Abis- Capitolul 167

Edmond Dantes 38

– Ochelaristule! Haiyang! Aveți mașină la îndemână?… Veniți cu mine la aeroport, acum, imediat!

Lang Qiao îl sunase în grabă pe Xiao Haiyang — nu era deloc ușor să găsești un fost elev de acum mai bine de zece ani, iar directoarea adjunctă, cu ochelarii ei de citit pe nas, răsfoise registrele până aproape de epuizare; profesorii se pensionaseră sau plecaseră, astfel că, după mai bine de o oră de telefoane în lanț, reușiseră în sfârșit să dea de acel fost elev de arte plastice… aproape de miezul nopții.

Omul se afla deja în aeroport, pregătit să plece în vacanță cu familia, cu un zbor de noapte.

Lang Qiao și Xiao Haiyang ajunseră în goană, intrând direct în fast-food-ul unde stabiliseră întâlnirea.

După miezul nopții, locul era plin de călători epuizați, într-o liniște aproape stranie — unii dormeau sprijiniți pe bagaje, alții butonau telefoane sau laptopuri, fără să vorbească; părea un spațiu suspendat în timp. Xiao Haiyang, tras după ea într-un sprint disperat, gâfâia ca un câine bolnav, fiecare pas fiind greu ca plumbul, iar privirile iritate ale celor treziți din somn îi urmăriră până când, într-un colț, îl găsiră pe fostul elev al lui Yu Bin.

Băiatul de altădată devenise un bărbat trecut de treizeci de ani, cu o mustață fină și o ținută care trăda o stare materială bună.

– Pot să vă văd legitimațiile? întrebă el politicos, dar prudent.

Le verifică atent, apoi le înapoie.

– Îmi cer scuze.

– Nicio problemă, dreptul dumneavoastră, răspunse el.

Lang Qiao scoase din geantă diploma și bilețelul.

– Acestea vă aparțin?

Bărbatul le luă și zâmbi ușor nostalgic.

– Tabloul premiat e al meu… lucrări de tinerețe, încă necoapte, dar inspirația de atunci era extraordinară.

Privirea i se pierdu pentru o clipă.

– Binhai… era un loc aparte. Marea atât de vastă, dar în același timp pustie și apăsătoare. Când bătea vântul seara și se strecura printre stânci, părea că cineva plânge fără încetare — sinistru și singuratic.

Cei doi polițiști, oameni ai realului, știind ce ascundea acel loc, simțiră cum îi trece un fior rece pe șira spinării.

– Eram în clasa a douăsprezecea atunci, continuă el,

– Trebuia să mă pregătesc pentru examene, dar am mers acolo doar pentru două zile, cu colegii, să schițăm ceva. Nu mă gândeam la concurs, dar profesorul Yu Bin a insistat să mă înscriu… și am câștigat.

Făcu o pauză, apoi adăugă mai încet.

– Uneori mă gândesc…dacă locul acela nu era cumva… blestemat? Nu sunt superstițios, dar tabloul acesta are ceva neliniștitor.

Lang Qiao deschise carnetul.

– Câți erați și cât ați stat acolo?

– Patru-cinci persoane, eu, profesorul și câțiva elevi mai mici. Două nopți —de  vineri până duminică.

– Ați stat în Binhai?

– Nu, acolo nu era nimic, nici loc de cazare. Am dormit la o pensiune rurală, la vreo jumătate de oră distanță. Ziua mergeam să desenăm, noaptea ne întorceam.

Lang Qiao îl privi fix:

– Ați întâlnit ceva… sau pe cineva… neobișnuit?

Bărbatul ridică privirea și spuse, neașteptat:

– De fapt, am mai fost întrebat asta.

Lang Qiao și Xiao Haiyang se priviră brusc.

– După moartea profesorului Yu Bin, la un an sau ceva mai mult… pe când eram student în anul întâi, a venit la mine un bărbat. Înalt, de vârstă mijlocie, s-a prezentat ca polițist care ancheta cazul.

Vocea i se coborî.

– Nu știu cum să explic… dar m-a speriat. Nu prea îndrăzneam să-l privesc în ochi.

– Ce v-a întrebat?

– A spus că lucrurile nu sunt așa cum par și că bănuiește că moartea profesorului are legătură cu Binhai. M-a întrebat aceleași lucruri ca voi.

