Abis – capitolul 12

Luo Wenzhou se uita fix în ochii ei.

– Numele de familie Feng, numele complet „Feng Nian” sau „Feng Nian Ge”?

– Nu știu… Așa suna, dar avea puțin accent, nu știu ce caractere erau, dacă ultimul caracter era o formă de adresare sau o parte din nume, spuse Zhang Ting amorțit.

– Era deja târziu în acea zi, iar el a sărit brusc afară, zâmbind atât de lingușitor și spunând lucruri ciudate. Părea puțin nebun, iar eu nu aveam pe nimeni cu mine. Eram puțin speriată, așa că am continuat să spun: „Nu te cunosc”. Am vrut să îl ocolesc…

– Când s-a întâmplat asta? întrebă Luo Wen Zhou.

– Cu ceva timp în urmă, spus Zhang Ting.

– Cu ceva timp în urmă, în apropierea companiei noastre umbla un fel de exhibiționist instabil psihic. O mulțime de oameni îl văzuseră. Șeful nostru nici măcar nu a îndrăznit să ne pună să lucrăm peste program. S-a întâmplat să am ceva de terminat în acea zi, așa că am rămas o vreme. Când am ajuns jos, nu erau prea mulți oameni prin preajmă, așa că, pentru început, mi-a fost puțin frică… Altfel, nu  l-aș fi chemat pe fratele meu să vină să mă ia.

Fei Du își aminti de livratorul pe care îl întâlnise la cafenea și, deodată, nu prea  înțelese ceva. Prin urmare, nu se putut abține să nu spună un cuvânt.

– Și apoi? Te-a bătut la cap?

Zhang Ting dădu din cap.

– Am văzut că venise fratele meu, așa că l-am ocolit ca să traversez strada și să mă duc să mă întâlnesc cu ei. El a început brusc să mă urmărească din nu știu ce motiv. M-am panicat puțin, așa că am alergat câțiva pași și am spus tare:

– Cine ești, nu te cunosc, iar ei au auzit. E posibil ca fratele meu să fi crezut că mă hărțuiește, așa că    s-a apropiat și l-a lovit.

– He Zhong Yi, bărbatul din fotografie, a ripostat? întrebă Luo Wen Zhou.

– Nu, spuse Zhang Ting, cu privirea căzută ca și cum nu ar fi putut suporta să continue.

– Și-a acoperit doar capul și s-a ferit. Am văzut atunci că, de fapt, părea destul de tânăr. M-am gândit că fusesem prea sensibilă și l-am oprit rapid pe fratele meu.

Fei Du ridică ușor privirea.

– Te-ai dus să te întâlnești cu… ei? Cine mai era acolo?

Zhang Ting spuse:

– Prietenul meu era la volan. Fratele meu era puțin beat.

– Înțeleg, spuse Fei Du, apoi avu o expresie de dezamăgire perfect corectă și realistă.

-Cum se face că toate fetele bune au deja iubiți? Cum de se mișcă atât de repede?

Luo Wen Zhou se încruntă la el făcând o diversiune atât de ciudată într-un asemenea moment, dar nu îi spuse să tacă.

Zhang Ting  roși puțin la cuvintele sale sugestive.

– Este Zhao Haochang de la Rongshun, nu-l cunoști și tu?

– Avocatul Zhao de la firma de avocatură Rongshun? Fei Du, aparent fără să vrea, s-a uitat pe lângă ea la Luo Wen Zhou.

– Nu e de mirare că avocatul a venit atât de prompt.

Luo Wenzhou întrebă:

– Și după aceea? L-ați mai văzut pe He Zhongyi?

Zhang Ting clătină din cap. Uitându-se la Luo Wen Zhou, ea se bâlbâi:

– Căpitane Luo, fratele meu nu ar fi putut să ucidă pe cineva.

Expresia lui Luo Wen Zhou se relaxă. El îi spuse lui Zhang Ting:

– Dacă fratele tău nu a făcut nimic rău, nu-l vom acuza pe nedrept. Chiar dacă am fi atât de nerezonabili încât am vrea să alegem pe cineva la întâmplare pentru a-l acuza pe nedrept, tot nu am putea alege o rudă a fostului nostru director general, nu-i așa? Stai liniștit, din moment ce fratele tău nu ar fi putut ucide pe nimeni, nu i se va întâmpla nimic aici.

