Abis- Capitolul 12o

Verjovenski 30

📖

Centrul Longyun din Beiyuan era o clădire cu mai multe etaje, amplasată într-o poziție excelentă, cu un fengshui deosebit. Întregul edificiu avea peste treizeci de niveluri: sus se afla un hotel, jos o zonă comercială, iar între ele era prins un restaurant rotativ. Atunci când lumina era potrivită, ea străbătea ferestrele din sticlă transparentă, de la podea până la tavan, și picta un curcubeu strălucitor pe clădirile din jur.

De data aceasta însă, soarele încă nu răsărise.

Restaurantul rotativ nu era o singură unitate. Cele patru colțuri erau împărțite într-un restaurant de tip autoservire, un restaurant occidental, un restaurant cu specific din Asia de Sud-Est și un restaurant care servea mâncare tradițională reinterpretată — acela care punea baby bok choy în „Buddha Sari Peste Zid” [1].

Dintre ele, restaurantul de autoservire din colțul sud-estic era cel care oferea mese non-stop pentru oaspeții hotelului și deschidea sala de mic dejun în fiecare dimineață la ora șase.

La patru dimineața, câteva tinere pline de energie schimbau deja florile de pe mesele restaurantului, pregătindu-se pentru o nouă zi de primire a oaspeților. Tocmai terminaseră tura de noapte, în care fuseseră mereu de gardă, și urmau să predea schimbul la patru și un sfert. Curățarea toaletelor și aranjarea sălii de mese erau ultimele lor sarcini.

Lucrătoarele din serviciu aveau, de obicei, în jur de douăzeci de ani. Unele veniseră din afara orașului în căutarea unui loc de muncă, altele erau studente care lucrau part-time. Toate erau tinere și proaspete și, în orice caz, după ce se spălau și se aranjau, deveneau plăcute la vedere. Șefa de tură era o fată cu părul prins într-o coadă de cal; mâinile ei erau mai îndemânatice decât ale oricui altcuiva când venea vorba de schimbat florile — nu vărsa nici măcar o picătură de apă din vaze. După ce le-a aranjat, le-a mișcat puțin într-o compoziție simplă și potrivită.

— Veniți repede, Weiwei-jie, prima rundă de dim sum (1) e gata!

Șefa de tură cu coada de cal mormăi un răspuns, mai aruncă o ultimă privire atentă sălii de mese, apoi le urmă pe fete în bucătăria din spate.

Prima rundă de dim sum din zori era, de obicei, folosită pentru încălzirea ustensilelor de bucătărie. Bucătarii voiau să verifice prospețimea ingredientelor noi și să testeze condimentele; uneori, bucătarul-șef profita de această ocazie pentru a-i instrui pe ucenici. Tot ce se făcea în acest timp era un experiment și nu urma să fie servit oaspeților. De regulă, era un mic beneficiu pentru angajații din tura de noapte: dacă nu reușeau să mănânce tot, puteau lua mâncarea la pachet.

După o noapte întreagă de muncă, stomacurile fetelor chiorăiau de foame. Au urmat aroma, ciripind și foindu-se în jur.

Șefa de tură, pe nume Weiwei, nu se grăbea. A așteptat ca toate celelalte să plece, apoi, fără grabă, s-a apropiat și a folosit o pungă sanitară de unică folosință pentru a strânge micile prăjituri rămase.

— Ai de gând să le dai asta iar acelor pierde-vară? o privi o fată în timp ce își retușa machiajul, strâmbându-și buza.

— Lasă-mă să-ți spun, Weiwei-jie, e foarte ușor pentru niște mojici ca ei să-și facă iluzii când ești atât de amabilă. În plus, chiar sunt ei demni să mănânce asta? Nici măcar nu pot deosebi aripioara de rechin falsă (2) de cea adevărată. De obicei îndeasă în gură orice fel de mâncare pentru câini sau porci. Limbile lor sunt doar de decor. După părerea mea, sunt buni doar să cumpere de pe stradă chifle umplute cu hârtie igienică.

Weiwei zâmbi, fără să intre în polemică.

Toate fetele dintr-un restaurant de rang înalt erau instruite în postură și etichetă, purtau zilnic uniforme curate și îngrijite și trebuiau să fie machiate la muncă. Într-un asemenea mediu, pe măsură ce timpul trecea, începeau să capete impresia greșită că și ele erau persoane de rang înalt și ajungeau să-i disprețuiască pe agenții de securitate de la parter, care lucrau alături de ele în tura de noapte.

