halatul său. Bărbatul era ocupat să pună etichete într-un coșuleț.
– Bună ziua. Pot să vă întreb ceva?
Tânărul farmacist ridică privirea spre Wasan. Ochii săi triști se făcură mari și se citea teama în ei. Coșul care conținea medicamente îi căzu din mână. Pe jos se împrăștiară pungi de plastic medicale.
Wasan se încruntă văzând reacția farmacistului.
– Îmi pare rău. Îmi pare rău. Mă sperii ușor, râse el sec și se aplecă să strângă lucrurile căzute pe jos.
Wasan se aplecă să-l ajute să adune pungile din plastic.
– Mulțumesc.
– Mă ocup de cazul unui pacient care a decedat din cauza unei supradoze de benzodiazepină în sânge.
Ochii lui Wasan îl țintuiră pe farmacist.
– Aș dori să întreb personalul de la farmacie dacă a existat vreo prescripție neobișnuită pentru acest medicament.
Farmacistul Chanchai scutură din cap. Wasan observă broboane imense de sudoare care se adunaseră la tâmple bărbatului în timp ce se ridica în picioare.
– Eu nu am știu. Unele asistente e posibil să fi luat mai multe decât cele din rețete pentru că au scăpat din greșeală fiole sau doctorii au prescris greșit medicamentele. Uneori chiar au prescris de două ori aceleași medicamente dar nimic nu mi se pare neobișnuit.
– Sigur. Mulțumesc.
Wasan avea sentimentul că ar trebui să interogheze mai mulți oameni ca să fie sigur. În plus, reacția acestui bărbat era foarte interesantă.
– Apropos, unde pot găsi persoana care răspunde de depozitul de medicamente?
– Mergeți pe hol, apoi la dreapta. Mergeți la camera 30 și întrebați de șeful depozitului. Îl cheamă Somkiat.
– Farmacist Boze, ai terminat?
Un membru al personalului îl strigă prin fereastra din sticlă. Bărbatul se întoarse să se uite la cel care-l strigase și apoi se întoarse agitat spre Wasan.
– Mă scuzați, trebuie să mă întorc la lucru.
Făcu o plecăciune scurtă ca să se scuze și se duse să se întâlnească cu membrul personalului care aștepta medicamentele.
Wasan se gândi o vreme la farmacistul care fusese strigat Farmacistul Boze. Îi memoră cu precizie fața, numele și funcția. Deși informația primită ar pute să nu dezvăluie nimic neobișnuit, un lucru era aparte. Comportamentul ciudat al farmacistului când l-a văzut.
Wasan părăsi farmacia și se duse în direcția indicată de Boze. Când sosi în zona în care pacienții așteptau controlul medical, se întâlni cu persoana care-l făcu să se întoarcă repede înapoi.
Când Guntaphat ieși din cabinet și văzu pe cineva care ieșea în evidență din mulțime, fu surprins. Cu felul în care era îmbrăcat, Gunn știa de la o poștă că era Wasan.
Wasan închise ochii o clipă ca să se calmeze și apoi se întoarse spre Gunn care venea spre el.
– Îți era așa de dor de mine încât ai decis să vii să mă vezi aici?
Zâmbetul acela enervant îl făcea să-și încleșteze pumnii și-i trecu prin minte că oamenilor s-ar putea să nu le pese dacă un ofițer de poliție îl lovea pe un doctor în mijlocul spitalului.
– Revino-ți. Sunt la serviciu. Nu sunt aici ca să te văd.
Wasan se gândi deodată la ceva.
– Fiindcă tot ești aici, te rog să faci ceva util. Știi un farmacist pe nume Boze?
– Da, îl știu, răspunse imediat Gunn.
– Sunt zvonuri despre el?
– Nu sunt zvonuri despre farmacistul Boze. El și cu mine nu suntem foarte apropiați. Am vizitat niște pacienți de câteva ori. Tot ce știu este că Boze este cam timid. Mai tot timpul stă în farmacie și iese rareori să mă vadă. E destul de chipeș. Odată m-am gândit să ies la întâlnire cu el.
Cuvintele lui Gunn îl făcură să-i sară inima din piept o clipă, deși nu avea motive să simtă asta. Îl privi pe Gunn cu coada ochiului.
– Știam eu. E inutil să te rog, ca de obicei.
– Nu vrei să știi de ce am renunțat la ideea de a ieși la întâlnire cu el?
Wasan se întoarse pe călcâie ca să-și continue munca.
– Nu. Răspunsul tău nu mă va ajuta niciodată.
– Am renunțat pentru că acum am orbit. Nu te văd decât pe tine.
Wasan se opri brusc. Ochii lui Gunn îi priviră părul tuns scurt. Spatele lat în uniforma kaki deveni țeapăn și rămase nemișcat o secundă înainte de a continua să pășească ferm fără să mai spună un cuvânt. Distanța dintre cei doi se mări din ce în ce mai mult până când Wasan dădu colțul și dispăru din raza vizuală a lui Gunn.
…………………………………………………………………………………………………
– Poliția știe deja. Ce să fac? Ce să fac? Ce să fac oare?
Timp de vreo jumătate de oră, Boze fu incapabil să facă ceva și se plimba înainte și înapoi prin camera sa din locuința pusă la dispoziție de spital. Rostea aceeași frază la nesfârșit ca un nebun. Mâinile se împleteau strâns ca să-și oprească tremurul incontrolabil. Sunetul vântului care șuiera în timpul furtunii de vară era nimica toată față de furtuna din capul lui. Fulgerele care luminau prin fereastră îl înnebuneau și mai tare.
– Uf!
Aruncă o cutie de lemn plină cu flacoane conținând medicamente incolore gata de folosit. Cutia căzu la pământ, din ea rostogolindu-se flacoanele precum picăturile de ploaie. Bărbatul înalt se îndreptă către pat și-și duse mâinile la tâmple. Făcu ochii mari, îngroziți.
– Ce să fac?
Singurul sunet care-i putea opri vocile din minte era tunetul. Deși ar putea fi ceva temporar, tremurul mâinilor se opri. Bărbatul ridică privirea încet. Ochii săi injectați priviră treptat camera dezordonată de parcă ar fi fost lovită de furtună. Cărțile de pe rafturi fuseseră aruncate pe jos în timpul accesului de furie. Foi erau împrăștiate peste tot.
Trebuia să facă asta. Violența era singurul lucru care-i putea stinge teama.
Ochii aceia scrutători ai acelui ofițer de poliție îl bântuiau în fiecare secundă. Trebuia să găsească o cale să dispară din viața lui înainte ca proprietarul lor să-i ia viața.
– Omoară-l … pe polițist.
Nimeni nu auzi aceste cuvinte când îi ieșiră din gură chiar odată cu tunetul, în afară de el. Lacrimile îi curgeau în același timp cu cerul de deasupra care plângea și el. Picăturile de ploaie curgeau cu zgomot pe acoperișul spitalului, înăbușind complet vocea bărbatului.