Abis – Capitolul 18

– Wu… Wu Xue Chun?

 Zâmbetul recepționerei îngheță. 

Luo Wen Zhou se uită la ea, privirea lui ascuțită căutând un punct slab. El spus mirat:

 – Ce s-a întâmplat? 

Recepționera părea să fi rămas încremenită sub ochii lui, apoi își feri involuntar privirea și se forță să se calmeze și să-i ofere lui Luo Wen Zhou un zâmbet plin de dulceață.

 – Nu-i nimic. Lucrurile stau cam așa: lucrătorii noștri de aici folosesc toți nume englezești. Auzindu-te brusc spunându-i numele original, nu l-am reținut prea bine… Wu Xue Chun, cred că Wu Xue Chun trebuie să fie Linda.

Deși Luo Wen Zhou se afla în prezent în bârlogul tigrului, auzind asta, tot nu rezistă să spună.

– Cultura dumneavoastră organizațională de aici este destul de occidentalizată. 

Ochii recepționerei fulgerară, iar ea împinse din nou albumul cu poze în mâinile lui Luo Wen Zhou.

 – Domnule, Linda nu se simte bine astăzi. Ți-ar plăcea să le vezi pe celelalte? Sau ai mai întâlnit-o?

Luo Wen Zhou se lăsă pe spate și nu răspunse. Se uită spre la fata de la recepție și o întrebă la rândul său:

 – Ce, trebuie să faci o verificare a antecedentelor pentru a comanda un prestator de servicii? 

Recepționera își ceru scuze în grabă cu voce joasă, apoi îi oferi rapid o cameră privată și puse pe cineva să-l conducă acolo. Poate că fusesse impresia greșită a lui Luo Wen Zhou, dar acum păreau să fie mai mulți ochi care îl priveau. 

Când plecă, recepționera răsuflat indelung, luă un walkie-talkie de lângă ea și spuse șoptind:

– Este aici, așa cum ai spus. În camera Hibiscus City. 

Se făcu tăcere apoi se auzi o voce masculină:

– Câți sunt cu el? 

– Doar… doar el.

Recepționera își țuguie buzele și cu palmele transpirate părea aproape incapabilă să țină  instrumentul mare și negru.

– Data viitoare, nu… nu mă mai pune să fac asta, bine? eu…

Nu terminase bine de vorbit când se auzi prin walkie-talkie o voce care vărsa obscenități:

 – Nenorocitul! Doar el. Trebuie să creadă că este destul de norocos! Dacă aș fi știut, aș fi pus pe cineva să stea la pândă la ușă să-l omoare. Ce dracu, ce rost are să mă bag în toată problema asta?

În mijlocul blasfemiei, legătura wireless fu întreruptă de la celălalt capăt. 

Chiar în acel moment, o fată care purta o rochie albă fu împinsă de două persoane. Pe piept era o etichetă cu numele ‚,Linda’’; aceasta era Wu Xue Chun. 

Wu Xue Chun trecu pe lângă recepție, privind neputincios la fata care stătea acolo; cele duăi schimbară o privire, apoi fiecare se uită în altă parte. 

La câteva minute după plecarea lui Luo Wen Zhou, Fei Du nu mai avu chef să mănânce și ieși din sala de mese a Biroului Municipal; la ieșire, văzu că mama sa se trezise, ​​iar un ofițer de serviciu încerca să o convingă să meargă la un hotel. Ochii mamei erau bombați, fața ei ca de ceară; stătea chircită, fără să scoată vreun sunet și fără să facă vreun gest. 

Nu înțelegea nimic din ce se întâmpla afară, așa că bănuia mereu că alții vor să o păcălească și se simțea mereu neajutorată. 

A trăi pe tot parcursul anului într-un mediu închis și lipsa contactului cu lumea exterioară poate produce adesea acest tip de lașitate și ignoranță. Pentru această femeie, care fusese bolnavă mulți ani, fiul ei fusese singurul ei sprijin, singura ei legătură și scutul față de întreaga lume agitată. 

Fei Du o privi prin geam o vreme, gândindu-se că părea un melc care își pierduse cochilia. 

Nu o deranjă pe mama El. Părăsi rapid Primăria, îndreptându-se spre Cartierul de flori din cartierul de vest . 

Hibiscus City era o cameră privată într-un colț. Luo Wen Zhou simți că ceva era în neregulă de îndată ce intră. Privirea lui seroti în jurul camerei, găsind niște misterioase arcade într-un colț. 

În timp ce ocolise Clădirea Marelui Noroc mai devreme, Luo Wen Zhou descoperise că, din cauza unei probleme cu construcția, erau niște ferestre nesigilate la cele patru colțuri ale clădirii – părea că una dintre ele se afla în această cameră. 

