Abis- Capitolul 21

Julien XX

– Ofițer Tao, dacă rezultatele testelor ies și dovedesc că sunt alergic, poți, te rog, să păstrezi secretul pentru mine?

Aceasta era a treia oară că avocatul Liu i-o cerea lui Tao Ran într-un interval de nici jumătate de oră.

Tao Ran oftă neputincios, simțind că avocatul Liu ar putea avea într-adevăr o mică criză de nervi.

Avocatul Liu spuse apoi cu nonșalanță:

– Altfel, nu voi putea supraviețui niciodată în această industrie. Ce crezi că aș putea să mai fac? Nu trebuie să le spui altora. Averea și viața mea depind de tine.

Tao Ran nu avu de ales decât să-i garanteze pentru a treia oară și trebui nu numai să promită ci și să o semneze.

După ce o respinsese Tao Ran se uită înapoi cu mare regret, zâmbi fetei de pe bancheta din spate a mașinii.

– Îmi pare rău.

El fusese întrerupt de avocatul Liu în plină vizionare a unui film. În acel moment, filmul era în punctul în care protagoniștii masculin și feminin se certau. Părțile implicate în film părăsiseră scena cu lacrimi și acuzații unul împotriva celuilalt.

Fusese într-adevăr un început nefericit pentru o întâlnire. Fata nu spuse nimic, poate blestema în inima ei, dar se comportase bine și spusese foarte atent:

– Dacă ești ocupat, nu trebuie să mă duci acasă. Xiansheng, te rog, lasă-mă la intrarea în metrou din față. Oprește-te doar o clipă și apoi poți să pleci.

Rădăcinile urechilor lui Tao Ran erau puțin roșii – era complet stânjenit.

– Acesta nu este… nu chiar…

– Este în regulă, suntem adesea prinși lucrând ore suplimentare în weekend.

Fata continuă:

– În plus, lucrez ore suplimentare doar pentru șeful meu, dar tu o faci pentru siguranța publică – am văzut și cazul bogatului din a doua generație, suspectat de crimă, pe Internet. Trebuie să rezolvați rapid cazul.

Tao Ran se bâlbâi puțin:

– Nu, asta nu înseamnă neapărat că este cel din a doua generație. Criminalul nu a fost încă identificat.

În timp ce vorbeau, taxiul ajunsese deja la intrarea în metrou. Șoferul opri mașina zâmbind și așteptă ca fata să-și ia rămas bun de la Tao Ran.

Înainte de a pleca, fata se gândi la ceva, se întoarse spre el și îi spuse:

– A fost plăcut să-mi văd vechiul coleg de clasă într-un loc străin, dar felul în care ne-am întâlnit este puțin ciudat.

Dacă ar fi exista o crăpătură în pământ, Tao Ran ar fi sărit cu siguranță fără să se uite înapoi.

Care era probabilitatea de a întâlni o colegă de liceu la o întâlnire, într-o regiune străină? Care era probabilitatea ca acea colegă de liceu să fie obiectul iubirii sale pe atunci?

Desigur, nu era nimic important, chiar dacă s-ar fi întâlnit cu Audrey Hepburn, el ar fi trebuit să o abandoneze fata în acel moment și să se întoarcă la muncă suplimentară.

Abia când o văzu pe fată intrând în stația de metrou, inteligența sa sever tulburată reveni la linia de plutire. Căpitanul Tao își scutură viguros terciul din creier, încercând să-l facă să redevină materie cenușie.

– Poți demara.

Taximetristul se uită rece și concluzionă:

– Tinere, cred că ai de ce să fii mândru.

Tao Ran zâmbi amar.

– Șefu, fă o întoarcere înainte și mergi la biroul orașului.

Șoferul, un bărbat de vârstă mijlocie, nu era deranjat să urmărească emoția. Era foarte interesat de încurcăturile emoționale dintre bărbați și femei și de „cazul crimă a bogatului  din a doua generație”. Abia în acel moment, Tao Ran  regretă oferta de a împrumuta o mașină de la cei doi nenorociți. Pentru a închide gura de lângă el, trebui să se prefacă că are somn, să-și bage căștile, să deschidă o aplicație cu sunet și să-și astupe urechile.

Audiobook-ul din căști îi curgea în urechi cu muzică de fundal pe îndelete:

Dacă mă disprețuiesc, ce-mi mai rămâne? răspunse Julien rece.

Aceasta este o platformă de cărți audio foarte simplă – nu existau multe best-seller-uri, majoritatea erau clasice vechi. De obicei, puneau niște proză hipnotică la întâmplare și numai utilizatorii care se prezentau ca „cititori” o puteau asculta la cerere.

„Cititorul” trebuia să trimită o bucată mare de apreciere originală a lucrării. Numai când editorul o selecta, platforma reda audiobook-ul pe care îl comandase și va împărtăși articolul său de apreciere cu ceilalți ascultători după ce redarea era finalizată.

Tao Ran nu asculta conținutul prea în serios, folosea doar muzica din fundal pentru a izola zgomotul și a-și organiza gândurile.

