Abis- Capitolul 117

Verjovenski 27

Fei Du părea să poarte cu el aura unei legende urbane necunoscute: abilitățile lui de a „răpi” copiii erau desăvârșite. Cu doar câteva cuvinte, îl păcălise pe Xiao Haiyang să se urce în mașină, iar pe drum chiar coborâse fără grabă să cumpere tămâie pentru a o agăța în interior, aruncând odorizantul solid și sinistru într-un coș de gunoi de pe marginea străzii.

De când coborâse din mașină, Xiao Haiyang nu se mai putea opri din a gândi:

„Nu i-am spus adresa? Nu poate folosi GPS-ul? De ce trebuie să fiu eu dispozitivul lui GPS uman?”

Când Fei Du își încheie meticulos „treaba urgentă”, Ochelaristul încă nu-și dăduse seama ce se întâmpla; nici măcar nu-și desfăcuse centura de siguranță.

— Ăsta e mult mai bun, nu?

Aroma de fructe de pădure se răspândi din tămâia învelită în porțelan alb ca o adiere proaspătă, curățând aerul din interiorul mașinii. Fei Du suspină. — Conduc mașina asta de câteva zile și mirosul era pe punctul de a-mi provoca o comoție cerebrală.

Xiao Haiyang nu era deloc dispus să discute cu el despre astfel de chestiuni minore de gust. Își potrivi rapid ochelarii și, ezitând, puse o mână pe mânerul portierei.

— Acum… acum ar trebui să știți deja drumul. Ați putea să mă lăsați la cea mai apropiată intrare de metrou?

Fei Du îl privi uimit.

— Nu vrei să vii cu mine?

Vocea lui Xiao Haiyang era puțin uscată.

— Am fost suspendat din serviciu.

— Cu atât mai bine, zâmbi Fei Du.

— Tu ești suspendat, iar eu nici măcar nu sunt în serviciu. Amândoi suntem simpli cetățeni care merg să vadă o fetiță în privat. Nu e un interogatoriu oficial al poliției și nu trebuie să notificăm tutorii.

Xiao Haiyang nu scoase niciun sunet.

Fei Du ridică din umeri și chiar opri mașina, trăgând pe dreapta, lângă intrarea în metrou, vorbind nepăsător:

— Bine, dacă nu vrei să vii, atunci coboară. Scuze că te-am deranjat.

Oamenii intrau și ieșeau în valuri la gura de metrou. În spate se afla un mic chioșc de ziare, iar alături cineva vindea orez fierbinte dintr-o oală aburindă. Xiao Haiyang deschise ușor portiera, iar vântul de iarnă îi acoperi imediat lentilele cu o ceață albă. Fei Du nu îl opri. Porni radioul.

Vocea clară a prezentatorului tocmai aborda subiecte sociale de actualitate.

-Așadar, în prezent, bullying-ul școlar a devenit din nou un subiect fierbinte. Nu știu dacă vreunul dintre dumneavoastră a trecut printr-o suferință nespusă în școală. Un ascultător al cărui număr se termină în 0039 spune: «Se întâmpla pe vremea când eram în școala primară, acum patruzeci de ani. Niște copii m-au oprit, m-au numit bastard și m-au aruncat în râu. Era un strat subțire de gheață pe apă. Am înghețat. Piciorul meu nu și-a mai revenit niciodată». Wow, se pare că această scrisoare emoționantă vine de la un ascultător destul de în vârstă. Colegii lui chiar au depășit orice limită. Patruzeci de ani mai târziu și încă nu a putut trece peste…”

Xiao Haiyang își retrase piciorul pe care îl scosese afară, închise ușa mașinii și se așeză drept, cu spatele rigid, pe scaunul pasagerului, cu o expresie întunecată pe față.

Fei Du îl observă și remarcă ceva destul de interesant: centrul de greutate al lui Xiao Haiyang era mereu aplecat înainte, umerii și spatele îi erau constant încordate, iar privirea din spatele lentilelor era plină de vigilență, ca și cum ar fi fost pregătit să atace în orice moment și să detoneze un flacon de pastile sau ceva asemănător.

Un licăr de zâmbet îi apăru în colțul ochilor lui Fei Du. Repuse mașina în mișcare și apăsă accelerația.