Nimeni nu deschidea ferestre în sălile de karaoke, așa că draperiile opace fuseseră trase  peste tapet, sigilând fereastra din interior. Poate că trecuse prea mult timp; locurile în care erau trase draperiile se slăbiseră puțin și lumina de la lămpile stradale intra prin crăpături. 

Luo Wen Zhou se uită în jur, aparent indiferent, porni muzica și examină tavanul ca și cum ar fi căutat o alarmă de fum. 

Nu observă nimic neobișnuit și își scoase țigările, aprinzându-și una. 

Își ținea bricheta într-o mână și cu cealaltă acoperi în mod foarte natural flacăra, folosind acest gest pentru a desface pe furiș o bucată de hârtie ascunsă în palmă. 

A doua oară când fata de la recepție împinsese albumul foto spre el, folosind albumul drept coperta, îi dăduse un bilet. 

Pe el era un rând scris în grabă cu pixul:

– Vă așteaptă cineva. 

Luo Wen Zhou fu puțin surprins. 

Bineînțeles că știa că cineva îl pândește. Chen Zhen îl sunase să cheme ajutor; cealaltă parte ar anticipa cu siguranță că va veni. Din această cauză, Luo Wen Zhou o menționase intenționat pe Wu Xue Chun,făcând numele ei public, acționând cu pricepere, dar nu foarte ostentativ, arătându-se pe deplin alert, dar mod complet ambiguu. 

În acest fel, personajul din culise ar fi sigur de succes și nu s-ar simți încolțit și disperat. Ar încerca chiar să fie deștept, roind în jurul lui Luo Wen Zhou. 

Luo Wen Zhou plănuise să se folosească de ea pentru a atrage inamicul înăuntru. 

Dar nu se așteptase ca recepționera, o străină, să-l ajute în secret. 

Părea evident că aranjarea ca el să se afle în camera Hibiscus City, cu fereastra secretă, era încă una dintre manevrele fetei de a-l ajuta. Dacă ceva nu mergea bine, camera avea o fereastră și avea un mijloc de scăpare. 

Luo Wen Zhou își ciupi bărbia, simțindu-se foarte mișcat. 

Se gândi: 

A fi arătos are unele beneficii până la urmă.

Chiar atunci, ușa camerei private se deschise din exterior. Luo Wen Zhou își puse calm bricheta în buzunar, mototoli biletul în palmă și își ridică privirea. 

La uşă stătea o fată îmbrăcată într-o rochie albă. Părul ei vopsit părea puțin decolorat; machiajul ei era neobișnuit de gros. Fata îi zâmbi, și spuse cochet:

– Bună seara, domnule. Eu sunt Linda. 

Luo Wen Zhou rămase fără cuvinte. 

Nasul și gura acestei persoane păreau să fi fost turtite și apoi reconstruite cu machiaj; chiar nu putea să spună dacă acesta era Wu Xue Chun. 

Sosiră apoiși băuturile pe care le comandase. 

Luo Wen Zhou dădu din cap spre fată. 

Linda era dedicată serviciului; după ce intră în cameră, ea nu rămase inactiv. În timp ce începea o conversație cu Luo Wen Zhou, așeză rapid băuturile; Luo Wen Zhou tocmai se gândea să-și stingă țigara, iar ea ridică o scrumieră cu mare atenție și spuse:

 – Ai comandat atât de multe băuturi, ce frumos. Trebuie să vină mulți oaspeți? Ai nevoie să mai chem niște fete?

Vocea ei era dulce și smerită, dar din nefericire suna puțin nazal. Privind de aproape, ochii ei păreau roșii – părea să fi plâns; chipul plin de machiaj greu trebuie să fi fost pentru a-și acoperi nasul și pleoapele înroșite. 

Luo Wen Zhou făcu o pauză, apoi își ridică ușor bărbia, privind în stânga și în dreapta. Expresia era foarte gravă, de parcă ar fi încercat să detecteze o oarecare asemănare cu fata de pe cartea de identitate. După un timp, părând că aflase ceva, era pe cale să-și tragă brațul înapoi și să vorbească, dar Linda îl apucă brusc de încheietura mâinii. 

Luo Wen Zhou își miji ochii. 

Ținându-l de braț, Linda făcu o demonstrație de refuz suficient de convingătoare și spuse cu o voce nemulțumită:

– Nu. Este acea perioada a lunii. Nu pot decât să beau cu tine.

Spunând asta, se lăsă pe spate ușor, răsturnând o sticlă de alcool pe măsuța de cafea. Sticla se clătină, cât pe ce să cadă; faţa vopsită gros a fetei arăta o sclipire de nervozitate. 

Dar în acea clipă, Luo Wen Zhou se întinse ferm și ridică sticla, fără a vărsa o picătură. 

Linda încremeni. 