Weiwei era o persoană blândă și binevoitoare. De fiecare dată când lucra noaptea, lua puțin din dim sum-ul pe care nu reușea să-l termine și, la ieșirea de la serviciu, îl dădea agenților de securitate. Toți erau oameni incapabili să doarmă în lunga noapte și care nu puteau decât să se compătimească unii pe alții. Celelalte fete și bucătarii văzuseră de mult acest obicei. Poate că o considerau proastă; nu lingușea oaspeții, ci se împrietenea mereu cu oameni considerați inutili.

Weiwei își puse căștile în urechi și începu să fredoneze încet melodia veselă care se auzea în ele. Poate pentru că era pe punctul de a termina munca, pașii îi erau ceva mai vioi. Coborî scările din culoarul angajaților, împărțind dim sum-ul ambalat tuturor agenților de securitate aflați de serviciu și în patrulare. Parcurse tot drumul de la restaurantul rotativ de la etajul zece până la centrul de monitorizare din subsol.

În mod normal, în centrul de monitorizare erau două persoane de serviciu. Una era un băiat abia angajat, de doar optsprezece sau nouăsprezece ani, plinuț. Împărțea tura cu un bătăuș bătrân și șiret, care dormea profund în sala de odihnă de alături, astfel încât copilul era nevoit să-și țină singur ochii pe monitoare.

După ora patru dimineața era momentul în care oamenii erau cel mai epuizați. Fără îndoială, era revigorant ca o fată drăguță să vină în vizită, dar, din păcate, tânărul agent de securitate nu se putu bucura pe deplin de asta.

Weiwei adusese în ziua aceea un tip de chiflă cu un gust deosebit de ciudat; se pare că umplutura conținea un condiment thailandez. Tânărul agent de securitate nu avea stomacul obișnuit cu plantele thailandeze; după ce mâncase două bucăți, începu să-l doară burta, ca și cum o furtună se dezlănțuise înăuntru. Se abținu o vreme în fața fetei, dar tulburarea din stomac nu făcea decât să se intensifice. În cele din urmă, nu mai putu rezista și făcu o grimasă de durere.

— Weiwei-jie, m-ai putea ajuta? Eu… trebuie să merg la toaletă. Tipul care lucrează cu mine în tura asta se supără când e trezit, nu îndrăznesc să-l trezesc.

Weiwei acceptă fără să comenteze. Tânărul agent de securitate răsuflă ușurat și se grăbi să fugă, ținându-și pantalonii cu mâna.

Auzind pașii grăbiți îndepărtându-se, zâmbetul strălucitor al fetei se estompă treptat. Cu o ușoară încordare, trase adânc aer în piept, numără până la douăzeci în gând, se concentră și scoase din buzunar un stick USB foarte mic, special conceput. Își întoarse capul și privi ecranele camerelor de supraveghere din spatele ei.

„În jurul prânzului, pe șase noiembrie”, recită în sinea ei. „Înregistrările camerelor de supraveghere din restaurantul rotativ, holul de la parter, intrările din față și din spate și parcarea — cu cât mai detaliate, cu atât mai bine.”

În Centrul Longyun existau nenumărate camere de securitate. Identifică rapid numărul de secvență al fiecăreia și extrase la fel de rapid înregistrările din data de șase noiembrie de la acele camere.

Un vânt suflă pe coridor, mișcând ușor ușa sălii de supraveghere, ca și cum cineva ar fi trecut pe acolo. Weiwei întoarse capul de două ori să verifice, cu palmele îmbibate de sudoare. Privirea îi rămase lipită de bara de progres; fiecare secundă părea infinită.

Deodată, din sala de odihnă de alături se auzi o tuse!

Weiwei tresări speriată, un fior rece îi străbătu trupul din cap până-n picioare. Își întinse mâna din reflex, pregătită să scoată stickul USB. Se auzi un foșnet în sala de odihnă; agentul de securitate leneș, care dormea în timpul serviciului, se trezise. Bara de progres ajunsese aproape de capăt. Weiwei își strânse ușor dinții. Din sala de odihnă, o voce confuză și somnoroasă strigă:

— Xiao Meng? Xiao Meng?

Sala de supraveghere nu era suficient încălzită; cei aflați de serviciu purtau, de obicei, jachete și paltoane. Cu toate acestea, pe fruntea lui Weiwei apărură broboane de sudoare fierbinte.