Zhang Ting îl auzi, dar nu avea niciun rost  să răspundă,  inutilul Zhang Dong Lai chiar nu era ușor de manevrat. Așa că, deși spusese că „nu ar fi putut”, în sinea ei nu era atât de sigură.

– Intră și dă-le o declarație, spuse Luo Wen Zhou.

– Îl voi pune pe Lang Qiao să vină. Spune-i doar adevărul. Totul va fi în regulă.

Înainte ca el să termine de vorbit, Fei Du deja se mutase ușor în fața lui Zhang Ting și îi făcu semn ca și cum ar fi convins un copil. Spuse în liniște:

– Nu-ți fie teamă. Voi veni cu tine.

Această conduită de a aștepta cu sufletul la gură pe sora mai mică a altcuiva chiar îl făcea să pară ca și cum ar fi fost „cumnatul”. Luo Wen Zhou nu putea suporta acest stil de viață burghez degenerat de a discuta cu fetele fără motiv. Vru să rânjească, dar îi era teamă să nu o supere din nou pe Zhang Ting, așa că renunță.

Du o însoți pe Zhang Ting în biroul municipal și așteptă afară ținând în mână un pahar de hârtie în timp ce ea dădea declarația.

După un moment, Luo Wen Z Zou veni și se așeză lângă el.

 – Voi, oameni buni, chemați avocați la primul semn că se va ivi o problemă. Ne puneți într-o poziție jenantă.

– Nu le-am spus eu să cheme un avocat, zise Fei Du.

Tocmai când Luo Wen Zhou se gândea mirat că el chiar ar folosi vorbirea umană pentru a se apăra,  adăugă rapid o altă propoziție care nu părea prea rezonabilă.

– Dacă Zhang Dong Lai ar fi omorât pe cineva și aș fi vrut să-l scot din asta, nu aș fi avut nevoie de acest avocat inutil,  v-aș fi dat criminalul.

În timp ce vorbea cu Tao Ran, Fei Du se comportă politicos cu omul legii. Însă, avea mereu același aspect mizerabil și sumbru, sfidând legile umane și divine. Oricum, niciunul dintre cele două aspecte nu părea în mod special să fie adevărul.Luo Wen Zhou nu știa când doar își dădea drumul la gură sau când spunea adevărul.

– Tu crezi că banii te fac atotputernic, spuse Luo Wen Zhou, cu o expresie severă și gravă.

Vocea lui era indolentă, cu o manieră situată undeva între glumă și cumsecădenie.

– Tovarășe, părerile dumneavoastră sunt foarte periculoase.

– Dacă nu ești atotputernic, asta se datorează doar faptului că nu ai destui bani.

Expresia lui Fei Du nu se modificase.

Schimbă subiectul:

– Unde este Tao Ran?

– Îi sunt foarte recunoscător președintelui Fei pentru că ne-a arătat calea, spuse Luo Wen Zhou.

– Dar modul de a o arăta ar putea suporta discuții. Nu poate servi drept dovadă în instanță. A trebuit să-l trimit să găsească niște dovezi pe care să le putem folosi. Altfel, când avocatul pe care l-ați adus voi ne va obliga să-l eliberăm pe Zhang Dong Lai, va trebui să-l eliberăm sau nu?

Acest discurs era foarte neclar. Părea mai mult ca și cum ar fi dat un contra-semn de spion. Dacă pereții ar fi avut urechi, probabil că ar fi fost toți aruncați în mare. Fei Du știa însă că vorbea despre chiștoacele de țigară. Deși le adusese cu promptitudine, în cele din urmă erau tot obiecte de origine necunoscută. Chiar dacă Luo Wen Zhou ar fi avut încredere în el, banca colegială nu ar fi avut. Poliția trebuia să îi urmeze indiciul pentru a găsi alte urme.

– Chiar dacă nu le-aș fi atins, nu ați fi ajuns la timp să le luați. Nici măcar nu ați fi fost în măsură să stabiliți dacă acea persoană a fost victima.

