Abis – Capitolul 2

Biroul de siguranță al populației din orașul Yancheng, ora 8:00 .

Lucrătorii fiecărui departament soseau la posturile lor încetul cu încetul. Xiao[1] Sun, lucrătorul de aprovizionare al biroului administrativ, căscă și puse pe umeri un butoiaș nou de apă pe care urma să-l livreze în biroul bătrânului director general. De îndată ce deschise ușa, constată că directorul Zhang își infuzase deja prima ceașcă de ceai și tocmai dădea un telefon, cu o expresie severă.

Bătrânul lor director general trecuse de al cincilea deceniu de viață. Era foarte slab, un bătrân antic cu temperament înflăcărat. Oriunde se ducea, trebuia să își care singur apa pentru a-și prepara ceaiul. Avea mereu la el un telefon nu foarte bun, de tip vechi, care se putea încărca o dată la jumătate de lună. Nu purta niciodată haine civile la serviciu, ci în toate cele patru anotimpuri alterna între câteva uniforme. În centrul frunții avea o încrețitură adâncă, ca al treilea ochi al Zeului Er Langshen[2]. Aceasta era acumularea treptată a atitudinii sale de „toți cei pe care îi văd sunt neplăcuți”; dacă zâmbea o dată, era ca un copac de fier care înflorea.

Bătrânul telefon fix al biroului începu să sune. Pe jumătate îngenuncheat pe podea, smulgând ambalajul butoiașului de apă, Xiao Sun putu auzi persoana de la celălalt capăt al telefonului aclamând:

– Domnule, știu că acest lucru care se întâmplă acum în jurisdicția mea arată într-adevăr o neglijență în serviciu din partea mea, dar…

Xiao Sun aruncă o privire pe furiș la sprâncenele încruntate ale directorului Zhang și gândi:

 Ce s-a mai întâmplat acum?

Orașul Yancheng tocmai găzduia o conferință internațională foarte importantă. Liderii și reporterii din toate națiunile lumii erau prezenți. Multe școli de afaceri erau temporar închise, toate vehiculele private din oraș erau restricționate în zile alternative[3], toate departamentele de siguranță și securitate erau în alertă maximă.

Xiao Sun îl văzu pe bătrânul director general începând să pregătească o furtună cu tunete și fulgere. Apoi își coborî intenționat vocea și spuse cât se poate de blând:

– La nord de cartierul Nanping, la mai puțin de trei kilometri de locul principal. Am spus în timpul întâlnirii anterioare că indiferent de situație, luna asta nu trebuie să lăsați nimic să se întâmple. Cel mai bine este să curățați toate tarabele de pe marginea drumului .

– Dar, șefu, e miezul nopții…

– Anunțul de întărire a patrulelor de noapte a fost trimis la fiecare unitate cu o lună înainte.

– Deci vreți să le cereți și infractorilor să respecte o zi de lucru de opt ore și apoi să bată la ușă?

–Da, îmi asum responsabilitatea, dar știi, cartierul de vest Piața de Flori … este deja haotic și are un număr mare de imigranți…

Directorul Zhang discută cu răbdare cu responsabilul filialei din cartierul Huashi timp de cinci minute și constată că nu numai că nu arăta nicio intenție de introspecție, dar își ceru scuze de genul „ai venit să vorbești și eu am plecat să vorbesc. Era furios, se enervă fără avertisment și țipă cu o voce adâncă:

–Știu, ce naiba! Cartierul de Vest nu este sub jurisdicția ta? Nu este teritoriul tău? Ce naiba îmi faci acum dacă vorbești despre haos? Du-te!

Xiao Sun și cel de la telefon rămaseră amândoi muți ca niște greieri în timpul iernii, surprinși de acel urlet.

Directorul Zhang ridică ceașca și bău o gură de ceai pentru a-și alina furia. Sorbi din greșeală câteva frunze de ceai și le scuipă înapoi în ceașcă.

Apoi întinse un „deget yang”[4] și tastă cuvântul „strangulare” pe tastatura acoperită de praf. Ecranul fu inundat de capturi de ecran de știri din rețeaua internă.

La primele ore ale dimineții, cadavrul unui bărbat cu o înfățișare hidoasă fusese descoperit pe o alee din cartierul de vest Piața de Flori. Se crezuse mai întâi că era o curiozitate locală și fusese postat, însă, pe internet la început, nu fusese interesant. Cu toate acestea, liderul filialei cartierului Huashi se temea că s-ar putea întâmpla ceva în această perioadă sensibilă, așa că făcuse o prostie – voise să suprime problema în liniște. Mai întâi ștersese postarea, apoi încercase să o ascundă spunând că găsise cadavrul unui om fără adăpost care murise din cauze necunoscute.

