Abis – Prolog Capitolul 1

Julien 1

VERSIUNEA AUDIO: https://www.youtube.com/watch?v=J4S8TQrZBBQ

Zona din jurul cartierului de nord Nanping din orașul Yancheng din cartierul Piața de flori era ca un demon pe jumătate machiat.

Strada largă, dreaptă, cu două sensuri, împărțea întregul cartier Piața de flori în două. Cartierul de est era unul dintre cele mai aglomerate centre comerciale ale orașului, în timp ce Districtul de Vest era o mahala veche uitată, un loc de adunare al săracilor orașului.

După câțiva ani, proprietățile din Districtul de Est fuseseră scoase la licitație la prețuri exorbitante de către magnații imobiliari. Vechiul cartier, care avea mare nevoie de transformare, câștigase o oarecare glorie. Costul plății și al relocării rezidenților crescuse odată cu valul, înspăimântând o grămadă de dezvoltatori și ridicând o barieră de capital printre aleile înghesuite și sărace.

Vecinii care locuiau în case dărăpănate visau toată ziua să-și folosească camerele dărâmate de zece metri pătrați pentru a se îmbogăți peste noapte. Deja simțeau sentimentul de superioritate din ideea că „casa mea valorează milioane dărâmată”.

Desigur, acești milionari din mahalale mai trebuiau să-și pună papucii și să se alinieze pentru a-și goli olițele de noapte în fiecare zi.

Aerul era încă rece în acea noapte de vară. Căldura de vară care se acumulase în timpul zilei fusese rapid copleșită. Grătarele mobile care ocupau ilegal străzile fuseseră împachetate și luate unul după altul. Locuitorii, bucurându-se de aerul răcoros plecaseră și ei acasă devreme; ocazional, un felinar vechi pâlpâia instabil, cel mai probabil pentru că locuințele aglomerate închiriate ilegal din apropiere transportau electricitatea de pe linia electrică.

Între timp, la o stradă mai departe, în centrul comercial, viața de noapte tocmai începea…

Când se apropiase seara, într-o cafenea din cartierul de Est, o barmaniță care tocmai terminase de-a face cu o masă de clienți profită în sfârșit de șansa de a respira adânc. Dar înainte ca ea să-și poată netezi trăsăturile încrețite de zâmbet înapoi în forma lor originală, clopoțelul atârnat peste ușa de sticlă sună din nou.

Barista fu nevoită să-și pună din nou zâmbetul obișnuit.

 – Bine ați venit!

 – Un latte cu vanilie fără cofeină, vă rog.

Clientul era un tânăr înalt și zvelt, cu părul aproape până la umeri. Era îmbrăcat într-o ținută de afaceri relaxată și solemnă, purtând ochelari cu rame metalice. Ramele subțiri stăteau pe puntea înaltă și dreaptă a nasului lui. Se uită în jos pentru a-și scoate portofelul, cu părul căzându-i înainte peste bărbie și acoperindu-i aproape jumătate din față. În lumină, buzele lui păreau să fi fost unse cu un strat de ruj roz pal. Părea rece și inabordabil.

Toată lumea îi aprecie frumusețea. Barmanița nu se putu abține să-i arunce o privire de câteva ori. Conversa, încercând să ghicească preferințele clientului.

– Doriți cu vanilie, fără zahăr?

– Mai mult zahăr, te rog.

Clientul îi dădu niște bani și ridică privirea. Ochii barmaniței îi întâlniră pe ai lui.

Clientul, probabil din politețe, îi zâmbi. În spatele lentilelor, ochii lui se curbară ușor și o expresie oarecum ambiguă încălca rapid manifestarea sa anterioară de cuviință solemnă.

Barmanița observă că, deși acest client arăta bine, nu avea un stil obișnuit și demn. În ochii lui se simțea un indiciu de flirt cu iz de flori de piersic. Fața ei se încălzi în mod inexplicabil și evită rapid privirea clientului, privind în jos pentru a-i introduce comanda.

Din fericire, venise și curierul cafenelei. Barista căuta în grabă ceva de făcut. Îl chemă cu voce tare pe curierul din spatele ghișeului pentru a verifica chitanța de expediere.

Tipul de la livrări era un tânăr în jur de douăzeci de ani, plin de energie. Intrase în cafenea cu lumina aurie a serii. Pielea îi era închisă la culoare. El zâmbi arătând o gură plină de dinți albi și mici și salută plin de viață pe barista.

– Bună frumoaso! Arăți fericită astăzi. Probabil afacerile merg bine?

 Barista tocmai își luase salariul lunar fără să acorde atenție cum mergeau afacerile cafenelei. Auzind această linguşire deplasată, ea flutură o mână, neştiind dacă să râdă sau să plângă.

– E în regulă. Treci la treabă acum. Când ieși, îți voi oferi un pahar cu apă cu gheață.