Fei Du ridică din umeri.

– Cineva mi-a spus odată că „tot ceea ce se întâmplă în această lume lasă urme”. Dar să le poți găsi depinde de norocul fiecărei părți. Norocul tău e bun de data aceasta?

Luo Wen Zhou îngheță brusc. Legea talionului…glumele și aluziile  dispărură cu totul de pe fața lui. Pentru o clipă, buzele chiar i se strânseră puțin.

Luo Wen Zhou  scoase automat țigările din buzunar, se gândit la ceva și le puse la loc.

Instantaneu se făcu o tăcere adâncă între cei doi. Niciunul nu se uita la celălalt. Stăteau doar unul lângă altul, la o distanță de aproximativ un metru între ei, ca niște străini.

– Ferestrele și ușile erau încuiate. Niciuna dintre camere nu prezenta semne de intrare prin efracție. Cel mai avansat sistem de securitate al vremii era complet neatins. Luo Wenzhou deschise brusc gura pentru a vorbi, cu vocea foarte joasă și vorbirea foarte rapidă. Parcă ar fi recitat deja aceste cuvinte de mai multe ori și le rostea fără probleme, fără să rateze vreun semn de punctuație.

– Se machiase și își schimbase hainele, ba chiar pusese și muzică. Scena avea un anumit sentiment de ritual. Era un bilet de adio aranjat pe biroul de lângă ea. A fost analizat, s-a confirmat că scrisul de mână aparținea decedatei. Persoana care scrisese scrisoarea prezenta tendințe depresive evidente, ceea ce se potrivea cu utilizarea zilnică a medicamentelor antidepresive. Persoana decedată era adultă, fără boli sau leziuni care ar fi putut să o pună în imposibilitatea de a acționa ea însăși. În organismul ei nu au fost găsite droguri suficiente pentru a provoca pierderea cunoștinței. De asemenea, nu existau răni defensive pe corpul ei. Acestea sunt toate dovezile pe care le-am adunat la momentul respectiv. Tu ai fost cel care a raportat cazul. Ați ajuns la locul faptei înaintea noastră. Dacă îmi spuneți că nu ați ascuns niște probe atunci, a fost fără îndoială o sinucidere.

Fei Du nu  vorbi. Postura lui părea foarte relaxată – picioarele încrucișate, partea superioară a corpului ușor înclinată în față, o mână așezată ușor pe genunchi și cealaltă ținând un pahar din carton   cu cafea care nu mai era aburindă. Degetele lui lungi și subțiri băteau în ritm pe marginea ceștii, ca și cum o melodie pe care nimeni altcineva nu o putea auzi umplea aerul.

– Ți-am spus atunci: Tot ceea ce se întâmplă în lumea asta lasă urme, atâta timp cât este real. Fără urme care să-ți susțină părerea, oricât de mult ai crede în ea, rămâne doar un abis al imaginației. Fei Du, poate că ai avut o anumită intuiție, dar noi nu ne putem face treaba bazându-ne pe intuiție. Intuiția mea îmi spune în fiecare zi că pot câștiga cinci milioane.

Privirea lui Luo Wen Zhou se opri asupra degetelor lui Fei Du. Apoi, pe un ton aproape insensibil de obiectiv, spuse:

– Știi, există o teorie în străinătate care spune că, dacă o persoană vrea să se sinucidă, ea poate folosi brusc anumite mijloace pentru a mărturisi acest lucru celor apropiați – ai auzit mărturisirea ei de atunci.

Degetele lui Fei Du se înțepeniră brusc.

Luo Wen Zhou întinse brațul, i-a smuls paharul de carton  din mână și îl puse deoparte.

– Dacă vrei cu adevărat să discuți cu mine despre acest caz, îmi mențin judecata până în ziua de azi – dar nu contează a cui este judecata. Asta nu mai este important. Ea e moartă de șapte ani. Când sicriul e închis, poți judeca viața unei persoane. Probele relevante au dispărut toate. N-o să sune bine, dar dacă s-a reîncarnat, e deja la școala primară. Cei vii se pot agăța fără să renunțe, este o formă de susținere emoțională. Dar nu are sens să te agăți orbește de e cale greșită.