Taxiul a rulă pe drumul lateral și era pe punctul de a ajunge la biroul orașului. Tao Ran tocmai voia să închidă audiobook-ul când auzi propoziția de încheiere:

–Atunci, vom asculta Roșu și negru de celebrul scriitor francez Stendhal. Haideți să împărtășim articolul de apreciere al prietenului al cărui ID este „Cititor”.

Acest nume de identificare fu ca un trăsnet, făcându-l pe Tao Ran să încremenească pe loc…

Vineri seara ar fi trebuit să fie o perioadă plăcută și relaxantă. Orașul era plin de oameni care întâmpinau weekend-ul, dar în biroul orașului, toată lumea lucra peste program sau era în drum spre munca suplimentară.

După ce primise două apeluri telefonice de la Tao Ran și Lang Qiao, Luo Wen Zhou nu mai putu să stea nemișcat în spital. Această întâmplare îl făcuse să-l cunoască mai bine pe Fei Du. Nu era nimic de făcut cu Fei Xiansheng , în principal nu-i plăcea numărul mare de persoane din spitalele publice și nici condițiile precare.

Era rar ca cei doi să fie de acord, dar imediat ce asistentul său îi aduse o mașină,  Luo Wen Zhou o folosi fără rușine.

Era aproape ora zece , Lang Qiao îi trimisese lui Luo Wen Zhou un mesaj WeChat pentru a raporta cel mai recent progres.

După o perioadă de timp necunoscută, el vorbi.

-Medicul legist a stabilit inițial că Chen Zhen a murit din cauza unei supradoze unice de droguri.

În timp ce asculta „conversația” unilaterală a lui Luo Wen Zhou , Fei Du înțelese aproximativ cauzele și consecințele lovirii mașinii sale și înțelese la cine se referea acest „Chen Zhen”.

Nu simțea miros de sânge în jurul lui, iar temperatura din mașină era potrivită, Fei Du tocmai mâncase gustarea de la miezul nopții adusă de asistentul său. Era timpul să ridice laptele de banane de lângă el și să bea câteva înghițituri. Acestea îl liniștiră foarte mult, iar el a răspuns:

–Sună puțin ciudat – nu pari foarte civilizat.

Când Luo Wen Zhou auzi cuvântul „civilizat”, nu se putut abține să nu-i arunce o privire.

-Nici măcar nu îndrăznesc să am pretenții atât de mari față de criminali.

Fei Du răspunse:

-Oricât de buni sunt oamenii, nu sunt întotdeauna dispuși să-și asume riscuri. De exemplu, acei oameni care au vrut să te omoare, au ajuns să tragă cu arme pe stradă pentru că erau expuși în fața ta și tu ai fugit. Riscau să fie condamnați. Au devenit nebuni pentru că le e frică de consecințe și nu mai puteau da înapoi.

În ceea ce privește acest punct, Luo Wen Zhou era de acord cu eroul său, pentru că Wu Xue Chun  confirmase  că Chen Zhen ar fi fost în siguranță dacă fata nu ar fi mințit în acel moment. Se dovedise că cel puțin atunci când fusese martor, căpitanul filialei și ceilalți nu voiseră să omoare pe cineva. Mai mult, dacă cealaltă parte ar fi vrut să-l omoare pe Chen Zhen și chiar de la început, nu i s-ar fi  permis să fie înstrăinat de Wu Xue Chun pentru atât de mult timp.

Dar Chen Zhen murise din cauza unei supradoze de droguri, iar calea morții nu suna ca un accident.

– Este posibil ca ei să fi fost responsabili pentru injectarea drogurilor, dar mă nedumerește faptul că oamenii care se ocupă de droguri pe tot parcursul anului n-au putut controla cantitatea și, din greșeală, să omoare pe cineva. Dacă aș fi suspectat că ascund o bandă de vânzători de droguri și un străin ar intra din greșeală și mi-ar pune întrebări delicate, nu l-aș ucide niciodată așa repede, spuse Fei Du cu un ton extrem de calm.

Scalpul lui Luo Wen Zhou amorți când îi auzit tonul ca și cum ar fi discutat despre vreme.

– Primul pas este să controlezi persoana, să-i afli detaliile, să afli profunzimea implicării sale și dacă există cineva în spatele ei. Numai după aceea vei folosi droguri, violență, intimidare, amenințări și alte mijloace pentru a-i zdrobi voința.  Dacă știi că decedatul tocmai  începuse să te contacteze, nu era complet informatorul tău și nu îndrăznea să aibă deplină încredere în tine și avea un trecut simplu și nu avea rude, atunci treci la pasul al doilea, a spus Fei Du apoi continuă:

– Al doilea pas este să folosești o cantitate mică de droguri pentru a-l forța să devină dependent și când este drogat, să-i spui în mod repetat că te-a trădat, să-i speli creierul și să-l faci să creadă asta. Trebuie să fii în concordanță cu acești oameni. În acest fel , el se va umple cu ușurință de disperare, gândindu-se că nu există așa-zisa „dreptate” în această lume, iar pentru oameni ca el, singura modalitate de a supraviețui este să învețe a face compromisuri.

