Gost își reveni într-o clipă de confuzie. Capul îi zvâcnea, iar lumea era o pată întunecată, tremurândă. Deschise ochii.
O încăpere mică, rece, fără ferestre. O ușă metalică masivă. Beton crud. Miros de rugină.
Își duse mâna la ceafă.
– M-au lovit…doar o rană superficială. Altceva nimic.
Se rezemă de peretele înghețat, închizând ochii câteva secunde. Respira lent, calculat, iar în mintea lui planurile se aliniară cu precizie chirurgicală.
Deschise ochii brusc.
Ridică încheietura.
Apăsă un mic buton de pe ceasul metalic și privi ora.
– Sunt inconștient de douăzeci de minute… șopti el.
Un afișaj transparent, discret, se proiectă pe retina lui. Schița clădirii. Toate ieșirile. Toate culoarele.
– Deci nu m-au dus departe… Bun.
În colțul gurii îi apăru un zâmbet.
Se ridică în picioare și își duse mâna la buzunarul lateral al pantalonilor.
Pipăi ceva mic, rece, metalic. Zâmbetul i se lărgi.
– Trebuia să mă percheziționați mai bine… mormăi ironic.
Scoase o cutiuță minusculă, cât o unghie. Deschise lanterna de la ceas, un fascicul abia vizibil, dar suficient.
Pipăi peretele, apoi ajunse la ușa metalică.
– Hai să vedem cât de profesioniști sunteți…
Fixă dispozitivul în încuietoare.
Două clicuri fine.
Apoi un poc scurt….și ușa se deschise.
Gost se întinse ușor, relaxându-și gâtul.
– Și-așa se face, oameni buni… rosti printre dinți, plin de ironie.
– Acum… să ieșim de aici.
Păși în beznă, deja pregătit să ucidă dacă era nevoie.
La sediu, Armis, Luca și Rafe își încărcau armele cu mișcări grăbite, dar precise.
Red le aruncă vestele pe brațe.
– Îmbrăcați-le. Și nu plecați de lângă mine. Niciun pas.
Vocea lui nu admitea discuții.
Câțiva dintre oamenii din sediu se strânseseră în jurul lor, în camera de control, tensiunea era atât de densă încât parcă îți tăia respirația.
Red se întoarse spre ecran, apoi spre echipa lui.
– Izolați zona de spital. Nimeni nu intră, nimeni nu iese fără ordinul meu sau… al lui… Sin.
Toți aprobară, fermi.
Red făcu doi pași și se opri în fața unui grup de trei bărbați.
– Voi mergeți pe sectorul vestic. Oricine nu e din echipă… eliminat pe loc. Nu avem timp de întrebări.
– Da, șefu’, răspunseră cei trei simultan.
– Ceilalți, luați estul.
Își întoarse privirea către Armis, Luca și Rafe.
– Noi ieșim prin nord. Partea de sud rămâne complet izolată. Acolo nu intră și nu iese nimeni până la finalul acestui…
Se opri. Respirația i se tăie pentru o secundă.
– Război? întrebă Luca, citindu-i ezitarea.
Red clătină capul încet.
– Joc.
Își încordă maxilarul.
– Se joacă cu noi, cu nervii noștri… dar nu vor câștiga.
Armis își mușcă buza, încercând să-și controleze vocea.
– Ai reușit să iei legătura cu Sin?
Red îl privi doar o clipă.
Atât îi trebui lui Armis ca să înțeleagă.
– Nu.
Doar atât.
Un „nu” sec, rece, dureros. Un „nu” care spunea mai mult decât o mie de explicații.
Armis simți cum stomacul i se strânge.
– Va reveni… șopti el, ca și cum încerca să-și convingă propriul suflet.
– El va reveni la mine.
Red nu-i spuse nimic.
Dar privirea lui era un amestec de respect, teamă și un adevăr pe care încă nu îndrăznea să-l rostească.
*****
Gost înainta cu pași calculați, lăsând întunericul să-l îmbrace ca pe o veche armură. În jurul lui, zidurile păreau la fel de tăcute ca respirația lui controlată. Nu vedea cu ochii, ci cu mintea. Memoria schiței clădirii pulsa în spatele frunții, ghidându-l cu o precizie aproape inumană.
Se opri brusc….un ecou…pași.
Se lipi de perete, corpul i se contopi cu betonul rece, dispărând în umbre ca și cum n-ar fi fost decât o fantomă. Își încetini respirația până la punctul în care pieptul i se ridica abia vizibil.
„Doi…” își spuse în gând, ascultând ritmul pașilor.
Se apropiau. Din ce în ce mai clar.
Gost deschise ochii exact în momentul în care primul trecea prin fața lui. Îl apucă fulgerător de guler, îl trase spre el și îi izbi capul de perete cu o forță brutală, atât de curată și rapidă încât bărbatul căzu inconștient fără măcar un sunet.
Al doilea tresări, mâna lui coborând instinctiv spre pistolul din tocul de la șold.
Prea târziu.
Gost se lăsă într-o genuflexiune rapidă și, cu o rotație scurtă de bazin, lovi în lateralul genunchiului bărbatului.
Trosc.
Osul cedă. Urletul celui lovit se sparse în coridoarele înguste, un semnal clar pentru ceilalți.
Dar pentru Gost era doar preludiul.
Sări în picioare într-o mișcare fluidă și, înainte ca bărbatul să poată striga din nou, îi prinse bărbia. O răsuci brusc, un sunet scurt și sec sfâșiind aerul, iar corpul acestuia se prăbuși inert.
Gost nu pierdu nicio secundă.