Păstrându-și postura inițială, Fei Du stătea fără să miște vreun mușchi, de parcă s-ar fi transformat într-o statuie.

Chiar atunci, Zhang Ting și avocatul ieșiră unul lângă altul, iar privirea lui Fei Du se mișcă ușor, emițând o urmă de energie vie.

– Nu vă accept concluzia, domnule ofițer Luo, spuse Fei Du.

Auzind acest lucru, Luo Wen Zhou nu fu deloc luat prin surprindere. El doar ridică din umeri.

Fei Du își ajustă jacheta și se ridică pentru a se întâlni cu Zhang Ting și cu avocatul. Se uită în jos la Luo Wen Zhou. Nu avea niciun zâmbet pe față. Expresia lui era chiar oarecum sumbră.

– Dar poate că există ceva merite în sfatul tău sincer.

Luo Wen Zhou fu surprins, dar după ce spuse acest lucru, Fei Du își puse din nou masca grațioasă și  plecă cu Zhang Ting. Nu mai schimbară nici o vorbă între ei.

…………………………………………………………………………………………………..

Fei Du tocmai deschisese portiera mașinii pentru Zhang Ting când văzu o mașină cu numere de poliție oprind la poarta Biroului Municipal. Șoferul coborî primul, arătă spre Birou și spuse câteva cuvinte. Apoi, o femeie subțire, de vârstă mijlocie, ieși din mașină clătinându-se. Avea gura deschisă, fața ei era deopotrivă speriată și amețită.

Degetele ei se agățară de portiera mașinii. Bumbacul imprimat al pantalonilor îi tremura slab în jurul picioarelor, care erau subțiri ca niște tulpini de susan.

Șoferul închise portiera mașinii și, pe jumătate sprijinind-o, pe jumătate împingând-o, o duse pe femeie spre Biroul Municipal al orașului Yan City.

Ținându-se de mâna persoanei de lângă ea ca și cum ar fi fost ultima ei speranță, femeia mers câțiva pași tremurânzi, apoi se ghemui încet și scoase un plâns care suna ca o respirație tăiată. Apoi se opri pentru o clipă înainte de a începe să se tânguiască isteric. Toți oamenii care treceau pe stradă se opriră, unii chiar își scoaseră telefoanele.

Fruntea lui Fei Du se încreți ușor. Îl auzi pe avocat pălăvrăgind cu Zhang Ting:

– Așa-zisa lor „suspiciune serioasă” nu are nicio dovadă care să o susțină. Domnișoară Zhang,     liniștiți-vă. Eu voi rămâne aici să supraveghez lucrurile. Când va veni momentul, vor trebui să-l elibereze.

– Mama lui He Zhong Yi suferă de uremie. Trebuie să meargă la dializă în mod constant. El era singura sursă de venit a familiei, spuse repede Lang Qiao lângă Luo Wen Zhou.

Sunetul plânsului femeii era atât de puternic încât pătrunse în Biroul Municipal lăsând un ecou. Lang Qiao se încruntă ca și cum nu putea suporta.

– Oare e bine să plângă așa? Este deja bolnavă, nu vreau să se mai întâmple ceva.

Luo Wen Zhou nu  avu timp să răspundă.

Un alt ofițer din echipa de investigații criminale veni alergând.

– Șefu’, secția de poliție din cartierul unde este piața de flori a trimis o cerere. Deoarece criminalul este suspectat că a mutat cadavrul, locul original al crimei este neclar. Puterile jurisdicționale ale secției de poliție sunt limitate, vor să ne transmită nouă cazul „520”.

– Căpitane Luo, avocatul adus de Zhang Ting continuă să pună la îndoială procedura noastră de luare în custodie a suspectului. Nu aveam suficiente dovezi pentru a-l aresta pe Zhang Dong Lai.

Ar trebui să-l eliberăm?

– Șefule Luo…

Luo Wenzhou lăsă mâna în jos, oprind vorbirea simultană a tuturor.

În mijlocul plânsetelor mamei lui He Zhong Yi , își ridică telefonul.

– Tao Ran, dă-i drumul.

– Wen Zhou, am imaginile de supraveghere de la numărul 34.