Tânărul livrator scoase un strigăt de bucurie și-și șterse broboanele de sudoare ce-i luceau pe frunte. În colțul frunții, era o mică cicatrice în formă de semilună.

În timp ce barista pregătea comanda clientului, curierul se uită pe chitanță și veni să raporteze. Se rezemă de tejghea aşteptând apa şi întrebă cu amabilitate:

– Frumoasă Jiejie[1], știi în ce parte se află Vila Cheng Guang?

– Vila Cheng Guang?

Barmaniței i se păru cunoscut, dar nu-și putea aminti prea bine, deci, clătină din cap.

– Nu sunt sigură. De ce?

Tânărul curier se uită în jos și se apucă de ceafă.

– Fără motiv. Am auzit că au nevoie de livratori acolo.

Barmanița nu acordă prea multă atenție și nu observă gesturile sale nesigure. Punând un capac pe paharul de carton, ea spuse cu dezinvoltură:

– Pot întreba în jur pentru tine.

– Băutura dumneavoastră, domnule. Aveți grijă, e caldă.

Poate că acest client care cumpărase cafea nu avea ce face. Se uită la tânărul curier și spuse cu nerăbdare câteva cuvinte.

– Vila Cheng Guang nu este o casă, este un club privat în spate. Ce, încă mai caută livratori? Vrei să te duc acolo? E în drumul meu.

Barista observă în cele din urmă că ceva nu era în regulă și se uită cu îndoială la tânărul livrator.

– Un club privat?

Tânărul livrator văzu că minciuna lui fusese dezvăluită, făcu o față lungă și, luând paharul cu apă cu gheață și chitanța de livrare, fugi într-o clipită.

În spatele inimii puternic luminate a centrului comercial al cartierului de est, se afla o zonă mare de verdeață și peisaje create de om. La un kilometru mai departe, găseai reședințele de lux ale elitei împrăștiate în inima peisajului.

Ei își construiseră reședințele aici, pentru că „singurătatea” în sine nu valora niciun ban, doar „găsirea liniștii în împrejurimile zgomotoase” merita bani.

Tot felul de terenuri luxoase de diferite grade de stil fuseseră aranjate în evantai în perimetrul peisajului. „Stilul” era axa: cele mai scumpe erau mai departe, iar cele mai ieftine erau forțate să iasă mai aproape de stradă.

Printre ei, cea mai bună, cea mai scumpă, cea mai „elegantă” bucată de pământ o deținea Clubul Cheng Guang.

Proprietarul acestui loc nu era doar bogat. Pe măsură ce pretențiile creșteau, realizările lui erau și mai profunde. Curtea mică fusese renovată în stilul antic. Dintr-o privire arăta ca un sit cultural și istoric protejat. Fusese terminat nu cu mult timp în urmă, iar pentru a-l arăta, proprietarul invitase un grup de prieteni bogați să vină să arunce o privire. Unii veniseră să socializeze, alții să discute despre afaceri, alții pur și simplu pentru a-și susține clica. Erau destul de mulți cei care adulmecaseră evenimentul și veniseră să se alăture distracției. Parcarea era plină de mașini de lux de orice fel, și se amenajase o scenă festivă din Vanity Fair.

Când Fei Du ajunse, își terminase deja cafeaua dulce și lipicioasă. Auzi de departe sunet de muzică și voci în curte. Aruncă paharul de hârtie într-un coș de gunoi de lângă șosea, apoi auzi pe cineva din apropiere fluierând în surdină.

– Președinte Fei, aici!

Fei Du întoarse capul. Nu departe de el, văzu un grup de oameni în picioare, toți copii bogați leneși. În fruntea lor se afla un tânăr îmbrăcat în haine moderne cu zdrențe. Acesta era unul dintre prietenii de băutură ai lui Fei Du, Zhang Dong Lai.

Fei Du se apropie de el.

– Faci mișto de mine?

– Cine ar îndrăzni să-și bată joc de tine?

Zhang Dong Lai își puse un braț în jurul umerilor lui Fei Du.

– Am văzut că mașina ta era deja aici. Te-am așteptat, ce faci? Și ce naiba porți? Tocmai ai semnat un acord comercial bilateral cu președintele Statelor Unite?

Fei Du nici măcar nu îi aruncă o privire.

– Dispari.

Zhang Dong Lai  închise gura pentru un minut, apoi spuse batjocoritor:

– Aspectul ăsta al tău este prea stângaci. Este ca și cum l-ai aduce cu tine pe tatăl cuiva. Cum aș  putea agăța gagici în seara asta? 

Pașii lui Fei Du se opriră în scurt timp. Întinse un deget, își scoase ochelarii și îi atârnă cu ușurință de gulerul lui Zhang Dong Lai. Apoi își dezbrăcă jacheta de costum, își suflecă mânecile cămășii și începu să o descheie.