Xiao Haiyang întrebă:

– Cum se numea?

— Gu Zhao.

Degetele lui Xiao Haiyang tremurară brusc, răsturnând paharul de cola; gheața se împrăștie pe masă, iar expresia lui deveni de nerecunoscut.

– Ce-ai spus?

– Gu Zhao… cred că așa. Ce e?

Respirația lui Xiao Haiyang deveni sacadată.

– Descrie-l… te rog… mai exact.

– Mai înalt decât mine, eu am 1,79. Foarte impunător, față pătrată, trăsături puternice.

Pe măsură ce descrierea continua, în ochii lui Xiao Haiyang se aprinse furia — nu era Gu Zhao. În momentul acela, adevărul îl lovi ca o palmă: adevăratul Gu Zhao murise deja atunci… iar cineva îndrăznise să-i folosească numele.

Mâna i se încleștă, făcând să trosnească articulațiile.

– Nu… nu era el. Era un impostor. Ce v-a mai întrebat?

– La final, m-a întrebat dacă profesorul Yu Bin a ieșit vreodată singur.

Lang Qiao și Xiao Haiyang schimbară o privire, exact acolo era cheia.

– Și atunci mi-am amintit… în ultima seară, o colegă și-a pierdut aparatul foto. Profesorul Yu Bin s-a dus singur să-l caute, noaptea, fără noi.

– Singur?

– Da. A luat mașina și a plecat. A doua zi am aflat că a făcut chiar și un mic accident pe drum.

Xiao Haiyang îl întrerupse brusc.

– Nu-l mai numi Gu Zhao.

Omul clipi surprins, iar Lang Qiao încercă să destindă atmosfera, dar el înțelese imediat și dădu din cap.

– Am înțeles… era un impostor care se dădea drept un polițist respectat.

Xiao Haiyang rămase nemișcat o clipă, cu privirea în gol.

Cuvântul „respectat” îi răscoli ceva adânc în piept — un amestec amar de mândrie și furie.

– Polițistul acela fals m-a tot întrebat pe cine lovise profesorul… dar eu de unde să știu? N-am fost acolo; doar am auzit de la el că era noapte, era puțin distras și, când trecea pe drumul de lângă mare, de pe coasta împădurită, a ieșit brusc o mașină din întuneric; n-a mai avut timp să reacționeze și a zgâriat ușor portiera celeilalte mașini. Dar celălalt șofer părea civilizat, n-a făcut scandal, din contră, profesorul Yu s-a simțit vinovat și a insistat să-l ajungă din urmă, i-a dat datele de contact și i-a spus să-i trimită factura pentru reparație; a fost un incident rezolvat pe cale amiabilă, nu era un om dificil.

Xiao Haiyang și Lang Qiao se priviră o clipă.

– Îți amintești numărul de înmatriculare? întrebă Xiao Haiyang.

– Poate că profesorul Yu îl știa, dar nu avea de ce să-mi spună mie, ridică omul din umeri.

Era logic, iar Xiao Haiyang nu putu să-și ascundă dezamăgirea; însă Lang Qiao insistă.

– De unde știi că omul acela era un polițist fals?

Bărbatul ezită.

– Când am plecat, mi-am amintit de ceva și voiam să mă întorc să-i spun, dar când m-am uitat înapoi, chipul lui era complet schimbat — întunecat, înfricoșător, nimic din amabilitatea de mai devreme; în perioada aceea se făcea multă informare anti-fraudă în școală, așa că am devenit suspicios și i-am cerut legitimația… nu mă pricep, n-aș fi știut dacă e falsă, dar am verificat rapid pe telefon sfaturile primite și primul lucru scria că polițiștii nu acționează singuri, că dacă vezi unul singur trebuie să fii atent.

Lang Qiao îl privi atent.

– Ce voiai să-i spui?

– Despre un desen, răspunse el.

– Profesorul Yu era foarte conștiincios, purta mereu cu el un caiet de schițe și desena orice îl impresiona; în excursia la malul mării i se terminase caietul și a făcut câteva schițe pe foi separate… schițe cu pensiuni, curți de țară… înainte să plece mi le-a dat mie; printre ele era și un portret — un bărbat și o femeie. Nu i-am mai văzut niciodată, dar cred că erau oamenii pe care i-a întâlnit în acea noapte.