Ușa sălii de odihnă se deschise scârțâind. Bărbatul scoase un picior afară.

— Xiao Meng s-a dus la toaletă. Sunt eu, unchiule Wang, spuse fata pe neașteptate, într-un moment de disperare.

Cu o voce foarte dulce, adăugă:

— Pentru că ați muncit atât de mult, v-am adus ceva de mâncare.

— Oh, Weiwei!

Încinși de așternuturi, bătrânul agent de securitate voise să iasă îmbrăcat doar în lenjeria termică. De îndată ce auzi vocea fetei, se simți stânjenit și se retrase în grabă în sala de odihnă să se îmbrace. Din spatele ușii spuse:

— Ah, mulțumesc. Nu prea mai sunt multe fete tinere atât de drăguțe ca tine în zilele astea.

Weiwei, fără să miște niciun fir de păr, își plecă capul și expiră, pieptul fiindu-i apăsat de o senzație neplăcută.

— Doar ofer darurile altcuiva, unchiule Wang. Sunteți prea politicos.

Când bătrânul agent de securitate se îmbrăcă, își aranjă înfățișarea și ieși, o văzu pe fată rezemată nepăsătoare de masă, pierzându-și timpul pe telefon. Se grăbi să spună:

— Glumețul ăla de Xiao Meng… e o pacoste. O să-l cert când se întoarce. Ar trebui să te grăbești să pleci acasă. Aproape că se crapă de ziuă.

Weiwei îi zâmbi, își strânse jacheta pe ea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și, când bătrânul agent de securitate o sfătui să aibă grijă pe drum, ea strânse ușor stickul USB din buzunar.

Înainte de ivirea zorilor, imaginile camerelor de supraveghere ale Centrului Longyun din Beiyuan trecuseră deja prin mâinile câtorva oameni și ajunseseră, în cele din urmă, la Fei Du.

— Acestea sunt înregistrările camerelor de supraveghere din câteva puncte importante ale clădirii Centrului Longyun, din ziua în care Wei Wenchuan și-a invitat oaspeții, spuse Fei Du, deschizând un laptop și vorbind fără să-și ridice privirea către ofițerii de poliție care îl urmăreau.

— Nu vă faceți griji, oamenii mei au acționat complet neobservați. Asta nu va alerta inamicul.

Tao Ran și Xiao Haiyang fuseseră găzduiți pentru o noapte în camera de oaspeți și în biroul lui Luo Wenzhou. Din lipsă de experiență, nu încuiaseră ușile pe timpul nopții, așa că amândoi fuseseră călcați de nenumărate ori de Luo Yiguo, care știa cum să deschidă ușile.

Tao Ran avu impresia că abia adormise adânc când se trezi brusc, speriat de o bătaie misterioasă în ușă. Își frecă fața obosită și se forță să se concentreze, întrebându-l pe Fei Du:

— Cine a fost cel care ți-a adus lucrurile mai devreme? Prin ce canale ai obținut înregistrările camerelor de supraveghere? Sunt legale?

— Niște prieteni pe care i-am ajutat puțin cândva, răspunse Fei Du, deschizând un videoclip și rulându-l pe repede-înainte, evitând cu nonșalanță întrebarea.

După o vreme, îi veni un gând și nu se putu abține să nu-și ridice privirea spre Luo Wenzhou.

Luo Wenzhou nu scosese niciun sunet. Avea o țigară în gură, dar nu o aprinsese; doar o ținea acolo, ca să-și potolească pofta. Își ținuse ochii ațintiți asupra lui Fei Du tot timpul, iar privirea i se ciocni de a acestuia exact în momentul în care Fei Du ridică ochii spre el.

Fei Du făcu o pauză, apoi îi întinse laptopul lui Xiao Haiyang. Își scoase ochelarii de protecție și îi șterse încet, de câteva ori.

— Bine. De fapt, eu… i-am imitat pe „ei”. Vă amintiți de mama lui He Zhongyi, Wang Xiujuan? Cea care era pe punctul de a sări de pe Clădirea Comercială, iar apoi patronul clădirii a profitat de agitație ca să creeze o „Fundație pentru Săteni Vârstnici Îndoliați”, ca să-și afișeze responsabilitatea socială corporativă?