Luo Wen Zhou se uită la el o vreme și comentă:

– Îți lipsește într-adevăr o mare doagă.

Fei Du nu-l luă în serios și continuă:

– Al treilea pas este când a devenit deja dependent. Să începem să-i dăm puțină dulceață și să-i spunem că nu suntem atât de înfricoșători și plini de îngrijire umanistă. Este suficient. Este suficient.  Scopul e atins. Ai controlul dublu al minții și al corpului unei persoane. De acum înainte, această persoană va fi folosită în conflicte datorate distribuției inegale a prăzii și încearcă. El va aduce ura față de tine și va deveni un cui înfipt în inima ta.

Poate că atmosfera dintre cei doi tocmai se relaxase puțin, sau poate  că mirosul de lapte de banane din mașină îl împiedica să devină serios. Pentru prima dată, Luo Wen Zhou nu se înfuria auzind replicile lui bizare. Tăcu o vreme, apoi spuse deodată:

– Dacă încalci legea într-o zi, s-ar putea să avem necazuri.

Fei Du nu răspunse, dar în clipa următoare, îl auzi pe Luo Wen Zhou spunând:

– Dar pur și simplu ai vorbit dezinvolt și mi-ai spus doar că nu ai practicat-o și nu ai ținut „cursuri de pregătire pentru uciderea fără urme” . Aș putea să iau o scurtă vacanță și să mă îndrăgostesc ocazional, așa că încă vreau să-mi exprim recunoștința în numele organizației.

Fei Du îl privi blocat.

De ce este această reacție diferită de cea obișnuită?

Luo Wen Zhou dădu din nou din cap și spuse foarte amabil:

– Ar trebui să-ți trimit un banner suplimentar. Mai este ceva? Spune-mi despre asta pentru referință.

Fei Du închise strâns gura și nu mai scoase nici măcar un semn de punctuație până când ajunseră la Biroul de siguranță publică din Yancheng

De îndată ce Luo Wen Zhou coborî din mașină la ușa biroului orașului, o mașină de poliție se repezi și se opri lângă el, înainte ca aceasta să se oprească. Lang Qiao se năpusti asupra lui:

– Șefule, Ma Xiao Wei a dispărut!

– Nu striga.

Luo Wen Zhou, a cărui rană de pe spate tocmai fusese cusută și era încă puțin paralizat,  scoase cu o mână o tabacheră, scoase o țigară și spuse calm:

– Este un lucru bun, a plecat.

Ochii extrem de mari ai lui Lang Qiao se măriră de două ori, iar ea a deschise gura. Dar înainte să poată spune ceva, brusc, privirea ei trecu de Luo Wen Zhou și căzu nu departe în spatele lui.

– Ăsta, ăsta e...

Luo Wen Zhou se întoarse în urma sunetului și văzu o siluetă timidă și subțire apărând de peste strada lungă. Se uita în direcția biroului orașului, iar o altă persoană venea cu el și-l conducea pe drum.

Lang Qiao:

– Ma Xiao Wei și ochelarii aceia strâmbi!

Xiao Haiyang  înlocuise în cele din urmă ochelarii sparți cu alții noi. Ramele pătrate îl făceau să pară cu câțiva ani mai bătrân.

Când Luo Wen Zhou îl văzu, nu păru prea surprins. Dădu din cap vesel:

–Aici?

:……..

Nu exista deloc o atmosferă de weekend în Biroul siguranței publice. Cei care fac autopsii, examinează legăturile, interoghează martorii și interoghează prizonierii – echipa de investigații penale și departamentul de criminalistică erau ocupați să alerge la stânga și la dreapta.

Când un grup de oameni intră cu Ma Xiao Wei, o văzură pe mama He patrulând pe coridor. Când îl văzu pe Luo Wen Zhou, aruncă priviri îndoielnice asupra lui Ma Xiao Wei.

Luo Wen Zhou îi spuse lui Ma Xiao Wei:

– Aceasta este mama lui He Zhong Yi.

Pașii inițial nepăsători ai lui Ma Xiao Wei se opriră brusc și el o privi cu ochi îngroziți.

Femeia slabă și băiatul slăbănog se priviră o vreme, aspectul băiatului îi aminti de fiul ei.

Ma Xiao Wei făcu repede o jumătate de pas înapoi.

– Zhong Yi al meu era un băiat bun. L-ai cunoscut, nu-i așa?

Trase o respirație lungă și vorbi repede:

– Cine l-a omorât? Ah? Dragule, spune-mi, cine l-a omorât?

Ochii lui Ma Xiao Wei deveniră roșii și apoi îngenunche la pământ cu un „paf” fără niciun avertisment.

– Eu sunt ăla!

Izbucni în lacrimi.

– Îmi pare rău pentru Zhong Yi Ge, îmi pare rău pentru tine… Îmi pare rău…