Abis-Capitolul 133

Edmond Dantes 4

Numai sângele poate spăla pata de pe onoare.” — The Count of Monte Cristo

După o jumătate de lună

Lang Qiao scrise pe jurnalul de lucru data „16 ianuarie”.
Distrasă, verifică o dată greșelile de scriere, apoi corectă anul pe care îl notase greșit , în primul trimestru al fiecărui an, era ușor să scrii din reflex anul precedent. Iar când, în sfârșit, te obișnuiai cu noul an din calendar, trebuia deja să începi să te obișnuiești cu următorul.

Colega de lângă ea o înțepă ușor cu cotul și șopti:

— Xiao Qiao, cred că anul ăsta s-a dus speranța de Anul Nou… Of, eu voiam să trec pe la ai mei acasă.

— Ce să mai mergi acasă, răspunse Lang Qiao fără să ridice capul.
— Mai bine fără vacanță. Măcar nu îmi golește portofelul armata de copii ai tuturor mătușilor și rudelor. Și apoi…

Nu apucă să termine.

Ușa biroului se deschise.

În clipa aceea, toți amuțiră.
În colț, Xiao Haiyang își îndreptă spatele atât de drept încât aproape se contopi cu peretele alb din spatele lui. Lang Qiao tresări și tăcu brusc.

Luo Wenzhou și Tao Ran intrară unul după altul.

Pe chipul lui Luo Wenzhou se vedea o seriozitate rară, de parcă apărea o dată la o sută de ani. Puse un teanc de documente pe biroul lui Lang Qiao și îi făcu semn să le distribuie, apoi vorbi pe un ton oficial.

— Wei Zhanhong, pentru a-și atinge scopurile ilegale, a folosit localuri de lux precum „Hive” pentru a ascunde criminali dați în urmărire, a falsificat un număr mare de identități și este suspectat de multiple crime, deținere și trafic ilegal de arme, precum și organizarea și conducerea unei organizații de tip mafiot.

Se opri o clipă.

Privirea îi trecu peste fețele tuturor și se opri o clipă asupra lui Xiao Haiyang.

— În prezent, o serie de suspecți implicați au fost arestați oficial și așteaptă investigații suplimentare înainte de a fi trimiși procuraturii.

Continuă:

— Printre ei se află și Lu Guosheng, unul dintre autorii principali ai cazului de pe Drumul Național 327. El a mărturisit că, pentru a scăpa de pedeapsă, l-a înscenat și l-a ucis pe detectivul criminalist Gu Zhao.

Xiao Haiyang expiră adânc.

Simți gustul metalic al sângelui în gură.

Luo Wenzhou continuă:

— În privința acestui caz nerezolvat de atunci, în sfârșit avem o pistă nouă. De aceea, conducerea a decis reluarea oficială a investigației incendiului de la Louvre, petrecut acum paisprezece ani. Ancheta va fi condusă în continuare de echipa noastră de investigații criminale, iar celelalte departamente vor coopera pe deplin. În ultimele zile am scos din arhivă dosarul vechi. Dar, după cum vedeți, informațiile pe care le avem acum sunt doar acest teanc subțire de documente. Restul… probabil va trebui să le investigăm din nou.

În birou se auzi un murmur scăzut.

Reluarea unui caz vechi, redeschiderea unui dosar vechi, erau două dintre cele mai frustrante lucruri pentru un polițist. Era ca o mâncare reîncălzită care nici prima dată nu fusese gătită bine.

Trecuse prea mult timp.

— Știu, spuse Luo Wenzhou, lovind ușor masa pentru a face liniște.
— Au trecut peste zece ani. Dovezile materiale au dispărut de mult. Martorii și persoanele implicate ori au murit, ori au dispărut. Va fi foarte greu de investigat. În perioada următoare s-ar putea să fiți trimiși în deplasări lungi. S-ar putea chiar să fie periculos. Iar Anul Nou probabil îl vom petrece în sala de gardă. E iarnă. Zilele sunt scurte și friguroase. Toți ceilalți stau acasă la căldură și se uită pe internet la glume. Orice om normal ar prefera asta decât să stea la muncă în frig.

Se opri o clipă.

— În privința asta, ca împărat autoproclamat al leneviei cronice, cred că sunt cel mai potrivit să vorbesc în numele vostru.

Luo Wenzhou era genul care nu avea probleme să râdă de sine. Își arunca singur ironii fără milă. Cuvintele lui îi făcură pe toți să râdă.

Doar el nu zâmbi.

