Abis- Capitolul 116

Luo Wenzhou îl privi surprins.

— Șefu’, ce-ar fi dacă… ce-ar fi dacă am lăsa lucrurile așa?

Lang Qiao vorbi pe neașteptate. Toți întoarseră imediat capul spre ea.

Când Lang Qiao juca rolul unei polițiste cu inimă bună, era de obicei o exagerare teatrală; în schimb, era extrem de talentată la priviri tăioase și amenințări directe. Nu se temea niciodată de confruntări. În afară de foame și coriandru, părea că nu există nimic de care să-i fie frică. Cuvintele „să lăsăm baltă” nu păreau să facă parte din vocabularul ei.

— Wang Xiao nu vrea să apară. Atunci haideți să o lăsăm în pace, spuse Lang Qiao, făcând o pauză înainte de a continua.
— Nu este uciderea lui Feng Bin punctul nostru principal? Avem și alte piste de investigat. La urma urmei, Xia Xiaonan ne-a spus clar că Wei Wenchuan a fost cel care a instalat dispozitivul de urmărire în telefonul ei. Dacă acest Wei Wenchuan chiar este legat de Lu Guosheng, atunci nu putea să fi acționat de unul singur. Oricât de rău ar fi, este totuși un student. Trebuie să meargă la școală, să trăiască acolo. Nu poate dispune de resurse atât de mari. De ce nu ne concentrăm investigația asupra părinților lui?

— Raționamentul tău are sens, spuse Tao Ran, încruntându-se.
— Dar o crimă este un caz, iar celelalte fapte sunt tot cazuri penale. Nu putem alege ce investigăm în funcție de gravitate, nu? Nu-mi amintesc ca dreptul penal să aibă principiul „prindem peștii mari și-i lăsăm pe cei mici”.

Lang Qiao deschise gura, apoi înghiți cuvintele.

— Ce se întâmplă? întrebă Luo Wenzhou.

— Știu că trebuie să investigăm atunci când descoperim ceva, dar…

 Lang Qiao ezită, făcând o pauză.
— Chiar și un adult, dacă trece prin așa ceva, nu ar fi neapărat dispus să le spună altora. Pentru ea e deja suficient de greu. Am impresia că forțarea ei în felul acesta este… destul de… lipsită de sensibilitate.

Pentru că o victimă pare întotdeauna că a făcut ceva greșit; se ajunge mereu la ideea că „o persoană de plâns trebuie să aibă și ceva detestabil”.

În clipa în care apare un violator îndrăzneț și o marchează drept „slabă și ușor de intimidat”, sute și mii de alți violatori încep să se miște. Chiar dacă nu îndrăznesc să treacă la fapte, mental se îngrămădesc să privească, o dezbracă, o calcă în picioare de zece mii de ori.

Luo Wenzhou era pe punctul de a vorbi, când o voce lipsită de culoare îl întrerupse din spate:

— Căpitane Luo.

Xiao Haiyang se apropie rigid, strângând cu putere o mapă din carton. Fără să spună nimic, i-o întinse lui Luo Wenzhou.

Luo Wenzhou îl privi, fără să întindă mâna să o ia.

— Ce e asta?

— Autoevaluarea pe care am scris-o, spuse Xiao Haiyang cu voce joasă.
— Solicit să fiu reprimit în echipă.

Tao Ran rămase perplex.

— De ce a scris Xiao Xiao o autoevaluare?

Xiao Haiyang îl privi în gol. Din punctul de vedere al modului în care funcționa lumea, „Ochelari” era lent ca un gaz inert; nu-și dădu seama de ce Tao Ran nu știa.

Luo Wenzhou deschise cu îndemânare mapa și răsfoi „opera” lui. Deși Xiao Haiyang, de obicei, nu era vorbăreț, stilul lui de scris era exact opusul: un adevărat torent de cuvinte. Aproape zece mii de caractere, toate scrise de mână — un teanc gros de foi.

După ce o răsfoi rapid, Luo Wenzhou râse rece și îi izbi dosarul de piept.

— Cine ți-a spus că te primesc înapoi în echipă dacă scrii o autoevaluare? Crezi că ne jucăm de-a școala? Du-te și așteaptă pe margine.

Xiao Haiyang, ca un jiangshi (1) miop și neajutorat, rămase pe loc, cu tot corpul încordat și fața roșie; un jiangshi abia scos din cuptor.

Fei Du clătină din cap, îl ocoli și era pe punctul de a intra în birou să-și toarne o cafea și să se încălzească, când cineva îl opri:

— Acela este…? Președintele Fei?

Sprâncenele lui Fei Du se încruntară ușor. Dar, în clipa în care se întoarse, pe chipul lui apăru o surpriză plăcută, perfect controlată.

— Oh, Președintele Wei!