— Este posibil să nu fi auzit ieri că Xia Xiaonan a oferit câteva detalii despre bullying-ul școlar.

 Fei Du nu părea deloc îngrijorat că îi dezvăluia informații confidențiale. Îl privi pe furiș pe Xiao Haiyang, care stătea extrem de concentrat, fără a îndrăzni să scoată o vorbă.

— Acum bănuim că la Liceul Yufen a avut loc un abuz sexual, dar persoanele implicate, atât agresorii, cât și victima, refuză să recunoască.

Ochii lui Xiao Haiyang se măriră ușor.

Însă Fei Du nu continuă pe acest fir. Schimbă subiectul.

— Dacă nu ar fi fost asta, Wang Xiao ar fi fost doar o elevă obișnuită implicată într-o fugă. Ai trecut o singură dată pe la casa ei și, totuși, poți să repeți adresa cu o precizie perfectă. Ai, într-adevăr, o memorie eidetică.(1)

De fapt, chiar și o persoană cu o memorie eidetică reală, pusă brusc să ofere un detaliu aparent nesemnificativ, ar avea nevoie de puțin timp pentru a-și aminti și a reacționa. Ca să poată răspunde instantaneu, nu era suficient să aibă doar o memorie bună; trebuia să fie ceva cu care era extrem de familiar.

Acesta era obiceiul lui Xiao Haiyang. De fiecare dată când primea un caz nou, își făcea timp să ordoneze toată informația, indiferent de importanța ei, apoi o analiza în mod repetat; abia atunci putea funcționa ca un dispozitiv de „întrebare–răspuns”, capabil să reacționeze imediat când cineva îi cerea un detaliu.

De data aceasta însă, Xiao Haiyang doar își lăsă capul în jos, ușor stânjenit. Nu se explică.

— Sincer, o persoană obișnuită, dacă nu ar fi vrut să vină, cel mult mi-ar fi spus adresa. Nu s-ar fi urcat în mașină atât de repede. Așa că, în adâncul inimii tale, chiar voiai să vii, nu-i așa?  continuă Fei Du.

— Tot spui lucruri neplăcute, dar în realitate ești îngrijorat de acest caz. Altfel nu ai fi venit a doua zi după suspendare să predai un autoexamen. Ai stat treaz toată noaptea scriindu-l?

Sub ochii lui Xiao Haiyang se vedeau cearcăne adânci. În cele din urmă spuse:

— Scrierea unui autoexamen probabil că n-a ajutat cu nimic.

Încercarea lui de a obține indulgență fusese un eșec. Acest lucru putea deveni fie un caz minor, fie unul grav; putea să se stingă fără consecințe sau să ducă la concedierea lui din serviciul public. Totul depindea de cum urma să fie tratat de superiori. Xiao Haiyang oftă, privi geamul aburit și zâmbi amar, chiar dacă Luo Wenzhou intenționase inițial să se ocupe de el cu blândețe după severitatea de început, vorbele necugetate ale lui Xiao Haiyang probabil îl scoseseră complet din sărite.

Deodată, Fei Du întrebă:

— Ce fel de om era Ofițerul Gu?

Xiao Haiyang nu se așteptase la această întrebare. Ezită o clipă, căutându-și cuvintele, dar din gura lui ieși doar o frază seacă:

— … Era o persoană bună. O persoană foarte bună.

Fei Du nu îl întrerupse.

— Nu știu ce anume căuta. Era destul de în vârstă și nu arăta mai rău decât alții, dar nu avea familie. Trăia singur într-un apartament dărăpănat și nu avea nicio dorință de a avansa în carieră. Când primea salariul sau un bonus, trimitea o parte mamei sale și restul îl împărțea pentru a ajuta tot felul de oameni care nu aveau nicio legătură cu el. Rareori cheltuia bani pentru sine. Uneori veneau prieteni să-l vadă și îl certau pentru că lăsa tot felul de informatori să stea pe banii lui. Și totuși, el avea grijă de ei, ca și cum ar fi putut acoperi întreaga Ciudad Yan… Dar, în realitate, nu avea nimic. Mergea la muncă pe bicicletă.

Cărțile spun că adevărații cavaleri lucrează pentru țară și pentru popor. Dar ce fel de cavaler fusese Gu Zhao?