Îi deposedă pe amândoi de arme într-o mișcare sigură, calculată. Își vârî pistolul în spatele pantalonilor, verifică încărcătorul celuilalt și continuă să avanseze fără ezitare, lăsând în urmă trupurile ca două piese inutile ale unui joc prost jucat.
Întunericul îl primea din nou.
Și Gost își continua drumul.
– Șefu… șefu…
Vocea lui Ice părea că vine printr-un tunel lung, spart de ecouri rupte. Sin își deschise ochii greu, ca și cum pleoapele îi erau din piatră. Silueta lui Ice se contura abia, încețoșată de durere și fum.
– Ce… ce s-a întâmplat? murmură Sin, încercând să se ridice pe coate.
– Stai! Stai pe loc!
Ice puse imediat o mână pe umărul lui, apăsându-l înapoi la pământ. Privirea lui era încordată, albă în jurul irisului, semn că panica îi trecea prin oase.
Sin coborî privirea.
Și atunci o văzu.
O bucată de metal, groasă, neregulată, înfiptă adânc în partea laterală a abdomenului. Sângele se prelingea cald, lipicios, pe lângă rană, lăsând dâre roșii pe hainele negre.
– Ce s-a întâmplat…? repetă el, glasul scăzând.
Ice trase aer brusc.
– Când am fugit înapoi spre motoare… au explodat, șefu. Una dintre bucățile de metal a ricoșat… și…
Înghiți în sec.
– Și te-a lovit. Nu te mișca!
Sin închise ochii câteva secunde, respirând lent, calculat. Simțea cum sângele îi pulsează în jurul ranii, dar durerea nu-l oprea. Nu pe el. Niciodată.
– Nu e nimic vital atins, spuse după o clipă, cu voce stinsă, analizându-și propria durere.
– E… superficial. Ajută-mă să mă ridic.
– Șefu… încercă Ice din nou, cu o disperare pe care rar o lăsa la suprafață.
– Ajută-mă.
Tonul lui Sin nu era ridicat, dar avea o greutate care făcea aerul să se strângă.
Ice îi prinse mâna cu ambele ale lui și îl trase cu grijă. Sin își mușcă buza, maxilarul i se încordă și ochii i se împăienjeniră pentru o secundă, dar nu scoase nici cel mai mic sunet de durere.
Odată ridicat, se lipi de perete, respirând greu. Își ridică privirea și privi împrejur: coridorul era distrus, motoarele fumegau undeva în spatele lor, iar ecoul unor focuri de armă îndepărtate se strecura prin conducte.
– Ai luat legătura cu ceilalți? întrebă el, voce joasă.
Ice se opri. Ochii lui coborâră.
Tăcere.
Sin înțelese imediat.
– …OK, spuse încet, cu un nod în gât.
– Toți știu ce au de făcut.
Își sprijini spatele mai bine de perete, respirând controlat.
– Vor fi bine, murmură el.
Apoi, într-un șoaptă, aproape numai pentru el:
– Trebuie să fie bine.
Sin își lăsă capul pe spate o clipă, inspiră adânc, apoi apucă bucata de metal cu o hotărâre rece. Ice abia apucă să deschidă gura:
– Șefu, nu…
Sin trase.
Un sunet umed, aproape sufocat, se auzi când metalul ieși din rană. Durerea îi străbătu tot trupul ca un arc electric, dar el nu scoase niciun sunet. Doar își încleștă dinții până îi albiră.
Sângele țâșni scurt, apoi se scurse în valuri lente.
– E ok… murmură printre dinți.
Își dădu jos haina neagră, o împături strâns și o înfășură în jurul abdomenului, legând-o cu o bucată de curea. Mișcările îi erau rapide, precise, ca și cum își bandaja un soldat, nu propriul corp.
– Ce arme avem? întrebă, fără să-și ridice privirea.
Ice scoase din rucsacul mic două pistoale încărcate și o lamă scurtă, curbată.
– Astea. Atât ne-a mai rămas.
Sin închise ochii o secundă, calculând. Tragea aer cu grijă, ca și cum fiecare respirație îi îngreuna rănile.
– Perfect, spuse calm.
Tonul lui era atât de amar încât părea o ironie.
Își trecu palma pe frunte, îndepărtând transpirația rece.
– Gost a fost prins.
Blade și Stone… își ridicară privirea spre Ice, vor intra și ei într-o ambuscadă. Dar…
Ice voia să continue, dar ceva în privirea lui Sin îl opri în loc. O frică pe care nu și-o putea ascunde.
– Sediul… începu Ice, dar vocea i se frânse.
Sin înțelese înainte să audă restul.
– Red va avea grijă de ei, șopti.
Nu era un ordin.
Era o rugăciune. O speranță pe care și-o ținea cu dinții, în timp ce totul se prăbușea în jur.
Își puse pistolul la centură, lama în cizmă. Fără ezitare, fără pauză.
– Hai.
Întinse brațul spre Ice.
Ice îl prinse imediat, trecându-i brațul lui Sin peste umărul său. Greutatea liderului căzu peste el, dar o acceptă fără un cuvânt.
– Încet, șefu… murmură Ice, simțindu-l cum tremură de febră și sânge pierdut.
Sin privi înainte. Noaptea îi aștepta, adâncă și neiertătoare.
– Nu avem timp pentru încet.
Inspiră scurt, dureros.
– Trebuie să ajungem la ei.
Ice îi strânse brațul și împreună pășiră în întuneric, ca două umbre rănite, dar hotărâte să rupă lumea în două dacă era nevoie.