— Omul implicat a murit de mulți ani. Dacă întrebi acum pe cineva, nimeni nu mai știe cine a fost Gu Zhao. Nici măcar rude apropiate nu are. Nu va veni nimeni la poarta Biroului Orașului să ceară dreptate pentru el. Investigarea acestui caz nu vine cu presiune. Nici cu motivație. După ce vom termina, pe lângă câțiva bani de ore suplimentare de sărbători, probabil nu vom primi mare lucru.

Ridică privirea spre biroul luminos.

— Un om mort nu mai simte nici onoare, nici rușine. Pentru cineva îngropat de mult în pământ, nu contează dacă lumea îl numește criminal sau erou. Somnul lui nu va fi afectat.

Privirea lui Luo Wenzhou deveni grea.

— Dar, colegi… Louvre a ars. Gu Zhao a murit. Dar noi încă trăim aici și trebuie să ne continuăm munca. În ce fel de loc trăim? Dacă nimeni nu mai face diferența între bine și rău… Dacă nimeni nu mai îndreaptă lucrurile atunci când lumea se răstoarnă cu susul în jos… atunci mai are vreun sens să sărbătorim Anul Nou? Tao Ran, pregătește briefingul. Ne apucăm de lucru!

Partea superioară a formularuluiPartea inferioară a formularuluiToți tăcură instantaneu și se întoarseră la locurile lor.
Pentru o vreme, în birou nu se auzea decât foșnetul paginilor răsfoite.

Abia după ce toți terminară de citit puținele informații disponibile, Tao Ran începu să vorbească.

— „Louvre”, cunoscut și sub numele de „Malul drept al Senei”, era pe atunci un club mare, înființat printr-un parteneriat chino-străin. Acționarul majoritar era din străinătate, deci va fi greu de investigat. Acționarul din interiorul țării era o companie numită „Shitong Investment”. Compania a fost deja radiată. Pe atunci nici nu avea activitate reală, practic era o firmă-paravan. Reprezentantul legal al acestei companii, care acum nu mai există, este chiar „consilierul” familiei Wei, adică persoana pe care am prins-o în Longyun City. Totuși, până în prezent, Wei Zhanhong continuă să nege că „Louvre” ar fi fost vreodată proprietatea lui.

Tao Ran continuă:

— În incendiul de la Louvre au murit douăzeci și șase de persoane și alte câteva zeci au fost rănite. Pierderile au fost enorme. După ce a scăpat din incendiu, un martor a declarat că Gu Zhao l-ar fi ucis accidental pe șeful de sală și că el ar fi fost principalul responsabil pentru izbucnirea incendiului. Acest martor-cheie era informatorul care, în acea noapte, fusese trimis să-l conducă pe Gu Zhao în interiorul clubului. Numele lui de cod era „Lao Hui”. Numele real: Yin Chao. Bărbat, etnie Han, cincizeci și șase de ani, originar din această regiune. După incendiul de la Louvre, a rupt orice contact cu noi și a plecat din Orașul Yan. De mulți ani nu mai știm nimic despre el.

Tao Ran mai răsfoi câteva pagini.

— În afară de Lao Hui, mai existau șase martori. Trei informatori profesioniști și trei comercianți care au susținut că fuseseră șantajați de Gu Zhao. Fără excepție, toți au dispărut. Am verificat în baza de date internă: unii au murit, alții au emigrat.

Luo Wenzhou ridică privirea.

— Lao Hui este originar de aici?

— Da, răspunse Tao Ran.
— Dintr-un oraș aflat sub jurisdicția noastră: orașul Nanwan, districtul Nanwan.

Luo Wenzhou dădu din cap.

— Am chemat câțiva dintre foștii colegi ai lui Gu Zhao din Biroul Orașului. Vor veni treptat pentru interogatorii. Tao Ran, contactează secția de poliție din Nanwan și verifică dacă Lao Hui mai are rude acolo. Dacă este încă în viață, trebuie găsit cu orice preț. Este o persoană-cheie.

Apoi adăugă:

— Dar nu vă bazați pe un singur om. Cei care au plecat în străinătate trebuie contactați cât mai repede.

Întreaga echipă de investigații criminale reacționă imediat și se puse în mișcare.

Xiao Haiyang spuse:

— Căpitane Luo, eu mă duc la Nanwan să investighez cazul lui Lao Hui.

Luo Wenzhou îl privi o clipă.

Venele de pe gâtul lui Xiao Haiyang se vedeau clar. Dacă nu ar fi fost încă îmbrăcat în piele de om, probabil i-ar fi ieșit deja colții, părea gata să-l sfâșie pe Lao Hui.

— Nu, spuse Luo Wenzhou fără expresie.
— Tao Ran va merge. Tu comunici prea prost cu oamenii.