Operațiunile zilnice ale acelui fond au fost încredințate unei organizații specializate în asistență socială. Pe lângă Wang Xiujuan, aceasta se ocupă și de tot felul de oameni care și-au pierdut mijloacele de trai din cauza unor fapte josnice. Sponsorul real din spatele acelei organizații sunt eu. Am găsit oameni care să dețină acțiunile în numele meu. Este aceeași linie de gândire ca în cazul Fondului Guangyao.

Luo Wenzhou întrebă în șoaptă:

— Fapte josnice?

— Tânărul care a adus lucrurile mai devreme, părinții lui au murit într-un jaf comis de un dependent de jocuri de noroc. Înregistrările camerelor de supraveghere de la Centrul Longyun au fost obținute de o fată care lucrează acolo și care a găsit o metodă să le procure. Dacă îmi amintesc bine, nu e de prin zonă. A fugit de acasă pentru că nu mai suporta hărțuirea tatălui vitreg, spuse Fei Du. — Deși spus așa pare interesat, adevărul e că toată lumea poate da peste nedreptăți. Dar dacă, în momentul în care se întâmplă, există un sprijin material puternic în spate, indiferent cum ajung lucrurile să se termine, oamenii nu vor ajunge într-o situație fără ieșire. Asta e moștenirea lui Fei Chengyu.

Luo Wenzhou întrebă brusc:

— Ce face Wang Xiujuan acum?

— De cele mai multe ori urmează tratament pentru boala ei. Nu s-a mai întors în orașul natal. Când se simte mai bine, lucrează cu ora pentru o firmă de curățenie. Firma are un contract de servicii pe termen lung cu sediul lui Wei Zhanhong, explică Fei Du, fără să-și schimbe ritmul, povestind soarta acestei femei pe care toți o uitaseră de mult.

— Probabil că n-aș fi folosit-o niciodată. E prea în vârstă și nu suficient de descurcăreață. Ar fi fost ușor să ajungă în pericol. Am pus-o doar să ocupe poziția. Când ar fi fost nevoie, aș fi găsit pe altcineva care să-i ia locul.

— Și-a pierdut fiul și nu mai avea pentru ce trăi. Nu mai avea nicio speranță, spuse Luo Wenzhou încet.

— Te-am întrebat odată ce se va întâmpla cu oameni ca Wang Xiujuan. Se pare că i-ai transformat într-o rezervă pentru o forță de poliție vigilentă.

Dacă nu l-ar fi forțat să vorbească deschis, la ce ar fi ajuns să folosească acești oameni?

Unde i-ar fi dus, până la urmă?

Doar imaginându-și vag acest lucru, Luo Wenzhou simți un fior rece pe șira spinării. Privind înapoi pe drumul parcurs, pur și simplu nu știa cum reușise să traverseze acea frânghie subțire numită Fei Du.

Fei Du îi evită privirea. Era complet absorbit de curățarea ochelarilor; cine știe câte sute de ani de praf se adunaseră pe ei. Îi ștergea fără încetare.

În acel moment, Xiao Haiyang, complet lipsit de simțul atmosferei, spuse:

— Stați puțin. Uitați-vă, băieți, nu e ăsta Lu Guosheng?

Exclamația lui spulberă toate emoțiile suspendate în aer și îi obligă pe toți să se uite la imaginile de pe camerele de supraveghere.

Xiao Haiyang nu-și dăduse seama deloc despre ce vorbiseră ceilalți. Roti ecranul cu entuziasm: era o înregistrare din restaurantul rotativ, din ziua în care Wei Wenchuan își invitase oaspetele, surprinsă de o cameră de la intrarea restaurantului cu mâncare tradițională reinterpretată.

În jurul prânzului, Wei Wenchuan răspunse la un telefon în timp ce ieșea din restaurant. Rămase în picioare la intrare, așteptând. După o clipă, liftul se deschise și ieși un bărbat cu cozorocul șepcii tras foarte jos. Avea mâinile în buzunare. Privirea îi alunecă peste împrejurimi, apoi dădu indiferent din cap către Wei Wenchuan, care venise să-l întâmpine. Îl bătu pe adolescent pe spate și intră cu el în restaurant.

Silueta bărbatului era înaltă și robustă. Purta mănuși. Felul în care mergea era exact același cu al lui Lu Guosheng, așa cum fusese filmat în noaptea aceea la Turnul Tobei.