Luo Wenzhou privi în aceeași direcție și văzu un bărbat de vârstă mijlocie, slab. Era îmbrăcat impecabil, cu obrajii ușor suptați și sprâncenele lungi și înguste. Pleoapele superioare arătau ciudat, ca și cum ar fi fost cioplite cu toporul — aproape drepte, doar niște linii clare. Când zâmbea, până și zâmbetul părea apăsat de acele pleoape neobișnuite, făcându-l să semene cu un șacal care tocmai terminase de băut sânge.

Așadar, acesta era Wei Zhanhong.

— Ce faceți într-o secție de siguranță publică la prima oră a dimineții, Președinte Fei? întrebă Wei Zhanhong, ușor surprins.

Deși Fei Du nu își promovase în mod special universitatea neobișnuită pe care o absolvise, nici nu o ascunsese intenționat. Cu puțin efort, oricine putea afla. Acești copii bogați își iroseau timpul și banii jucându-se pe oriunde; nu era nimic surprinzător.

Totuși, una era să cauți senzații noi, alta era să lași lumea să știe că te amesteci în anchete penale.

Fei Du simți un ușor regret. Cu Wei Zhanhong și fiul lui de față, nu mai putea rămâne să se plimbe prin Biroul Municipal.

— Am venit să iau pe cineva, spuse Fei Du, în timp ce își încheia nasturele de la gulerul cămășii, lăsat deschis. Își coborî vocea și îi aruncă lui Wei Zhanhong o privire cu subînțeles.
— Nu e o metodă bună de a-ți cere scuze pentru că ai supărat pe cineva cu o seară înainte?

Wei Zhanhong tuși sec, aruncând o privire spre polițiștii criminali din apropiere. Simți că acești copii bogați fără rușine erau într-adevăr scandalos de dezinhibați, în stare să flirteze cu oricine.

— Voi, tinerii…

— Sunt multe avantaje, se apropie Fei Du și îi șopti la ureche.
— Senzația e diferită, iar corpurile antrenate constant sunt foarte plăcute. Dar cel mai important… sunt destule lucruri pe care le poți afla din întâmplare, din timp.

Expresia lui Wei Zhanhong se schimbă ușor, amintindu-și că, după moartea lui Zhou Junmao, clanul Fei fusese primul care reacționase.

Fei Du făcu un pas înapoi, își atinse buza cu degetul mare și afișă un zâmbet vag, seducător.

Luo Wenzhou: …

Privea în tăcere spectacolul.

— Totuși, ce vă aduce aici într-un weekend? întrebă Fei Du, cu o expresie aparent grijulie.

Un zâmbet ironic îi apăru pe chipul lui Wei Zhanhong. Întinse mâna în spate și îl împinse înainte pe adolescentul aflat în spatele lui. Băiatul avea aceleași buze subțiri și bărbia ascuțită ca tatăl său, dar era mult mai arătos — genul de „președinte al consiliului elevilor” dintr-un serial pentru adolescenți. Nu părea deloc timid în fața străinilor; zâmbea înainte să vorbească și îl salută pe Fei Du cu o politețe impecabilă.

— Copiii sunt toți datorii, suspină Wei Zhanhong.

Poate îi răspundea lui Fei Du, poate vorbea pentru poliție. Își ridică intenționat vocea.
— Mocofanul ăsta neisprăvit a făcut probleme la școală, i-a hărțuit pe alți copii până când n-au mai suportat și au fugit. Spuneți-mi dumneavoastră, la ce e bun? Pentru că nu a fost educat cum trebuie. Mi-e rușine. L-am adus aici să coopereze cu ancheta.

Tânărul Wei Wenchuan nu se clinti deloc; expresia îi rămase calmă.

Doar își coborî puțin capul, într-un gest politicos.

Wei Zhanhong îi dădu o palmă ușoară peste spate.
— Ce te-am învățat acasă? O muscă nu se așază pe un ou cu coajă întreagă.(2)
Vocea îi deveni mai aspră.
— Asta se întâmplă pentru că ai făcut ceva greșit. Dacă nu ți-ai fi agresat colegii de școală, de unde ar fi apărut aceste zvonuri? De unde ar fi venit toată această problemă?

Sprâncenele lui Fei Du tresăriră ușor. Interveni în discuție:
— Zvonuri?

— Este o fată la școala lui, spuse Wei Zhanhong, pe un ton de om care vorbește despre ceva prea rușinos pentru a fi menționat, încruntându-se ușor spre Fei Du.
— Din cauza acestui incident, circulă niște zvonuri destul de neplăcute… Nouă nu ne afectează, dar dacă toate acestea ies la iveală, imaginea fetei va avea de suferit, nu-i așa? M-am întâlnit cu părinții ei chiar la intrare, când veneam. Au spus că nu există nimic adevărat în aceste zvonuri.