Își deschise patru nasturi la rând, dezvăluind o mare parte a unui tatuaj neclar pe piept, apoi își zburli părul. Luă mâna lui Zhang Dong Lai, îi trase trei inele mari de pe degete și le puse pe propria mână.

– E mai bine așa, fiule?

Zhang Dong Lai se considera o persoană modernă, dar fu uimit de această transformare uluitoare.

Fei Du era șeful grupului lor de copii bogați, pentru că ceilalți aveau tații lor planând asupra lor și erau încă „prinți moștenitori”.

Tânărul  Fei își pierduse mama la o vârstă fragedă și, de îndată ce ajunse la vârsta majoratului, tatăl său avusese un accident de mașină și rămăsese în moarte cerebrală. Acum „urcase pe tron” înainte de termen, punându-l cu o notă mai presus de ceilalți.

Avea bani și nu avea cine să-l deranjeze, așa că devenise firesc un avion de luptă printre această mulțime de fii bogați.  Din fericire, nu avea hobby-ul de a juca rolul „geniului comercial”. În mod obișnuit, el se descurca conform regulilor, fără să facă investiții riscante. Pur și simplu rămăsese cu cuvântul „disipare” și-și irosise averea, deși era una care nu putea fi irosită într-un timp scurt.

De ceva vreme nu mai ieșise să se prostească. Se părea că intenționa să „se spele pe mâini într-un lighean de aur”.

Fei Du își băgă mâinile în buzunare și merse câțiva pași înainte.

– De fapt, astăzi sunt aici doar ca spectator. Voi pleca la miezul nopții.

– Fei, asta nu e bine, spuse Zhang Dong Lai.

Când un grup de copii bogați se reunea, plecarea înainte de a doua jumătate a nopții era ca și cum nu ai fi venit deloc.

Fei Du nu putu nega.

Zhang Dong Lai întrebă:

– De ce?

– Urmăresc serios o soție, spuse Fei Du fără grijă.

– Este potrivit să mă joc în timp ce urmăresc? Nu ar fi elegant.

Zhang Dong Lai se uită la cămașa și la părul lung care erau suflate de vântul nopții. În afară de disipare, chiar nu se putea gândi ce altă calitate ar putea avea Fei Du. Se duse repede după el și îi spuse:

– Ești nebun. Ignori întreaga pădure luxuriantă pentru a merge după unul bătrân, sărac…

Fei Du își întoarse brusc capul și se uită rece la Zhang Dong Lai.

Era ceva deosebit de contradictoriu în felul lui. Zâmbind, era plin de farmec, dar de îndată ce fața lui devenea serioasă, acea expresie solemnă prelua controlul fără probleme. Privirea lui era aproape amenințătoare.

Vocea lui Zhang Dong Lai se opri. Se uită în gol și nu-și termină fraza. Ridică o mână și-și plesni propria față.

– Păi, m-am înșelat. În altă zi, îmi voi cere scuze de la  cumnata-mea față în față.

Termenul „cumnată” păru să-l liniștească cumva pe Fei Du. Colțurile gurii lui, care fuseseră strânse, se relaxară și-și flutură mâna, de parcă ar fi smuls „mărinimos” ceea ce tocmai se întâmplase.

Zhang Dong Lai  dădu ochii peste cap spre cer. Simți că Majestatea Sa fusese năucită de o frumoasă concubină și viitorul națiunii era în pericol.

Fei Du potrivi acțiunea cu cuvântul. De îndată ce sosi miezul nopții, precum Cenușăreasa auzind ceasul bătând, el părăsi imediat scena.

Trecuse printr-o mulțime întreagă de fantome și demoni, evitase un idiot care ridica un pahar de șampanie pentru a ține un toast pentru el, și merse să-l găsească pe Zhang Dong Lai.

Acesta tocmai discuta despre preocupările armonioase ale vieții cu o tânără frumoasă. Discuția lor era în plină desfășurare, de parcă nu mai era nimeni în preajmă.

Un tânăr beat spuse:

– Ai totul, acum că tatăl tău a murit. Fei, chiar ești câștigător în viață!

– Mulțumesc, tatăl meu nu a murit încă.

Fei Du, politicos, dădu din cap și se uită la Zhang Dong Lai.

– Cu ce ești ocupat?

Zhang Dong Lai fluieră răspunzând  nerușinat.

– Fei, vii cu noi?

– Nu.

Pașii lui Fei Du nu se opriră.

– Dacă îmi vezi fizicul sexy, nu vei putea să te stăpânești și să pleci devreme. Ar fi foarte umilitor dacă s-ar auzi, nu, frumosule? Mă duc.

Apoi, fără să acorde atenție strigătelor lui Zhang Dong Lai, plecă repede pe drumul cu pietriș. Pașii lui erau stabili, nu ca cineva care băuse jumătate din noapte.

