Anemone în iarnă -Capitolul 10

Trecuseră 8 luni de la căsătorie și 3 de când nu-și mai văzuse soția Omega. Kaelion sosi la plantație dimineața la prima oră. Mama lui insistase să petreacă câteva zile acolo. Își arătase pe deplin supărarea și Agatha Serth , deși era un Omega, avea o putere teribilă asupra fiului ei. L-ar fi îngenunchiat doar cu o privire.  Kaelion îl privi pe Aenon care era așezat pe treptele din fața laboratorului. Soarele bătea direct pe el și o aură parcă îl învăluia. Aenon ridică privirea și cerul se dezvălui amplu, pur, izbind în măruntaiele lui Kaelion. Lovitura invizibilă îi clătină stabilitate rece cu dominanță Alpha.

-Bună dimineața Lion, spuse Omega de  parcă nu se mai văzuseră de  aseară de la cină și nu de trei luni.

Kaelion ridică o sprânceană.

-Lion?

Aenon zâmbi înfundând obrazul drept într-o gropiță care îi conferea un farmec aparte. Părul blond căzut pe o partea feței, cerul albastru din ochii cu reflexe văratice, buzele roz, umede de trecerea limbii peste ele din când în când, pieptul un pic dezgolit, lănțișorul cu pandantivul logodnei, și aroma…aroma de anemone marine…Kaelion nu mai respira. Parcă descoperea America la fel ca Amerigo Vespucci acum câteva sute de ani în urmă. Se simți foarte intimidat și terorizat de prezența acestui Omega care deși măsura doar 178 cm părea că devenise un colos din Rodhos[1]

–Așa te văd , Lion, din franceză, Leu. Nu știi limba franceză? Pot să-ți spun așa?

Kaelion continua să-l fixeze.  Omega ăsta avea…ceva…mama lui avusese dreptate, emana ceva deosebit. Vorbea cu el fără să se rușineze sau să plece ochii, Nu era nimic fals în el. Și era…era atât de frumos.

Kaelion îl privi câteva clipe, parcă evaluându-l din nou.

– Tu cunoști limba franceză?

– Da, tu nu ?

–Cunosc engleza și chineza, cred că e destul, nu ?

Aenon zâmbi ușor, fără urmă de aroganță.

– Mie îmi plac limbile străine. Îmi place să învăț.

Kaelion își înclină capul, curios.

– Pentru că știi mai multe limbi?

– Da, câteva.

– Dă-mi exemple.

– Franceză, engleză, italiană… vorbesc și tamil, chineză printre multe altele.

Aelion povestise toate astea cu o simplitate dezarmantă. Ne era pic de fală, doar o candoare ce-l mișcă pe Kaelion care clipi rar, surprins sincer.

-Chiar vorbești toate limbile astea?

Aenon dădu din cap afirmativ.

După o scurtă pauză, vocea lui Kaelion coborî, devenind mai aspră, mai sinceră decât intenționase:

– Credeam că Omega sunt pe lumea asta doar pentru a crea copii.

Aenon nu se închise în sine, nu se retrase, ci doar îl privi calm.

– E o prejudecată foarte grea.

Kaelion rămase câteva clipe tăcut.

– Nu ai cunoscut niciodată Omega inteligenți?

– Ba da… mama mea.

Privirea lui Aenon se schimbă pentru o clipă.

– Mama Agatha.

Kaelion înclină ușor capul.

– Așa îi spui?

– Da. M-a rugat să-i spun așa.

Tăcerea care urmă fu liniștită, aproape caldă.

Kaelion îl privea altfel acum. Se așeză și el cu fundul pe acele trepte chiar lângă Aenon.

Era pentru prima dată când stătea de vorbă cu acest Omega, față în față, despre altceva decât contracte, logodne și obligații reci. Aici, în bătaia blândă a soarelui de dimineață, pe treptele acelea din piatră din fața laboratorului, simțea cum o liniște blândă îl învăluia.

Era obișnuit cu trepidația orașului, cu zgomotul afacerilor, cu ritmul bursei, cu goana continuă după profit, după control, după putere.

Îi părea straniu să stea aici fără să facă nimic, doar să vorbească cu un Omega care devenise soția lui și pe care nu îl cunoștea deloc. Privirea îi alunecă spre cartea din mâinile lui Aenon.

– Ce citești acolo?

Aenon ridică ușor cartea, zâmbind.

– Ah, asta? Este genială. Jane Eyre de Charlotte Brontë.

– Ai citit-o?

– Nu.

Kaelion clătină ușor din cap.

–E o carte politică? Istorică?

Aenon zâmbi mai larg, dar fără să-l ironizeze.

– Nu… e un roman foarte frumos. Îmi plac romanele de iubire.