În mod neașteptat, cei câțiva gangsteri care descoperiseră prima dată cadavrul făcuseră fotografii clare ale scenei și le răspândiseră într-un mod senzațional. Coroborat cu atitudinea secretă a filialei, cetățenii care luau autobuzul și metroul pentru a prinde ora de vârf a dimineții transformaseră această prostie într-o furtună și chiar și municipalitatea sunase special pentru a face cercetări.

Directorul Zhang își puse ochelarii de citit și dădu clic pe postarea care avusese cele mai multe accesări înainte de a fi ștearsă. Se intitula „Se suspectează apariția unei bande care jefuiește și strangulează ” și era în mod clar o descriere cu un apel masiv la mass-media. Existau imagini și existau fapte. De îndată ce o deschise, o fotografie complet nepixelată a cadavrului avu un mare impact asupra lui.

Directorul Zhang rămase fără cuvinte.

Simțea că urlase prea devreme, dar era înaintat în vârstă și nu putea atinge un volum mai mare, așa că trebui să reia o voce obișnuită.

– Cred că talentele tale sunt irosite în sistemul nostru de aici. Ar trebui să te trimit să lucrezi la o agenție de publicitate. Abilitățile tale de propagandă sunt uimitoare.

– E vorba de toată gașca aia de idioți care fac probleme. Să faci poze de grup cu un mort! Nu-i așa că asta e o ticăloșie?

– Domnule, liniștiți-vă, i-am prins pe toți, fotografiile și postările sunt șterse, cu siguranță voi reuși să controlez asta!

Directorul Zhang se lăsă pe spate în scaunul său, frecându-și neîncetat fruntea.

– Cel mai important lucru acum este să ne grăbim și să rezolvăm cazul. Dacă există un ucigaș, prindeți-l! Dacă există un alt criminal, prindeți-l. Cât despre ștergerea postărilor…Cine crezi că ești? Un geniu al internetului? Acest lucru trebuie rezolvat cât mai repede posibil. Asigură-te că subordonații tăi își țin gura închisă. O să trimit niște oameni de la birou ca să te îndrume în acest sens. Wang Hong Liang, dacă nu ai rezolvat cazul ăsta într-o săptămână, poți să-mi prezinți demisia!

Directorul Zhang închise telefonul. Xiao Sun puse repede butoiașul de apă gol deoparte și scoase micul său caiet. Avea o premoniție că bătrânul director general ar putea avea ceva de spus.

Cu siguranță, directorul Zhang făcu un gest către el.

 – Du-te și cheamă-i pe cei de la Brigada de Investigații Criminale.

Xiao Sun își ridică privirea.

– Șef Zhang,  îi chem pe toți?

Directorul Zhang mormăi pentru o clipă, apoi privirea îi căzu pe ecranul LCD din fața lui. Fața cadavrului din fotografie era umflată, trăsăturile deformate, dar încă se putea vedea că fața aparținuse unui tânăr. Avea gura deschisă și părea oarecum uimit, privind în gol obiectivul aparatului foto.

– Găsește-l pe Luo Wen Zhou. Spune-i să ducă el însuși niște oameni acolo, spuse directorul Zhang. 

– Cazul s-ar putea să nu fie foarte complicat. Spune-i că până la sfârșitul lunii mă voi ocupa de acel Wang Hong Liang. El va ști ce să facă.

Privirea directorului Zhang se uită deasupra ochelarilor de lectură cu îndoială.

– Șe…șef  Zhang…

Xiao Sun schiță cu greu un zâmbet.

– Căpitanul Luo… nu a venit încă.

Luo Wen Zhou era un leneș care venea la serviciu la fel de regulat ca un ceas. Atâta timp cât nu era de serviciu, ajungea exact la 8:30. La 8:29, nu putea fi găsit absolut deloc la biroul său.

Astăzi era o zi în care mașina lui era sub restricție. Luo Wen Zhou nu voia să se înghesuie într-un autobuz, așa că se dusese pur și simplu în subsolul său și dezgropase o bicicletă mare și demodată, potrivită pentru a fi pusă într-un muzeu. O reparase el însuși și ieșise clătinându-se pe șosea.

Trăsăturile îi erau foarte frumoase, frumoase până aproape de a da impresia unei tinereți extreme, dar din ținuta și manierele sale se putea vedea că era un bărbat matur. Purta căști, iar mânecile de la cămașă erau suflecate. Cămașa sa casual bine ajustată lăsa să i se vadă intermitent contururile mușchilor. Picioarele lui erau suficient de lungi pentru a ajunge la pământ chiar și în timp ce călărea pe bicicleta înaltă și de modă veche. De ghidonul stâng al bicicletei atârna o pungă de jianbing[5], iar de ghidonul drept șase sau șapte cutiuțe cu lapte de soia. Cu mâinile care țineau lejer ghidonul  supraîncărcat, Luo Wen Zhou trecu prin poarta principală a biroului orașului exact la timp.