— Mai ai desenul? întrebă Xiao Haiyang.

– Sunt lucrurile profesorului Yu… bineînțeles că le-am păstrat.

Când Luo Wenzhou primi apelul, Xiao Haiyang aproape că vorbea fără să mai lege propozițiile.

– Am ajuns la el acasă, mergem să ridicăm probele!

Luo Wenzhou oftă ușor.

– I-ați mulțumit măcar?

Xiao Haiyang tresări; își aminti că fostul elev urma să plece în acea noapte și se întoarse în grabă către bărbatul cu bagaje.

– Nu vă încurcăm zborul?

– Avionul meu a decolat deja, răspunse acesta cu un zâmbet resemnat.

– Soția mea i-a însoțit pe părinții noștri înainte.

— Atunci…

— Nu-i nimic, încerc să reprogramez biletul; dacă nu se poate, nu e o tragedie — e doar o excursie. Dar dacă cazul profesorului Yu ascunde ceva… după ce îl închideți, puteți să mă sunați? a adăugat el cu seriozitate.

– A fost bun cu noi; dacă pot face măcar atât pentru el, mă simt împăcat… ar fi meritat să trăiască o sută de ani.

În acel moment, Luo Wenzhou întoarse privirea spre monitoarele din sala de supraveghere; un polițist o interoga pe Zhu Feng.

– Te-ai dat drept muncitoare și ai folosit o înregistrare ca să o manipulezi pe Wang Xiao; cine ți-a ordonat? Îți dai seama ce ai făcut?

Zhu Feng nu răspunse, doar zâmbi rece.

– Spui că voiați să-l găsiți pe Lu Guosheng și ascunzătoarea lui — bine, dar știi că acțiunile tale au dus la moartea unui băiat? N-a murit doar — a fost mutilat!

Chipul ei rămase de piatră, iar ridurile din jurul gurii îi adânciră expresia aspră.

– Dacă o urmăreai pe Wang Xiao, știai prin ce trecuse — violență în școală; și totuși ai folosit-o.

Zhu Feng își îndreptă buzele și spuse rece:

– Dar n-a murit, nu?

– Cum?

– Soțul meu a fost înjunghiat de peste zece ori… de nerecunoscut… iar voi toți ați privit, nu? rosti ea cu o voce răgușită.

– Ea trăiește — de ce atâta dramă?

Cuvintele îi rămaseră lui Luo Wenzhou ca un nod în gât; ieși din sală, scoase o țigară, dar când își pipăi buzunarele își dădu seama că nu are brichetă.

Lângă el se auzi un clic ușor.

O flacără mică se aprinse.

Fei Du îi întinse bricheta, cu un zâmbet abia schițat.

– Aprinzi?

Luo Wenzhou rămase o clipă în tăcere, apoi făcu un gest scurt și băgă țigara la loc.

În același timp, telefonul îi vibră; Xiao Haiyang îi trimisese o fotografie.

Desenul, îngălbenit de timp, era protejat într-o folie; în el apăreau un bărbat și o femeie, redați cu o precizie aproape vie, iar într-un colț se vedeau data și semnătura lui Yu Bin.

Luo Wenzhou privi îndelung, apoi trase aer adânc.

– Su Hui… și…

Fei Du aruncă o privire peste umărul lui.

– Și conducătorul grupului Chunlai.

Cu ani în urmă, Zhang Chunling și Su Hui merseseră în toiul nopții la malul mării — iar profesorul Yu Bin, întors după niște lucruri pentru elevi, îi surprinsese.

Ce făceau acolo?

În portbagaj se afla un cadavru?

Fusese Su Hui intermediarul dintre Zheng Kaifeng și Zhang Chunling, iar după ce Yu Bin îi văzuse împreună, fusese înlocuită, din precauție, de mama lui Yang Bo, Zhuo Yingchun?

Luo Wenzhou lovi peretele cu pumnul.

– Un desen… e absurd; nici măcar nu putem dovedi că e făcut de el sau în ce context. Chiar dacă aș avea toată puterea din lume, nu pot obține un mandat doar cu asta… Fei Du, ce ți se pare amuzant?

Fei Du îl privi liniștit.

– S-ar putea să am ceva ce-ți va fi de folos.