Apoi îl privi direct, cu o urmă de lumină în ochi.

– Dar o să spui… așa sunt toți Omega.

Kaelion nu răspunse, doar îl asculta vrăjit. Vorba soției lui era plăcută, domoală și foarte muzicală.  Simțea o aromă de mare care îl învăluia încetul cu încetul. Omega lăsa să iasă încet feromoni de liniștire, anemone tăcute și delicate care se depuneau gingaș pe corpul lui Kaelion.

– Este vorba despre o fată care nu e bogată,  nu se consideră frumoasă, continuă Aenon, cu o voce calmă,

-… și care ajunge guvernantă în casa unui bărbat foarte puternic… foarte bogat.

Kaelion își ridică ușor sprânceana.

– Și… rece?

Aenon zâmbi.

– Da. Foarte rece și…impozant.

După o  pauză spuse, aproape jucăuș:

– Nu știu dacă ești chiar la fel de rece ca domnul Rochester.

Kaelion îl privi mai atent.

– Am putea extrapola povestea la a noastră?

Întrebarea nu era spusă în glumă, nu în întregime și Aenon nu răspunse imediat, doar îl privi.

Kaelion coborî ușor tonul, devenind mai direct:

– Omega… chiar nu ți-e teamă de mine?

Aenon întoarse capul și îl privi în ochi, iar albastrul cerului părea că se adâncește în privirea lui. Vocea lui sună inocentă, fără ascunzișuri.

– De ce mi-ar fi frică?

Kaelion expiră încet.

– Nu știu… sunt totuși un Alpha. Un Alpha rece, puternic și foarte bogat.

Urmă din nou o clipă de tăcere.

– Deci, nu ți-e teamă de mine?

Aenon nu ezită.

– Nu.

Privirea lui rămase liniștită, deschisă.

– Ești soțul meu.

Kaelion fu destabilizat de răspunsul simplu, dar foarte adevărat.

– Eu și tu… ne putem considera cu adevărat soți? întrebă Kaelion, cu o voce mai joasă decât de obicei, ca și cum ar fi pășit pe un teren necunoscut.

– Avem același nume… aceleași drepturi… aceeași viață, cel puțin în acte, dar…

Se opri brusc. Era perturbat. Nu mai vorbise niciodată astfel cu un Omega.

Cu Tony nu împărtășise nimic din toate acestea. nici gânduri, nici gusturi, nici liniști; între ei fusese doar trup, doar tensiune, doar foc consumat fără urmă. O relație pur sexuală.

Iar acum, pe treptele acelea încălzite de soare, stătea și discuta despre lucruri simple, aproape fragile, și se întreba, cu o ușoară uimire, cum se face că în sufletul lui se așternuse o liniște atât de adâncă.

Cartea fusese lăsată deoparte, sprijinită neglijent lângă el, iar mâna lui Aenon se odihnea pe marginea treptei, relaxată, deschisă, ca și cum nu ar fi avut nimic de ascuns.

Kaelion o privi fără să-și dea seama că o studiază.

Degetele erau fine, dar fără să fie fragile, pielea netedă, iar unghiile atent îngrijite, Era o mână frumoasă, calmă, o mână care nu cunoscuse violența, și tocmai de aceea îl atrăgea într-un mod straniu, aproape neliniștitor.

Fără să gândească prea mult, își lăsă palma stângă peste mâna lui Omega.

Gestul fu simplu și Aenon nu-și retrase mâna. Doar își întoarse ușor capul și îl privi, surprins pentru o clipă, fără să spună nimic, iar apoi își ridică din nou privirea spre cerul de un albastru limpede, de parcă acceptase acel contact ca pe ceva firesc.

Tăcerea dintre ei deveni mai densă, mai vie.

– Dacă eu sunt soțul tău, spuse Kaelion, aproape absent, urmărindu-și propriul gând,

–…asta înseamnă… că tu ești soția mea, nu-i așa?

Fusese o afirmație care nu sunase ca o frază dintr-un contract.

Frumusețea momentului nu stătea doar în acea palmă așezată peste alta, nici în liniștea care îi înconjura, nici în lumina caldă a dimineții.

Frumusețea era în faptul că doi oameni care nu se cunoșteau, care trăiseră ca străini unul lângă celălalt sub același nume, începeau, fără să-și dea seama, să se vadă cu adevărat.

Un Alfa și un Omega, două lumi care crezuseră că nu au nimic în comun și care, în tăcerea aceea simplă, descopereau că feromonii lor nu se respingeau, ba mai mult…se completau într-un mod aproape imposibil de explicat.

…………….