Un cavaler sărac?
Un cavaler erudit?
Un cavaler singuratic?
Sau un cavaler pe o bicicletă zgomotoasă?

Xiao Haiyang se opri brusc din vorbit; la capătul rezistenței sale, își acoperi jumătate din față cu mâna.

— Nu încercam să fac dreptate nimănui… doar că m-am simțit…

— Ai simțit că nu puteai face nimic, completă Fei Du calm.

— Când tu ai avut nevoie, el s-a ridicat cu curaj. Dar când el a avut nevoie de tine, tu ai fost neputincios.

Cuvintele acestea pătrunseră direct în inima lui Xiao Haiyang. Umerii i se prăbușiră, iar carapacea de „adult” pe care o purtase rigid ani la rând se sfărâmă brusc, lăsând să se vadă copilul care, cu paisprezece ani în urmă, privea pe furiș printr-o crăpătură a ușii.

— Îmi cer scuze…

— De ce îți ceri scuze?

Fei Du nu reacționă la emoțiile oscilante ale lui Xiao Haiyang. Cuvintele lui reci îl readuseră brusc la realitate.

 — Chiar nu înțelegi ce înseamnă faptul că șeful tău, Căpitanul Luo, a ascuns ceea ce ai făcut?

La început, Xiao Haiyang îl privi nedumerit. O clipă mai târziu, înțelese brusc și aproape sări de pe scaun.

— El… ah… deci…

Colțurile ochilor lui Fei Du se curbară ușor. Parcă mașina fără întrerupere.

— Am ajuns. Casa lui Wang Xiao ar trebui să fie aici, nu?

Locuința lui Wang Xiao se afla într-un cartier vechi. Clădirea fusese cândva un cămin muncitoresc; se pare că drepturile de proprietate nu fuseseră clarificate nici până în prezent. În fața uneia dintre uși stătea o bătrână paralizată, așezată într-un scaun cu rotile, lăsându-se scăldată de soare. Gunoaiele menajere, necolectate la timp, se adunaseră lângă ea.

Toți cei care avuseseră cât de cât posibilitatea, chiar și prin împrumuturi, plecaseră de mult; cei rămași erau bătrânii și cei fragili. Atât clădirea, cât și oamenii degajau o senzație apăsătoare, de stagnare. Un coridor lung ducea spre blocul mic, asemănător unui dormitor. Era slab luminat, iar întunericul îți obosea ochii imediat ce intrai. De-o parte și de alta se aliniau apartamente mici, ca niște cuști, peste douăzeci pe etaj, atât de înghesuite încât aminteau de un șir de cotețe.

Fei Du evită cu grijă o băltoacă de lichid necunoscut.

— Nu cred că familia lor e atât de săracă încât să fie nevoită să locuiască aici, nu?

Xiao Haiyang răspunse reflex:

— Părinții lui Wang Xiao au locuri de muncă stabile. Lucrează într-o companie de transport public și au venituri decente. Nici după serviciu nu stau degeaba; mai au și slujbe part-time ca să câștige bani în plus. Dar, pentru ca ea să poată studia în străinătate în viitor, n-au cheltuit aproape nimic în toți acești ani.

Fei Du întrebă, aparent indiferent:

— De ce trebuie neapărat să plece în străinătate?

— Se pare că nu se descurca prea bine în gimnaziu, iar profesorii le-au sugerat părinților să o retragă de la un liceu teoretic obișnuit și să o trimită la o școală profesională, ca să învețe o meserie. Părinții n-au putut accepta asta. N-au suportat ideea ca fiica lor să le calce pe urme. Au făcut scandal profesorilor. Apoi au aflat de programul internațional de la Yufen și au cheltuit banii pe care îi strânseseră pentru avansul unei case ca s-o înscrie acolo.

Fei Du îl privi atent.

Xiao Haiyang evită stânjenit privirea lui.

— Este ancheta de fond pe care am făcut-o înainte să o interoghez pe profesoara de la Yufen… 204. Wang Xiao locuiește aici.

Așa cum spusese Xiao Haiyang, părinții lui Wang Xiao nu pierdeau vremea. După ce plecaseră de la Biroul Municipal, probabil se duseseră fiecare la câte un job part-time. Părinții erau ca doi boi de povară, muncind zilnic cu capul plecat, indiferent de zi sau noapte, iar fata era ca o marionetă legată de coada lor, târâtă fără voia ei spre niște așteptări uriașe.