Tao Ran înțelese imediat și ridică telefonul pentru a contacta secția din Nanwan.

Xiao Haiyang protestă:

— Căpitane Luo, eu…

Luo Wenzhou ridică mâna și îl întrerupse. Îl apucă de guler și îl trase în biroul lui.

Apoi întrebă încet:

— Ai aflat cine a trimis către Biroul Orașului raportul despre elevii dispăruți de la Liceul Yufen?

Xiao Haiyang își adună cu greu calmul.

— Da… am vorbit cu responsabilul. Raportul a fost trimis de un polițist tânăr din subordinea lui. Lucrează de puțin timp. Nu știe nimic. I-am verificat trecutul și nu am găsit nimic suspect.

Luo Wenzhou dădu din cap.

— Hm.

Xiao Haiyang începu din nou:

— Căpitane Luo, eu…

Dar Luo Wenzhou îl întrerupse din nou.

— Ia-o pe Lang Qiao și ajută-mă să investighezi altceva foarte important.

Se apropie de urechea lui și șopti:

— Verifică toate reparațiile sistemelor de supraveghere din ultimii ani. Cine a aprobat lucrările, ce firmă a fost contractată, cine erau muncitorii și cine era responsabil.

Xiao Haiyang rămase uimit.

Luo Wenzhou spuse apăsat:

— În cazul unchiului tău Gu, cine l-a înscenat și ce informator l-a trădat… nu sunt întrebările cu adevărat importante. Înțelegi?

— Du-te.

Xiao Haiyang își mușcă buza cu putere, dădu din cap și plecă rapid.

Tao Ran tocmai se pregătea să-i spună lui Luo Wenzhou că pleacă spre Nanwan, când cineva intră în birou cu o familiaritate relaxată.

Tao Ran se opri surprins.

— Fei Du? De ce ai venit azi?

Fei Du îl examină atent, își turnă o băutură caldă din aparatul de cafea și i-o întinse.

— Am venit cu profesorul meu să cooperăm la anchetă.

Apoi zâmbi ușor.

— Tao Ran Ge, nu te-am văzut de câteva zile și deja pari epuizat. Nu e bine.

Tao Ran nici nu apucă să răspundă.

Din biroul lui Luo Wenzhou, a cărui ușă nu era complet închisă, se auzi un acces de tuse foarte teatral, cineva părea nemulțumit de ordinea în care fusese salutat.

Tao Ran: „…”

Perioada aceasta era vârful sezonului pentru cumpărarea biletelor de tren pentru întoarcerea acasă de Anul Nou. Tocmai refuzase invitația lui Chang Ning de a cumpăra bilete împreună.

Nu doar că era epuizat fizic, era și epuizat emoțional.

Nu avea chef să privească la cei doi.

Făcu un gest obosit cu mâna.

— Tu… stai departe de mine. Nu te mai da mare în fața mea. Eu sunt foarte bine.

Fei Du, deși fusese respins, nu se supără. Zâmbi ușor și intră în biroul lui Luo Wenzhou.

Urechile lui Luo Wenzhou erau deja ridicate ca ale unui lup, dar se prefăcea ocupat. Când auzi pașii apropiindu-se, nici măcar nu ridică capul.

Fei Du luă fără ceremonie cana lui.

Își plimbă degetele pe marginea ei, oprindu-se pe locul unde rămăsese puțină apă. Ridică privirea și îi aruncă lui Luo Wenzhou un zâmbet ambiguu.

Sub privirea lui Luo Wenzhou, gustă din băutură.

Apoi comentă calm:

— Ceaiul este prea tare.

Partea superioară a formularului

Partea inferioară a formularului

Luo Wenzhou: „…”

Avea nevoie de o mantră de exorcizare care să țină demonii la distanță!

Luo își schimbă puțin poziția pe scaun, vizibil stânjenit, apoi întrebă cu o seriozitate exagerată:

— Ce s-a întâmplat?

Fei Du aruncă o privire peste umăr spre biroul plin de oameni, fără nicio perdea de protecție, apoi scoase un plic cu documente pe care îl ținea sub braț.

— Persoana pe care m-ai rugat să o verific are, în sfârșit, un contur.

În plic se aflau câteva capturi de ecran. Probabil erau extrase din înregistrările aeriene făcute în ziua când l-au prins pe Lu Guosheng în parcul ecologic.

În fotografii apărea un bărbat de vârstă mijlocie, absolut banal: nu foarte înalt, cu părul tuns scurt, ochi înguști, pielea puțin închisă la culoare. Îmbrăcămintea și înfățișarea lui erau atât de obișnuite încât, printre sătenii care făceau muncă grea, nu ieșea deloc în evidență.