Luo Wen Zhou oftă în tăcere. Bineînțeles că bănuise că în camera privată era un dispozitiv de ascultare; dacă nu era sub măsuța de cafea, atunci era în canapea. Acum părea că se afla sub măsuța de cafea. Încercarea fetei de a simula un accident și de a folosi alcoolul vărsat pentru a deteriora dispozitivul de ascultare fusese într-adevăr prea evidentă. 

Luo Wen Zhou se uită la Linda și vorbi cu dublu înțeles:

 – O fată ar trebui să fie puțin mai atentă, nu atât de stângace. 

Linda crezut că nu și-a dat seama; chipul ei care nu era atât de subtil, dezvăluia deodată o privire neliniştită. Dar Luo Wen Zhou puse fără grabă sticla înapoi, apoi spuse liniștit:

 – De cât timp ești aici? Ai iubit?

Linda se uită la el în gol, apoi răspunse automat:

– De peste un an. Nu. 

Luo Wen Zhou se uită fix în ochii ei.

 – Nu te-ai gândit să-ți faci unul?

Linda clătină din cap. 

– Va trebui să te gândești la asta cândva.

Luo Wen Zhou zâmbi, bătând ușor cu degetele pe marginea măsuței de cafea. El întrebă:

– Există băieți cu care stai în mod normal? 

Mâinile lui erau lungi și zvelte; de obicei, când bătea cu degetele pe ceva, era foarte atrăgător. Linda îl privi instinctiv și constată că degetele lui nu băteau în același loc, ci mergeau în sus, în jos, în stânga, în dreapta… aparent formând personajul ,,Chen”

Știa că în cameră era un dispozitiv de ascultare!

Ochii lui Wu Xue Chun se tulburară imediat; ea își înăbuși emoțiile și spuse:

 – … exista unul, el era vecinul meu. Oamenii mă deranjau după muncă, iar el m-a ajuta. Mereu a avut grijă de mine… dar la ce-a folosit? Eu aparțin acestui loc. Înăuntru ei trebuie să mă urască.

– Să te urască? spuse Luo Wen Zhou. 

Wu Xue Chun nu spusese ,,dispreț”; ea spusese ,,ură”. 

În câteva propoziții, ea explicase relația ei cu Chen Zhen, precum și faptul că ,,aparținea acestui loc” și știa cu siguranță unele dintre treburile interne ale ‚,acestui loc”, poate chiar și cele legate de Chen Yuan.  

Luo Wen Zhou făcu o pauză, apoi spuse:

 – Este băiatul ăsta încă în zonă? 

Wu Xue Chun dădu din cap.

 – Nu am cum să-l văd. Atâta timp cât este sănătos și în siguranță, voi fi mulțumită.

Luo Wen Zhou se relaxă puțin. Părea că Chen Zhen fusese închis doar temporar, iar această fată era chiar mai deșteaptă decât își imaginase. 

Se rezemă pe spate de canapea, apoi întrebă:

– Cu ce se ocupă?

Wu Xue Chun era obișnuită să distreze oaspeții și avea obiceiul de a cântări cuvintele și de a observa expresiile. Văzându-i poziția relaxată și auzindu-i cuvintele, ea înțelese că Luo Wen Zhou înțelesese ideea ei și acum o întreba care fusese scopul lui Chen Zhen de a veni la Clădirea Marelui Noroc. 

Wu Xue Chun își reținu impulsul de a privi în direcția camerei de securitate, își cântări cuvintele, apoi șopti:

 – Nu știu. Trebuie să fie ocupat. Am auzit că în familia lui este un  ,,copil” care a plecat de acasă cu puțin timp în urmă. Trebuie să-l caute peste tot. A auzit că ,,copilul” venise aici odată după școală. Părea să-și fi ales un iubit nebun. Acum câteva zile a venit să mă întrebe despre ea. 

– Un adolescent a dispărut,  spuse Luo Wen Zhou, deci cum de nu au chemat poliția? 

– Nu e de folos. Nimanui nu-i pasă.

Auzind cuvântul ,,poliție”, Wu Xue Chun înțepeni și se bâlbâi. Apoi păru să-și amintească ceva și adăugă:

 – Numele unui loc era scris în caietul de teme al copilului, un loc pe aici. Locuiește departe, așa că m-a întrebat despre asta.

Chen Zhen venise să întrebe despre ,,Lotul Triunghiului de Aur”.

Între timp, camera de securitate și dispozitivul de ascultare transmiteau fiecare fragment din conversația lor către urechile unora. 

Se aflau într-o cameră privată luxoasă de la etajul doi, sufocată de mirosul de lichior și de un alt miros ciudat. Alături de ei câțiva bărbați și femei năvăliră în cameră. 