Când ajunse în parcare, își încheiase deja cămașa. Procedă în modul cel mai corect și chemă un șofer înlocuitor, apoi se rezemă de un copac mare să aștepte.

Începutul verii în orașul Yan era întotdeauna împodobit cu parfumul florilor de salcâm. Înflorea adesea dintr-un colț, cu un miros destul de slab. Gazele arse scoase pe țeava de eșapament a unei mașini care trecea l-ar fi putut umbri, dar dacă nu era deranjat și lăsat să crească, înflorea din nou de la sine.

Muzica îndepărtată care venea de la Clubul Cheng Guang se amesteca cu râsete zgomotoase și muzică. Fei Du îşi miji ochii şi se întoarse să privească. Văzu un grup de tinere jucându-se cu câțiva tipi de genul „novici veterani” cu burtă și chelie.

La această oră, chiar și în cartierul de est din Nanping, majoritatea magazinelor erau închise. Adevărații domni și ipocriți care veneau să-și extindă contactele și să distribuie cărți de vizită, practic,  plecau înainte de miezul nopții.

Fei Du smulse o floare albă mică de pe copac, suflă praful de pe ea, apoi o puse în gură și o mestecă încet. Din plictiseală, își deschise contactele. Degetul rămase suspendat pentru o vreme peste numele „Ofițer Tao”. Apoi observă brusc că era foarte târziu și renunță.

Aștepta liniştit. Cu gustul dulce al florii de salcâm în gură, începu să fluiere, fluieratul devenind treptat o melodie.

Zece minute mai târziu, șoferul sosi și conduse cu prudență mașina sport de lux a tânărului Fei pe drumul din nord.

Fei Du se lăsă pe spate pe scaunul pasagerului, odihnindu-și ochii. O aplicație de pe telefonul lui reda o carte audio. O voce limpede a unui bărbat citea într-un ritm uniform:

 …Am dușmani secreți, răspunse Julien…

Șoferul înlocuitor era un student care lucra cu jumătate de normă. El detesta lumea și căile ei. Se gândea că, dacă Fei Du nu era un copil bogat desfrânat, era o celebritate de mâna a doua care suferise o operație plastică. Auzind brusc acele cuvinte, nu se putu abține să se uite la Fei Du oarecum uimit.

Chiar atunci, o mașină apăru în față cu farurile cu faza lungă aprinse, aproape orbindu-l pe șofer. El înjură în secret și întoarse automat volanul, iar mașina cu „proiectoare” trecu pe lângă el la fel de iute ca vântul.

Ochii șoferului fură puțin orbiți. Nu văzuse ce fel de mașină era, așa că nu putea alege o critică potrivită între „te crezi atât de grozav pentru că ești bogat” și „dacă nu ai bani să-ți permiți o mașină mai bună, nu ar trebui să conduci.” Se simți destul de dezamăgit. Apoi auzi bubuitul a ceva care cade și se întoarse să privească. Se dovedi că telefonul strâns lejer în mâna angajatorului său alunecase și  căzuse.

Înregistrarea audio continua:

…Un drum nu își pierde frumusețea doar pentru că este acoperit de spini. Călătorii pot merge înainte și să lase acei spini urâți să rămână acolo să moară…

Fei Du era adormit, mort pentru lume. Șoferul fu sigur că acesta folosea înregistrarea ca remediu pentru insomnie.

Șoferul își întoarse privirea fără expresie.

Tsk, deci e doar un bun la nimic. Auriu pe dinafară dar inutil pe dinăuntru.

Tânărul șofer se gândea sălbatic în mijlocul nopții, în timp ce conducea constant pe bulevardul Nanping  pe un drum familiar. Mașina care tocmai îi orbise ochii stinsese farurile după ce trecuse. Apoi întoarse fără zgomot și conduse cu ușurință familiară în tăcerea cartierului de vest.

Aproape de ora unu dimineața, lampa stradală care pâlpâise jumătate de noapte era complet moartă, iar o pisică sălbatică care patrula pe teritoriul său sări pe perete.

Deodată, miorlăi lugubru și tot părul de pe corp i se ridică.

Lumina slabă a lunii se reflectă pe pământ, luminând chipul unui bărbat. Era întins pe jos. Fața lui era atât de umflată de sânge congestionat, încât era aproape imposibil de spus cum arătase inițial. Puteai doar să vezi că în colțul frunții avea o mică cicatrice în formă de semilună. Lipită de frunte, o bucată de hârtie albă ruptă, arăta ca un talisman pentru a împiedica un cadavru să meargă.

Era rece ca piatra.

Pisica maidaneză fusese atât de surprinsă încât puse o labă greșit și alunecă de pe partea de sus a zidului. Se rostogoli și fugi fără să se uite înapoi.