Abia trecut de poartă, Luo Wen Zhou văzu gardianul care bloca drumul unei fete care livra flori.

– Nu ai voie să intri – de ce nu ai voie să intri? Domnișoară, acesta este un Birou de siguranță al populației, nu Muntele Hua Guo[6], bine? Toate livrările merg la camera de corespondență pentru a fi supuse unui control de securitate și pentru a fi înregistrate.

– Cum puteți pune flori proaspete în camera de corespondență? Se vor ofili, nu-i așa?

 Fata care livra florile se întoarse, se uită la Luo Wen Zhou și-l arătă cu degetul.

– Pe mine nu mă lăsați să intru, dar de ce i se permite lui să intre?

Paznicul nu răspunse.

Luo Wen Zhou  ridică privirea și îi oferi fetei care livra flori un zâmbet cochet cu dinți albi.

– Pentru că băiatul este incredibil de chipeș și de o eleganță de neegalat.

Paznicul era profund deprimat de imaginea Biroului Municipal.

– Bună dimineața, căpitane Luo.

– Bună dimineața. Ai mâncat? Dacă nu ai mâncat, servește-te. 

Împingând bicicleta cu un picior pe jos, Luo Wen Zhou spuse:

– Pentru cine sunt florile, frumoaso? O să le duc eu pentru tine.

Tânăra domnișoară care livra florile se simți foarte agitată și se grăbi să se uite la cartea de vizită.

… Pentru echipa principală de investigații criminale, pentru un domn pe nume… pe nume Tao Ran.

La ora 8:30 fix, Luo Wen Zhou intră punctual în birou și aruncă florile pe biroul lui Tao Ran.

– Tu, micuțule...

Ajunsese aici exact când directorul Zhang, frustrat și exasperat, trimisese pe cineva să-l aducă. Luo Wen Zhou fu nevoit să-și rețină restul discursului. Își sprijini puternic o mână pe biroul lui Tao Ran.

– Așteaptă până mă întorc.

Toți cei din echipa principală de investigații criminale se speriară, rămânând simultan muți ca niște găini de lemn. Apoi se uitară la buchetul de flori proaspete din fața ofițerului Tao ca și cum ar fi existat o bombă cu ceas îngropată în tulpina lor.

Polițista Lang Qiao scoase dintr-un sertar o lupă și o pereche de mănuși de unică folosință, apoi întinse cu prudență mâna spre biroul de lângă al ei. Cercetă buchetul de flori, apoi luă o carte de vizită kraft parfumată.

Cu atenția tuturor îndreptată spre ea, cu fața solemnă, această tânără îndrăzneață deschise cartea. Văzu scris cu litere regulate și ordonate:

„Vântul este puternic, mâinile și picioarele mele sunt reci ca de gheață, dar inima mea este caldă. Dar nu știu de ce, în inima mea există întotdeauna o moleșeală. Vreau să fiu alături de tine, chiar în pragul tristeții.”[7]

– Este semnată „Fei”, spuse Lang Qiao.

 – Fei și mai cum?

Tao Ran o smulse înapoi.

– Nu te prosti. Dă-mi-o.

– După atâta agitație, e doar de la iubita ta. Și eu care credeam că șeful Luo își mărturisește public sentimentele pentru tine.

Grupul de colegi care îi înconjurau se relaxară cu toții, fiecare strigând „Mi-a fost atât de frică”, unul după altul. Apoi, cu viteza luminii, această mulțime de burlaci reveni la starea de pregătire de luptă și împărțiră micul dejun pe care îl adusese Luo Wen Zhou, purtând în același timp cu dedicație bannerul de denunț „Eretic” lui Tao Ran.

– Adjunct Tao, când ți-ai dat demisia? Ai redactat un raport? A fost de acord comisia?

– Tao Tao, unde îți este spiritul de echipă? A fost meschin din partea ta să nu le spui colegilor tăi.

– Căpitan Tao, nu mai am decât 37,6 din salariul de luna aceasta, nu am bani să cumpăr mâncare pentru câini, dar va trebui să faci cum crezi de cuviință.

–Du-te, du-te, spuse Tao Ran, punând deoparte cartea de vizită. Apoi găsi un loc discret unde să ascundă florile.

 -Care iubită? Gata, gata. Nu te mai prost!

În fața dovezii publice atât de mare a crimei sale precum acest buchet revelator, această persoană încă mai voia să plece nepedepsită, toată lumea se agită imediat, plănuind să-l încercuiască și să-l intercepteze pe căpitanul Tao.

Chiar atunci, Luo Wen Zhou, după ce plecase în grabă, intră din nou pe ușă și lovi cadrul ușii.

– A avut loc o crimă în cartierul Piața de Flori. Câțiva dintre voi veniți cu mine să aruncați o privire, repede.