Un grup de bărbați se așeză pe canapele, fiind cu ochii pe Luo Wen Zhou. Liderul lor era căpitanul Echipei de Investigații Criminale din Districtul Pieței de Flori. Aveau mintea destul de limpede; nu se atinseseră de droguri și aveau doar puțin de băut. Ei ignorau complet Caverna Pânzelor de Mătase care se desfășura în spatele lor. 

Unul dintre ei se uită la ecran și spuse:

 – Acest Luo vorbește cu femeia de mai bine de zece minute. De ce nu încetează să vorbească prostii? 

Căpitanul spuse cu răceală:

 – Nu ai observat? A înțeles indirect ce i s-a întâmplat cu ticălosul ăla. Acum știe că nu a murit, nu va îndrăzni să acționeze.

– De unde stii? 

– Bărbatul cu siguranță nu i-a spus nimic.

Căpitanul Huang adoptă atitudine strategică.

 – Dacă Luo ar fi știut că există ceva aici, n-ar fi îndrăznit să vină să exploreze atât de deschis… Dacă mă gândesc bine, femeia este o adevărată povară. Va trebui să ne gândim la o modalitate de a scăpa de ea. 

– Căpitane Huang, cum să ne ocupăm de Luo? Raportați-l directorului Wang mâine.

– Director Wang? Directorului Wang îi trebuie ani de zile să se descurce. S-a înmuiat. Nu se știe dacă mâine nu va duce niște bani la casa acelui nebun și îl va implora să-i dea drumul – chiar dacă acest Luo este înțelept și intră în barca noastră, după aceea va trebui să-i aducem tribut în continuare. Nu se va termina niciodată. Mai bine să rezolvi problema odată pentru totdeauna.

Căpitanul râse sumbru.

 – Dar nu putem să ne ocupăm de el aici. Doar că a fost un caz important în districtul de vest. E prea sensibil acum. Va trebui să fim puțin mai atenți. 

– Vrei să spui… 

– Lăsați-l pe Luo deocamdată, așteptați să treacă furtuna, folosiți puiul acela ca momeală pentru a-l ademeni.

Căpitanul Huang își linse buzele.

 – Pe drum, dacă se întâmplă să întâlnească un criminal și să se distreze mai întâi, la urma urmei, profesia noastră este periculoasă – mai întâi asigură-te că puiul se va supune. I-ai dat lovitura? 

O persoană de lângă el se ridică rapid.

 – Da. Mă duc să mă uit. 

Căpitanul Huang ridică privirea, evitând cu dezgust atenția unei femei drogate și delirante, sorbi încet din băutură și se gândi: 

Deci, acesta este nivelul ,,elitei” Biroului Municipal.

 S-a dezvăluit înainte de a scoate două propoziții complete și totul s-a întâmplat în fața camerei. Se pare că fiecare domeniu al vieții este același; dacă poți merge înainte depinde în întregime cine este tatăl tău. 

Cu o expresie nemiloasă, el bău o gură și-l privi pe Luo Wen Zhou încă schimbând semnale codificate. 

Tocmai atunci, persoana care ieșise se repezi brusc înapoi în panică.

– Cccăpitane Huang, el… el… el… 

Căpitanul își ridică privirea nerăbdător și-și văzu subalternul, cu fața cenușie, arătând de parcă ar fi fost lovit de lumină, bâlbâindu-se:

– Mort… mort! 

Căpitanul Huang se încruntă.

 – Nenorocitule, nici măcar nu poți vorbi clar? Mort ce? 

– Acela… acela… Subordonatul arătă spre locul în care Chen Zhen fusese închis, limba împleticindu-i-se. 

Căpitanul Huang veni rapid, aruncă paharul în fața subalternului său, apoi urlă:

 – Mort! Cine ți-a spus să-l atingi? 

Subordonatul avea lacrimi pe față, care se amestecaseră cu alcool.

 – Nu… nimeni nu l-a atins, i-am dat doar o lovitură, doar o mică doză, doar puțin, căpitane Huang. Dacă le-ai fi dat-o acestor nenorociți, cu siguranță nici n-ar fi observat, cine ar fi crezut că o să moară? Este un nenorocit de escroc de asigurări.

Era posibil să mori din cauza unei singure supradoze de droguri, dar, la urma urmei, cât de mult se considera a fi o supradoză, asta varia de la persoană la persoană – existau unii oameni care puteau să mănânce o alună sau să bea o gură de lapte și să moară din cauza unei reacții alergice, deci desigur, există și oameni care ar muri dacă s-ar atinge de droguri; dar acestea erau doar câteva cazuri extreme. Nimeni nu se așteptase ca un tânăr plin de viață precum Chen Zhen să fie atât de slab. 

Mintea căpitanului Huang bâzâia. Deodată, se întoarse și se uită cu înverșunare la Luo Wen Zhou prin camera de securitate. Spuse apoi în sinea lui: 

Ce e important acum, e că va trebui să scăpăm de el.