Anemone în iarnă -Capitolul 9

Schimbări

Drumul care șerpuia printre plantațiile de Camellia sinensis părea să nu se mai sfârșească, iar mașina neagră care înainta lent pe asfaltul încă umed după ploaie purta în ea un om care nu mai credea în nimic, fie că erau promisiuni, începuturi sau propria lui valoare.

Vernon Vale stătea rezemat de portiera din spate, cu gulerul cămășii desfăcut și cravata slăbită într-un gest care nu mai reflecta eleganța, ci doar din neglijența unui om care renunțase să mai joace rolul pe care lumea îl aștepta de la el. În mâna dreaptă ținea încă o sticlă goală de whisky  pe care o golise pe drum, ca și cum simpla lui prezență i-ar fi oferit iluzia unei ultime apărări.

Ochii lui, de un verde stins, pierduseră strălucirea pe care o avusese cândva un Alpha tânăr și sigur pe sine. Rămăsese o oboseală adâncă, înrădăcinată în patru ani de alcool și de tăcere, în patru ani în care își înecase nu doar durerea, ci și orice urmă de ambiție. Alcool, destrăbălare, jocuri de noroc, aceasta fusese viața lui de când cel pe care îl iubea alesese să rupă logodna într-un mod rușinos.

Logodna aceea distrusă nu fusese doar o umilință, fusese o fractură, iar fuga lui Omega cu un alt Alpha nu îi luase doar iubirea, ci îi smulsese din piept însăși convingerea că merită ceva. De atunci Vernon nu mai încercase să se ridice, preferând să rămână acolo, în noroiul propriului eșec, unde nimeni nu îi mai cerea nimic.

– Am ajuns la plantație, domnule Vale.

Vocea șoferului îi ajunse la urechi ca prin apă și clipi încet. Realitatea era o lumină prea puternică pentru el. Vernon se ridică cu o mișcare greoaie împingând portiera.

Plantația Velaryn Thae se desfășura în fața lui într-o liniște aproape solemnă, dealuri verzi perfect ordonate, aer curat, miros de frunze umede și de pământ viu. Era un contrast dureros cu mirosul de alcool care îi învăluia complet simțurile. Casa de pe colină, simplă în formă dar impunătoare prin materialele și proporțiile ei, îl privea în tăcere, parcă judecându-l.

Kaelion nu îi oferise o alegere, îi oferise o obligație.

– Te muți acolo.

– Nu.

– Nu este o propunere, Vernon.

Tonul acela rece, lipsit de orice urmă de negociere, îl redusese la tăcere mai eficient decât orice amenințare, iar în privirea lui Kaelion nu fusese nici furie, nici dispreț, ci doar o autoritate de neclintit, care nu admitea slăbiciuni.

– Plantația are nevoie de un contabil. Tu vei fi acela.

– Găsește pe altcineva.

– Nu există altcineva din familia ta care să știe să citească cifrele așa cum o faci tu.

– Și dacă nu vreau?

– Vei vrea.

Atunci înțelesese… nu avea unde să fugă, iar acum era aici.

Vernon coborî din mașină, dar pământul nu îl primi cum se cuvine, ca pe un Alpha. Nu îi recunoscu pașii și nici nu îi susținu echilibrul, pentru că trupul lui,  îmbibat de alcool, nu mai răspundea cum ar fi trebuit, iar lumea se clătină ușor în jurul lui, ca o scenă prost fixată.

Făcu un pas, apoi încă unul. Și apoi, fără niciun avertisment, genunchii i se înmuiară. Era beat mort.

Căzu. Pietrișul îi izbi palmele și obrazul, iar sunetul impactului fu sec, lipsit de dramatism, aproape banal.  Căderea lui nu mai avea importanță în ordinea lucrurilor.

Rămase acolo câteva clipe, pe o parte, în poziție fetală, fără să încerce să se ridice. Nici măcar nu simțea cum răceala pietrelor îi pătrunde prin piele, în timp ce respirația i se îngreuna ușor.  În minte nu îi trecea nimic coerent. Încercă să se ridice , dar gravitația era ceva extrem de greu de conceput printre valurile de vapori de alcool.

– Serios…? murmură el, cu o voce joasă, aproape amuzat de propria lui stare.

-Asta e noua mea viață?

Nimeni nu îi răspunse, doar vântul trecu ușor peste câmpuri, mișcând frunzele de ceai într-un foșnet liniștitor, ca o lume care putea continua fără el.

În depărtare, pe treptele casei, o siluetă apăruse deja, dreaptă și nemișcată, observând scena fără grabă.

Dan Palo, vechilul plantației era omul care nu ierta slăbiciunea. Nu fuma, nu bea și era vegetarian convins din respect pentru animale, ca de altfel toți oamenii de pe plantație.

Privirea lui coborî asupra lui Vernon fără milă, fără compasiune, dar nici cu dispreț, ci cu acea evaluare tăcută a unui om care știe că munca nu se face cu scuze.

– Ridică-te.