— Îi poți arăta fotografia lui Lu Guosheng și să verifici dacă acesta este „A13”.

Luo Wenzhou își abandonă imediat gândurile mai puțin curate și își echipă „super-ego-ul” de polițist dedicat, intrând din nou în modul serios.

Fei Du se apropie de biroul lui și se așeză astfel încât să blocheze cu spatele privirile care veneau prin ușa deschisă.

— Am mers în satul acela și am întrebat localnicii. Mi-au spus că în ziua aceea un sătean își renova casa. Omul acesta s-a prezentat drept un livrator nou de la piața de materiale de construcții și venise cu o mașină plină de plăci ceramice. Era foarte sociabil. S-a amestecat printre niște săteni care jucau cărți lângă benzinărie și de acolo urmărea mișcările „Câinelui Ciobănesc”. Sistemul de supraveghere din fața casei „Câinelui Ciobănesc” fusese hackuit. Sub pervaz era chiar și un microfon ascuns. Dacă noi am fi ajuns cu un pas mai târziu, ar fi putut să-l elimine imediat pe „Câinele Ciobănesc”.

Luo Wenzhou se încruntă.

— Dacă îl supraveghea pe „Câinele Ciobănesc”, putea împiedica acei oameni să explodeze parcul ecologic din disperare. Dar asta nu garantează că Lu Guosheng ar fi supraviețuit. Acolo locuiau doar criminali dați în urmărire. Fiecare avea mai multe crime la activ. O simplă comandă la distanță era suficientă ca cineva să-l omoare pe Lu Guosheng.

Fei Du nu răspunse. Doar îl privi cu un zâmbet discret.

După o clipă, Luo Wenzhou înțelese.

— Vrei să spui… că aveau un om și în interiorul parcului ecologic?!

Fei Du încuviință ușor.

— Eu bănuiesc că este cineva care avea cel mai mult contact cu Lu Guosheng. Tu ce crezi?

Luo Wenzhou se ridică brusc în picioare.

— Interogați-l pe „Un-Ochi”!

Porni în grabă spre ușă. După câțiva pași însă își aminti ceva și se întoarse în fugă, apucându-l pe Fei Du de braț.

— Tu rămâi aici.

În fața lor existau cel puțin două forțe implicate.

Una era grupul lui Wei Zhanhong.

Cealaltă era o putere ascunsă, discretă, dar extrem de influentă. Acești oameni păreau să vrea să scoată la lumină vechiul caz și să încheie socotelile cu „acei oameni”.

Obiectivul lor părea să coincidă cu cel al poliției.

Dar Luo Wenzhou nu se putea opri să nu se gândească la marile cazuri din ultimul an: cazul răpirii fetelor din familia Su, cine îi dezvăluise lui Su Luozhan metoda și „semnătura” criminală a lui Su Xiaolan? Cazul Zhou Junmao cine îi spusese lui Dong Xiaoqing adevăratul motiv pentru care Dong Qian a lovit cu mașina? Cazul crimei lui Feng Bin, misteriosul mesaj: „Salutări lui Shatov.”

Și mai era și „Recitatorul”,  cel care anunța crimele prin aplicația de citit.

Fiecare caz…părea să poarte umbra aceleiași organizații misterioase.

O umbră rece și sângeroasă.

În Longyun City schimbaseră de două ori imaginile de pe camerele de supraveghere, păcălindu-l complet pe Wei Zhanhong. În același timp însă demonstraseră că acești oameni descoperiseră deja micile mișcări ale lui Fei Du.

Fei Du înclină ușor capul.

— Hm?

Luo Wenzhou îl privi serios.

— Rămâi aici și așteaptă-mă. De acum înainte nu ai voie să acționezi singur. Oriunde mergi, orice faci, trebuie să știu.

Fei Du se gândi o clipă și se apropie de el.

Se aplecă spre urechea lui.

Luo Wenzhou crezu că are ceva important de spus și se pregăti să asculte.

În schimb simți ceva atingându-i obrazul.

Fei Du îl sărutase pe obraz.

Luo Wenzhou: „…”

Acest om, dacă nu avea ocazia să profite de el…o crea singur!

Fei Du îl privi cum pleacă în grabă cu o expresie clară de „stai că vezi tu”.

Zâmbetul încă nu îi dispăruse când telefonul îi vibră.

Un mesaj nou.

„Ai spus că dacă vreau să fac pe cineva să plătească… pot suna la acest număr.”

Fei Du ridică sprâncenele.

Wang Xiao?