Trecuseră zece zile de când Kaelion Serth pășise pentru prima dată pe domeniul Velaryn Thae, și timpul, în mod straniu, nu mai curgea după regulile pe care le cunoscuse o viață întreagă; nu mai era fragmentat în ședințe, contracte și cifre, ci se dilua în lumină, în mirosuri, în gesturi simple, repetate cu o liniște care îl dezarma.

Îl urmărise pe Aenon printre rândurile ordonate de Camellia sinensis, văzuse cum mâinile lui alegeau cu precizie mugurii fragezi, cum atingeau frunzele ca și cum ar fi ascultat ceva invizibil în ele, Îi urmărise fiecare mișcare care avea o logică tăcută, îl urmărise în laborator, unde aceeași delicatețe devenea știință pură, unde sticlele și esențele nu erau doar materie, ci parfumuri în formare.

Și, fără să-și dea seama când exact se întâmplase, începuse să-l admire, nu doar pentru inteligență sau pentru blândețe. Admira acea armonie interioară pe care nu o mai întâlnise la nimeni.

De când sosise, Aenon nu îi invadase niciodată spațiul, nu îl forțase, nu îi ceruse nimic; îl acceptase pur și simplu acolo, lângă el, ca pe o prezență care nu trebuia justificată.

Iar Kaelion, care trăise întreaga viață în tensiune și control, descoperea, zi după zi, că nu mai simțea nevoia să-l respingă. În schimb, căuta….căuta din ce în ce mai mult acel miros.

Căuta aroma aceea aproape imperceptibilă, marină, rece și totuși vie, care îi atingea simțurile, feromonii lui Aenon.

În acea dimineață, se afla în sera de plante exotice.

Spațiul era cald, saturat de lumină filtrată prin sticlă, iar aerul era dens, plin de miresme străine, flori rare, frunze necunoscute, esențe aduse din colțuri îndepărtate ale lumii, toate așezate cu o grijă meticuloasă de Aenon, ca într-un sanctuar al vieții.

Printre ele, într-un bazin special amenajat, se aflau anemone marine de toate culorile.

Păreau fragile, aproape inocente.

Petalele translucide făceau mișcări lente, ca un dans subacvatic transpus într-un mediu străin.

Dar Kaelion știa deja că nu erau deloc lipsite de pericol.

Pe măsură ce se apropia, simțurile lui de Alpha se ascuțeau într-un mod pe care nu îl mai controlase până atunci.

Era ca și cum ceva din acele forme delicate îl recunoștea sau îl chema.

Se opri lângă bazin și întinse mâna, fără să atingă, doar lăsând aerul să se miște între el și acele forme vii.

Respiră și simți aroma aceea care nu era doar a anemonelor ci și a lui Aenon.

Un amestec imposibil de separat, sare, adânc, liniște și o dulceață aproape imperceptibilă, ca o otravă care nu te rănește, dar te schimbă.

Zi după zi, fără grabă, fără violență, acea prezență pătrundea în el fără să-l domine, fără să-l forțeze.

Dar feromonii acelui Omega îi modificau ritmul…gândurile, respirația…viața.

Kaelion închise pentru o clipă ochii și în acel întuneric scurt, simți cu o claritate tulburătoare că nu el era cel care decidea apropierea ci ceva mult mai subtil.

O otravă dulce, invizibilă, care îi curgea deja prin vene și care, fără să ceară permisiune, începuse să-i rescrie existența.

Sera lui Aenon era scăldată într-o lumină caldă, filtrată prin sticla ușor aburită, iar aerul avea o densitate specifică locurilor unde viața crește controlat, dar nu îmblânzit; mirosuri subtile se suprapuneau, verde crud, floral rar, o umbră de sare, iar în centrul acestui echilibru fragil, acum descoperise bazinul cu anemone care pulsa tăcut, ca o inimă ascunsă.

Kaelion Serth stătea nemișcat lângă marginea bazinului, cu privirea fixată asupra mișcării lente a tentaculelor translucide, iar chihlimbarul cenușiu al ochilor lui părea mai adânc, mai concentrat, ca și cum ceva din acea lume tăcută îl trăgea înăuntru.

– Sunt… diferite, spuse el încet.

– Par atât de inofensive.

Aenon, aflat puțin în spatele lui, zâmbi ușor.

– Doar par.

Kaelion își întinse mâna deasupra apei, fără să atingă.

– Și totuși… mirosul acesta… nu e doar al lor.

Aenon se apropie, oprindu-se suficient de aproape încât prezența lui să fie simțită, dar niciodată impusă.

– Nu este, ai dreptate, se simte chihlimbarul cenușiu,  ambregrisul, continuă el liniștit.

Kaelion întoarse ușor capul.

-Ca feromonii mei. E în apă?

Aenon clătină din cap și râse ușor.