Nu era un ordin rostit tare, semăna mai mult a o concluzie.

Vernon râse scurt, fără vlagă, întorcându-și capul într-o parte și închizând ochii pentru o clipă, ca și cum ar fi vrut să ignore întreaga lume.

– Dacă aș putea, n-aș mai fi aici.

Dar chiar și în timp ce rostea acele cuvinte, ceva în el se mișcă, nu din voință, nu din mândrie, ci dintr-un reflex vechi, aproape uitat, acela de a nu rămâne jos în fața altuia.

Își sprijini palmele de pietriș, respiră adânc și, cu o lentoare încăpățânată, începu să se ridice.

– Hm…hâc…plantația mă privește. Saluuut!

Vernon reuși în cele din urmă să se ridice, nu cu demnitatea unui Alpha, ci cu acel efort lent și încăpățânat al unui om care își căuta propriul echilibru. Când își îndreptă spatele și își trecu mâna prin păr, gestul fu făcut mai mult dintr-o amintire a eleganței decât din realitatea ei.

Ridică privirea și, printre genele aproape plecate, îl întrezări pe Dan Palo.

Dar nu îl văzu cu adevărat pentru că mintea lui, scufundată în alcool, hotărî altceva.

Ochii i se îngustară ușor, apoi fața i se lumină cu o surpriză caldă, aproape încântată, iar colțul gurii i se ridică într-un zâmbet pe care nu îl mai afișase de ani de zile.

– Ah…

Făcu un pas înainte.

– Deci nu sunt singur.

Dan Palo nu se mișcă, nu clipi, nu interveni. Stătea acolo, cu fruntea sus cu mâinile încrucișate la piept.

Vernon se apropie, analizându-l cu o atenție suspect de serioasă, capul ușor înclinat, ca și cum ar fi studiat o operă de artă care nu se potrivea cu restul lumii.

– Interesant… murmură el.

– Foarte interesant.

Se opri aproape, mult prea aproape.

Își ridică mâna, ezită o fracțiune de secundă, apoi, cu o naturalețe dezarmantă, îi prinse o șuviță imaginară de pe umăr, deși acolo nu era nimic.

– Nu mă așteptam să fiu întâmpinat de  cineva atât de…

Se opri și își încruntă sprâncenele. Îl privi din nou, de sus până jos. Corpul i se bălăngănea când în stânga când în dreapta. Confuzia trecu ca un nor peste fața lui, apoi dispăru complet.

– …ohoo…frumoasă.

O tăcere densă căzu peste trepte. În spate, șoferul își întoarse capul să nu fie văzut zâmbind.

În lateral, o servitoare își duse mâna la gură. Dan Palo rămase nemișcat.

Privirea lui coborî lent asupra lui Vernon. Ochii reci, ficși, implacabili îl țintuiră ca o arbaletă ce e gata să tragă săgeata nimicitoare. Tonul vocii se auzi atât de glacial încât sigur florile din jur puteau fi congelate.

– Domnule Vernon Vale.

Vernon zâmbi, complet neatins de ton. Întinse un braț arătând cu arătătorul spre Dan.

–Fetițo,  nu trebuie să fii atât de formală, răspunse el cu o blândețe neașteptată.

–Nu suntem la oraș.

Un mușchi se tensionă în maxilarul lui Dan Palo. Făcu un gest spre șofer, semn că poate pleca. Apoi se uită din nou la Vernon.

– Sunt vechilul acestei plantații.

– Și eu sunt contabilul, replică Vernon imediat, ridicând un deget ca și cum ar fi demonstrat ceva esențial.

–Vezi? Avem deja ceva în comun, frumoaso.

– Nu sunt femeie.

Liniștea fu profundă.

Vernon clipi o dată, de două ori, se uită din nou…și iar din nou…mai atent, foarte atent.

Ochii lui coborâră pe umeri, pe linia maxilarului, pe postura rigidă, apoi reveni la chip.

Tăcu un moment tot învârtindu-se în jurul lui Dan.

– Nu, spuse el în cele din urmă, cu o convingere liniștită.

– Hâc…nu cred.

În spate, cineva scăpă un hohot scurt, imediat suprimat. Dan Palo inspiră adânc…foarte adânc.

– Domnule Vale.

– Ascult, răspunse Vernon prompt.

– Intră în casă.

– Vii și tu ? întrebă el imediat, cu un zâmbet ușor oblic.

Tăcerea deveni periculoasă.

– Acum, ordonă scurt vechilul.

Vernon îl privi câteva secunde, apoi, cu o gravitate neașteptată, înclină capul ușor.

– Don’șoara…hâc…ai un ton cam…hâc…autoritar.

Își netezi sacoul, încercă să facă un pas elegant, se împiedică ușor, se redresă.

– Îmi placi.

Apoi, ca și cum totul fusese perfect logic, se întoarse și începu să urce treptele, ușor dezechilibrat, dar cu o urmă de demnitate absurdă care refuza să moară complet.