Cum ar fi putut un personaj de calibrul lui Wei Zhanhong, ocupat zilnic cu o mulțime de afaceri la nivel înalt, să cunoască oameni obișnuiți ai orașului, precum părinții lui Wang Xiao?

„Agresarea colegilor”, „cooperarea cu ancheta”, „zvonuri”…
La suprafață, părea un tată tradițional, cu așteptări ridicate. În realitate însă, transmitea subtil ofițerilor de poliție criminală din cadrul Biroului Municipal că așa-zisa „agresiune sexuală în grup”, indiferent dacă avusese loc sau nu, nu putea fi decât un „zvon”. Indiferent care era adevărul, acesta urma să fie verdictul final.

Wei Wenchuan era totuși tânăr. Nu stăpânea suficient de bine arta disimulării. La auzul acestor cuvinte, pe chipul lui apăru involuntar o urmă de satisfacție.

Expresia lui Lang Qiao se întunecă. Luo Wenzhou ridică brațul și o opri.

— Tao Ran, du-i înăuntru, ordonă Luo Wenzhou.
Fără să se uite la Xiao Haiyang, se apropie de Fei Du, scoase ceva din buzunar și i-l întinse.
— Aici sunt cheile mașinii. Nu te mai amesteca în treburile publice. Dispari.

Fei Du luă obiectul și zâmbi, aruncând o privire spre Lang Qiao și Xiao Haiyang, reduși la tăcere de autoritatea afișată public de Luo Wenzhou. Apoi își duse vârfurile degetelor la buze și le apăsă ușor pe buzele lui Luo Wenzhou. Înainte ca acesta să-i poată respinge mâna, Fei Du se retrase rapid și plecă.

— Ce vă holbați?! La muncă! izbucni Luo Wenzhou.

Zece minute mai târziu, Xiao Haiyang, abătut, se îndepărta de forfota Echipei de Investigații Criminale a Biroului Municipal, întorcând capul de trei ori la fiecare pas. Era slab ca un băț de bambus și arăta ca un câine vagabond; mergea singur pe strada de weekend, încă adormită și pustie. Știa că ar putea fi concediat pentru asta, dar nu își pierduse speranța, încercând să se salveze singur… doar că părea să o facă în modul greșit. Avusese impresia că Luo Wenzhou se înfuriase și mai tare când îl văzuse.

Dar dacă nu mai putea fi polițist, ce avea să facă?

Pașii lui Xiao Haiyang se opriră la trecerea de pietoni. Observă că nu simțea durerea devastatoare a pierderii unui loc de muncă stabil. Fei Du avusese dreptate. Această slujbă și Gu Zhao fuseseră un jug greu pe umerii lui toți acești ani; odată ce scăpase de ele, înainte să se simtă pierdut, simți mai întâi o ușoară eliberare.

„Sunt genul acesta de om?”, se întrebă în tăcere.

Deodată, o mașină de pe strada laterală claxonă. Xiao Haiyang crezu inițial că blochează drumul și grăbi pasul pe trecerea de pietoni. Apoi se uită din nou și văzu că părea a fi mașina căpitanului Luo. Geamul se coborî, iar oricine trecea pe acolo l-ar fi putut vedea pe Fei Du, cel tocmai alungat de Luo Wenzhou, apărându-și chipul.

— Urcă, spuse Fei Du.

— Nu e nevoie, casa mea nu e departe, răspunse Xiao Haiyang.

Apoi își aminti ceva și adăugă rigid:
— Mulțumesc.

— Nu vreau să te duc acasă, râse Fei Du.
— Mă pregătesc să merg la casa fetei Wang Xiao, dar nu-mi amintesc clar adresa din dosar. Tu o știi?

Xiao Haiyang îl privi fix. Până să reacționeze, se afla deja pe scaunul mașinii lui Fei Du.

NOTA TRADUCĂTOAREI

📖

1. Jiangshi este cunoscut drept un „vampir chinezesc”, apărând în legendele și folclorul chinez. Spre deosebire de vampirii occidentali, nu sunt frumoși, nu beau sânge și nu caută nemurirea; ei consumă qi-ul oamenilor. Jiangshi sunt mai degrabă asemănători cu zombi: merg cu brațele întinse, prezintă semne de descompunere și sunt atât de rigizi încât se deplasează sărind. De obicei sunt descriși ca fiind palizi, cu mucegai pe piele, unghii negre și ascuțite și limbi extrem de lungi. Se spune, de asemenea, că au păr lung și cărunt în creștetul capului.

2. Proverb chinezesc. Ouăle fără coajă sau cu coaja crăpată emană miros, devenind o țintă pentru muște. Prin analogie, se sugerează că persoanele vulnerabile (precum adolescenții) sunt mai ușor influențate de anturaje periculoase sau de bande.