Fei Du bătu la ușă.

După un timp, vizorul se întunecă; cineva stătea acolo și privea atent, dar nu se mișcă nimic.

— Wang Xiao?  vorbi Fei Du firesc, ca și cum nu s-ar fi adresat unei uși, ci unei fete vii.

— Am venit de la Biroul Municipal. Îți amintești de Ofițerul Xiao, care e aici cu mine?

Înăuntru nu se auzi niciun sunet, însă umbra din vizor rămase.

— Am vrea să stăm puțin de vorbă cu tine. E în regulă?

Wang Xiao nu răspunse.

Xiao Haiyang nu știa deloc cum să gestioneze astfel de situații. Îl privi pe Fei Du cu neliniște.

Fei Du însă nu părea deloc surprins.

— Știu că ai ceva de spus.

Așteptară câteva clipe, apoi auziră ușa deschizându-se ușor.

Dar chiar în momentul în care se deschise puțin, Fei Du apucă clanța din exterior și închise din nou ușa, lăsându-l pe Xiao Haiyang complet uluit.

— Nu deschide ușa.

În timp ce vorbea, Fei Du scoase un pix din buzunarul hainei și desprinse un pliant publicitar lipit pe ușă. Își scrise numărul de telefon și îl strecură pe sub ușă. — Nu te-au învățat adulții să nu deschizi ușa străinilor când ești singură? Nu e sigur… Asta e numărul meu. Eu și Ofițerul Xiao vom aștepta în curtea din spate a clădirii. Ne poți vedea de la fereastră. Dacă vrei să vorbim, ne poți suna. Bine?

Jumătate din pliant rămase sub ușă, jumătate afară. După o clipă, hârtia fu trasă încet în interior.

Fei Du îi aruncă o privire lui Xiao Haiyang și porni la drum. Xiao Haiyang îl urmă, încă năuc. Când ieșiră afară, nu se putu abține și întrebă în șoaptă:

— De ce nu ați lăsat-o să deschidă ușa?

— Când doi bărbați practic necunoscuți bat la ușă, chiar și cea mai generoasă fetiță va ezita să deschidă, cu atât mai mult o fată ca Wang Xiao. Nu ne-ar fi lăsat niciodată să intrăm. Sigur avea un lanț la ușă.

Vântul de iarnă îl izbi pe Fei Du și acesta se înfioră. Își trase fularul lejer de la gât și se înfășură de câteva ori.

— Probabil voia să ne alunge vorbind prin crăpătura ușii.

Xiao Haiyang încă nu înțelegea pe deplin, care era diferența între a vorbi prin ușă și a vorbi la telefon, privind pe fereastră? Cel puțin pe hol era mai cald.

— Sunetul se propagă pe hol, iar vecinii sunt înghesuiți. Cine știe câte urechi sunt dincolo de pereți? Într-o asemenea tensiune, Wang Xiao n-ar spune nimic. Dacă îi dau numărul meu, inițiativa e a ei. În plus, locuințe ca a ei au adesea grilaje la ferestre. Privitul de sus, din apartament, îi sporește sentimentul de siguranță. Ușa prin care trec oamenii zilnic nu are același efect.

Xiao Haiyang dădea din cap la fiecare frază a lui Fei Du, ca un elev silitor de școală primară. Uita complet că, nu cu mult timp în urmă, îl blestemase în gând pentru nerușinarea cu care controlase informațiile printr-un simplu apel telefonic.

Ajunseră în curtea goală. Când se aflau la vreo treizeci-patruzeci de metri de clădire, Fei Du se opri, fără să se apropie mai mult. Exact așa cum anticipase, nu trecu mult și telefonul lui Fei Du începu să sune.

Fei Du ridică privirea. La fereastra din spate a apartamentului 204 era trasă o perdea groasă. Într-un colț se vedeau cute nenaturale; cineva stătea ascuns în spatele ei, dând perdeaua la o parte doar cât să privească. Fei Du împărți căștile cu Xiao Haiyang și răspunse apelului.

— Alo…

Vocea fetei se auzi ușor răgușită în căști. Deși era încă tensionată, de data aceasta vorbea de bunăvoie.

— Părinții mei au fost deja azi-dimineață la Biroul Municipal.