Dan Palo privi în urma lui Vernon Vale cu o expresie imposibil de citit.

Nu era furie sau dispreț, dar era, poate pentru prima dată, începutul unei probleme pe care nu o putea controla și asta nu-i plăcea deloc.

Dan Palo rămase câteva clipe nemișcat, urmărindu-l pe Vernon cum urca treptele cu o încăpățânare care sfida atât gravitația, cât și bunul-simț. Când acesta se opri brusc la jumătatea drumului, sprijinindu-se de balustradă de parcă ar fi negociat cu ea dreptul de a mai face încă un pas, administratorul înțelese. Fără niciun dubiu, dacă nu intervenea, noul contabil al plantației urma să se prăbușească din nou, de data aceasta direct pe marmura din hol.

Inspiră scurt, coborî cele două trepte care îi despărțeau și se opri lângă el.

– Ajunge.

Vernon întoarse capul lent, cu acea expresie vag mirată a unui om care descoperă din nou lumea.

– Ah…ai  revenit, scumpo.

– Nu am plecat.

–Ahaaa, deci recunoști că ești femeie! rânji Vernon bătându-l cu degetul pe piept.

Dan nu răspunse, îi apucă brațul ferm și i-l trecu după gât pentru a-l purta mai ușor.

Vernon se opri pentru o fracțiune de secundă, clipi și coborî privirea spre mâna care îl susținea, ca și cum ar fi observat-o abia atunci.

– Asta e nou. Frumoaso, îmi faci avansuri?

– Mersul pe propriile picioare ar fi fost preferabil, replică Dan, sec.

– Vii cu mine la somnic? întrebă Vernon imediat, cu o sinceritate dezarmantă.

Dan se făcu că nu aude și îl trase ușor înainte. Vernon îl urmă sau, mai exact, se lăsă condus.

Pașii lui erau nesiguri, dar nu opunea rezistență, iar întreaga lui prezență, deși  marcată de alcool, părea acum mai liniștită, ca și cum acceptase, măcar pentru moment, că nu mai deține controlul.

Intrarea în casă îi întâmpină cu răcoare și liniște, iar podeaua lustruită reflecta slab lumina după-amiezii, în timp ce câțiva angajați, martori tăcuți ai scenei, își coborâră privirile cu o discreție bine exersată.

– Unde mă duci? întrebă Vernon după câțiva pași, cu o curiozitate aproape copilărească.

– În dormitor.

Un zâmbet lent i se întinse pe chip.

– Hopaaa, ești directă. Țin să te previn, n-am prezervative, tu ai?

Dan scrâșni din dinți.

Nu numai că ești bețiv, dar ești și tâmpit. Ai interesul să fii un bun contabil, ca să-ți speli păcatele, gândi el exacerbat.

–Mergem  să dormi.

– Ah.

Vernon dădu din cap, ca și cum ar fi înțeles o subtilitate profundă.

–Mai puțin interesant, dar rezonabil.

Urcară scările treaptă după treaptă.

Vernon se împiedică de două ori, iar de fiecare dată Dan îl stabiliză înainte ca dezechilibrul să devină o nouă cădere. La un moment dat, fără niciun avertisment, Vernon își sprijini complet greutatea de el.

– Știi ceva? murmură, cu voce joasă.

– Nu.

– Ești foarte… căută cuvântul, încruntându-se ușor…

-…pieptoasă.

Dan închise pentru o clipă ochii.

– Mulțumesc.

– Nu era un compliment, adăugă Vernon imediat.

– Am dedus.

Ajunseră în cele din urmă la ușa camerei și Dan o deschise cu o singură mână.

Îl conduse înăuntru.

Camera era simplă, aerisită, cu ferestre largi spre plantație, iar patul, pregătit impecabil, părea aproape prea ordonat pentru omul care urma să fie aruncat în el.

Pentru că exact asta făcu, îl eliberă.

Vernon căzu pe pat, fără grație, fără protest, întinzându-se pe spate și privind tavanul ca și cum ar fi descoperit ceva fascinant acolo.

Dan se întoarse să plece, dar bețivul se ridică brusc apucându-i brațul și trăgându-l în pat. Dan nu avu nici măcar timpul să reacționeze atât de surprins fu de acea situație. Vernon se regăsi deasupra lui și  fără avertisment îi înfipse o mână între picioare. Pipăi un moment apoi se opri și încercă să-l privească mai bine pe bărbatul Omega.

–Frumoaso, dacă ești  femeie… murmură el, fără să se ridice,

– …atunci sunt foarte confuz.

Dan îl împinse agasat și bărbatul Alpha rămase crucificat pe pat.

– Dormi.

– Spune-o frumos, spuse Vernon, cu ochii deja pe jumătate închiși.

O pauză.

– Îmi place și asta. Chiar nu ai prezervative?

Nu mai primi răspuns pentru că Dan se întoarse și ieși din cameră, închizând ușa în urma lui cu o liniște care contrasta complet cu haosul pe care îl adusese Vernon odată cu el.