Probabil conștient de existența camerelor, chiar dacă știa pe al cui teritoriu se afla Centrul Longyun, își ținea capul plecat cu precauție. Camera nu reuși să-i surprindă fața frontal.

— Faptul că nu avem un cadru cu fața lui nu e o problemă, spuse Xiao Haiyang, devenind din nou precipitat.

— Putem cere tehnicienilor să compare înălțimea, greutatea, silueta și tiparele de mișcare. Asta poate fi, de asemenea, o dovadă că e Lu Guosheng. Wei Wenchuan a intrat în contact cu criminalul de mult timp și l-a adus intenționat ca să-și vadă ținta. Nu pot nega asta. Îi putem aresta!

— Așteaptă puțin, îl opri Luo Wenzhou.

— Nu te grăbi. Lasă deocamdată acest fragment. Vorbim după ce îl capturăm pe Lu Guosheng viu. Nu se va termina doar dacă îl prindem pe Wei Wenchuan.

Existau „ochi” în Biroul Municipal. De îndată ce ar fi alertat inamicul, Wei Zhanhong și fiul său ar fi ajuns, cel mai probabil, niște scuturi sacrificabile, precum Zheng Kaifeng. Cheia era să-i urmărească până la vizuină.

Xiao Haiyang își aminti de dispozitivul de ascultare din geanta lui Tao Ran. Expresia i se estompă. Nu mai scoase niciun sunet.

— Să vedem pe unde a plecat.

La mai puțin de cinci minute după ce Lu Guosheng îl urmase pe Wei Wenchuan înăuntru, își recunoscu ținta și plecă. Profitând de neatenția personalului, o luă rapid pe coridorul angajaților, scoase o cartelă de undeva, deschise ușa și dispăru.

Coridorul angajaților era diferit de cele folosite de oaspeți. Dădea într-o ușă mică din spatele clădirii. Fata care copiase înregistrările își făcuse treaba cu scrupulozitate; nu omisese această ieșire. Trei minute mai târziu, Lu Guosheng apăru în raza camerei de la ușa din spate. Își trase cozorocul și mai jos și își puse și o mască; era aproape complet acoperit.

Deodată, Lu Guosheng ridică capul și privi în direcția camerei. Rămase pe gânduri o clipă, apoi sună pe cineva. La o mică intersecție din colț, un sedan negru care tocmai ieșea la vedere dădu înapoi, intrând în punctul mort al camerei.

Lu Guosheng se apropie. Apoi mașina trecu rapid prin fața camerei; aceasta surprinse un Buick negru obișnuit. Nu avea plăcuță de înmatriculare.

Cei care urmăreau filmarea, cu atenția încordată și respirația ținută, expirară simultan.

Luo Wenzhou mestecase țigara până când din ea căzuseră fărâme de tutun. Tao Ran își frecă fața.

— Nenorocitul ăla de Lu Guosheng e exagerat de prudent.

— E de înțeles, spuse Fei Du, fără să-și ridice capul.

— După ce te ascunzi cincisprezece ani, ajungi inevitabil să dezvolți o paranoia excesivă.

— Problema e: ce facem acum?

Tao Ran se încruntă, gândindu-se.

— Au trecut aproape două luni. Chiar dacă am verifica pe toată lumea din zonă, șansele să găsim un martor sunt mici.

Luo Wenzhou își încruntă sprâncenele, mestecând bucăți de tutun. Rămase tăcut o vreme. Apoi întrebă brusc:

— Xiao Haiyang, la ce te uiți?

— Asta e o cameră de înaltă definiție? întrebă Xiao Haiyang pe neașteptate, arătând spre un colț al ecranului.

— Acolo e o oglindă convexă.

📖

Nota traducătoarei

[1] 佛跳墙 (Fo Tiao Qiang) – un fel de mâncare extrem de bogat și deloc vegetarian, despre care se spune în glumă că îi „ispitește” pe budiști să-și încalce restricțiile alimentare.

2.Dim sum– preparat tradițional chinezesc originar din regiunea Cantonului, de obicei sub formă de găluște, servite alături de alte feluri mici. Există nenumărate variante: dulci, sărate, gătite la abur, fierte, prăjite sau făcute pe plită. Este asociat cu mesele informale și familia și, conform tradiției cantoneze, se consumă împreună cu ceai.

3. Aripioară de rechin (imitație)– se face referire la o supă cu denumire similară, probabil o imitație a preparatului menționat anterior, asociat cu „Buddha Sari Peste Zid”.