– Nu. Nu ar supraviețui aici nimic dacă l-aș pune în bazin.

Se aplecă ușor și atinse marginea sticlei, nu apa.

– Ambergrisul nu este viu. Este memoria mării… nu viața ei.

Kaelion îl privi mai atent.

– Explică.

Aenon inspiră ușor, ca și cum ar fi ales cu grijă cuvintele.

– Anemonele trăiesc, respiră, reacționează. Sunt sensibile la orice schimbare. Au nevoie de echilibru perfect.

Își mută apoi privirea spre rafturile din spatele lor, unde sticle fine, sigilate, păstrau esențe rare.

– Ambergrisul, în schimb… se maturizează în timp. Nu în apă, ci în aer, în tăcerea lui.

Aenon făcu o pauză.

– Este ceea ce rămâne după ce marea a trecut prin ceva și a decis să nu uite.

Cuvintele căzură între ei cu o greutate neașteptată și Kaelion nu răspunse imediat.

Privirea lui se întoarse la anemone.

– Și atunci… de ce le simt împreună?

Aenon zâmbi abia perceptibil.

– Pentru că eu le aduc împreună.

Kaelion îl privi din nou.

– Cum?

– Nu în același spațiu, răspunse Aenon calm.

– Ci în același echilibru.

Se apropie cu un pas, iar aerul dintre ei se încărcă aproape imperceptibil.

– Anemonele oferă nota vie, fluidă… schimbătoare.

Mai făcu un pas și acum se afla lângă Kaelion cot lângă cot admirând frumusețea florilor marine din acvariu.

– Ambergrisul fixează, dă profunzime și permanență anemonelor.

Kaelion inspiră adânc și atunci înțelese că Aenon nu vorbea doar despre un miros.

El încerca să construiască o intenție în jurul lui.

– Ca doi oameni…ca noi? murmură el, mai mult pentru sine.

Aenon nu îl contrazise.

– Poate.

Kaelion își coborî încet mâna, dar nu se îndepărtă.

Privirea lui rămase asupra apei, însă mintea lui nu mai era acolo.

– Și otrava? întrebă el încet.

– Unde este în toată asta?

Aenon îl privi direct.

– În alegerea de a nu te retrage.

Pentru prima dată, Kaelion nu mai simți nevoia să controleze acel moment pentru că înțelesese ceva mult mai periculos decât orice amenințare directă, că nu toate lucrurile care te schimbă vin cu forță.

Unele vin lent, frumos, ireversibil.

Se întoarse spre Aenon și ochii îi străluceau.  Ridică brațul drept și-l puse pe ceafa lui, acolo unde glanda parcă începea să-i vorbească. Un gând nebun îi traversă ca un flash spiritul:

Ce buze frumoase are Aenon…

Simți o dorință dureroasă în măruntaie…voia să-l sărute pe acel bărbat. Va fi respins?

Tot ținându-l de ceafă, se apropie de trupul lui Omega. Respira greu și feromonii ieșiseră la plimbare haotic căutând nu se știe ce. Miros de ceva cald, animalic se desprinse și învălui corpul lui Omega. Kaelion se scufundă în albastrul fără orizont al ochilor din fața lui și spuse extrem de șoptit:

-Tu ești soția mea, nu?

Aenon zâmbi și buzele lui căpătară o strălucire ciudată….anemone liniștite și frumoase se pregăteau să injecteze otrava adânc, foarte adânc, în colțurile cele mai de nepătruns ale inimii lui Kaelion.

Bărbatul Alpha, încurajat de faptul că Omega nu-l respingea, se lipi cu totul de trupul fin și fierbinte. Aenon ridică privirea și Kaelion prinse gura acestuia cu buzele lui gustând încetul cu încetul puritatea soției lui. Simți că pieptul i se umflă și că arome ciudate ieșeau din buzele lui Aenon. Limba lui Kaelion intră în gura soției lui  și începu să caute până găsi. Se lipi de limba bărbatului Omega și simți cum ia foc . Aspira, sugea, o făcea delicat și mormăia din când în când scoțând și gemete înfundate. Aenon se lăsă sărutat, gustat , aspirat. Răspunse timid și răspunsul acela îl făcu pe Kaelion să se frece de corpul zvelt, atrăgător. Da…Anemonele injectaseră otrava și Kaelion nu mai avea scăpare.

[1] Colosul din Rhodos — statuie monumentală dedicată zeului grec Helios, ridicată în insula Rhodos în jurul anului 280 î.Hr. și considerată una dintre Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice. Se estimează că avea aproximativ 30–33 de metri înălțime și simboliza victoria locuitorilor insulei asupra invadatorilor. A fost distrusă de un cutremur în anul 226 î.Hr.