— I-am văzut, spuse Fei Du,

-…dar tot speram să putem vorbi puțin cu tine.

— Eu… eu nu mai am nimic de spus, răspunse Wang Xiao în șoaptă.

— Am răspuns la tot ce trebuia. Nu știu nimic în plus. Dacă nu mai e nimic, puteți pleca.

Fei Du spusese că telefonul ar putea reduce anxietatea lui Wang Xiao, dar în același timp o sporea pe cea a lui Xiao Haiyang. Aproape că dezvolta o fobie față de telefon, temându-se că, dacă va respira greșit, fata va închide și el nici măcar nu va avea ocazia să fie mustrat.

Însă Fei Du nu puse direct întrebarea esențială. Spuse doar:

— Știai că Xia Xiaonan fusese aleasă drept „căprioara” acestui an și că, dacă nu ar fi fugit, ar fi fost supusă bullying-ului o perioadă lungă de timp?

— … Știam. Feng Bin mi-a spus.

— Erai apropiată de Feng Bin și Xia Xiaonan? Erau prietenii tăi?

— Nu, răspunse Wang Xiao după o pauză.

— Am vorbit doar de câteva ori cu Xia Xiaonan. Eram cunoștințe. Cu Feng Bin nu eram apropiată. Sunt foarte retrasă la școală. Nu sunt plăcută. N-am prieteni.

Fei Du își ridică ușor capul și zâmbi către fereastra închisă a apartamentului 204.

— Dacă erați doar cunoștințe, de ce ai fost dispusă să fugi cu ei? Dacă Xia Xiaonan îți lua locul, cei care te agresau și-ar fi îndreptat atenția spre ea, iar tu ai fi fost mult mai bine. De ce nu ai spus nimănui când ai aflat că vor fugi?

Wang Xiao tăcu. Dar, spre surprinderea lui Xiao Haiyang, nu închise telefonul.

Fei Du expiră un nor de abur alb și spuse încet:

— Uneori, gândurile unui om nu sunt libere, pentru că forțe externe încearcă mereu să le modeleze. Te obligă să accepți gusturile majorității, te obligă să asculți de cei cu vocea cea mai puternică; chiar dacă asta nu se potrivește cu logica ta sau cu firea ta, chiar dacă merge împotriva intereselor tale.

Wang Xiao respiră adânc, în tăcere. Părea că plânge.

— Dar cât timp sinelui tău adevărat îi mai rămâne o ultimă suflare, el va încerca mereu să scoată un sunet, oricât de slab.

 Fei Du își ținea privirea fixată asupra perdelei de la 204, ca și cum acolo s-ar fi aflat chipul fetei.

— Mai devreme, ea ți-a spus să fugi cu Feng Bin și ceilalți, să încerci să te revolți, să încerci să protejezi o colegă cu care, de fapt, nu aveai o relație prea bună. Și acum? Nu vrea ea ca băieții răi să plătească?

— Wang Xiao, spuse Fei Du în șoaptă.

-Când fetele te-au lăsat pe dinafară din cămin, ai fost forțată să mergi în căminul băieților? Te-a rănit cineva?

Inima lui Xiao Haiyang îi urcă în gât.

După mult timp, fata de la celălalt capăt al firului vorbi, cu o voce slabă.

— … Nu.

Inima lui Xiao Haiyang căzu înapoi cu atâta forță încât îl durură plămânii. Fei Du oftă încet și își coborî privirea.

— Eu… eu…

Wang Xiao plângea, incapabilă să-și recapete respirația.

— Nu, dar am auzit despre acea persoană…

Fei Du îngheță pe loc, apoi reluă imediat firul discuției:

— Ce persoană?

— Persoana care l-a ucis pe Feng Bin. Acel… criminal.

NOTA TRADUCĂTORULUI

1.Memorie eidetică = capacitatea rară de a reține imagini, texte sau detalii vizuale cu o claritate extremă, aproape ca o fotografie mentală, pentru o perioadă scurtă sau medie de timp. Persoana poate „vedea” din nou imaginea în minte și descrie detalii foarte precise (poziții, culori, forme), chiar și după ce stimulul nu mai este prezent.
Nu este identică cu „memoria fotografică” în sens popular absolut, dar se apropie mult de aceasta, mai ales în ceea ce privește informația vizuală.