Abis- Capitolul 36

Humbert III

Te iubesc, sunt un monstru, dar te iubesc.[1]

Băncile de piatră erau aranjate în jurul unui iaz cu lotuși care secase de mult timp. Printre noroi şi frunzişul uscat se afla o statuie de bronz. Aceasta era într-un stil abstract; ochiul liber practic nu putea distinge ceea ce pe pământ fusese sculptat pentru a reprezenta. Dar avea o suprafață foarte lustruită pe care se puteau vedea reflexii distorsionate ale unor figuri umane.

Chiar atunci, Fei Du privise cu neglijență în sus și întâlnise reflexia unei perechi de ochi pe sculptură.

Sculptura din bronz nu era o oglindă, până la urmă. Lumina și umbra erau neclare; nici vârsta și nici sexul persoanei nu erau clare. Dar, dintr-un motiv oarecare, de îndată ce văzu acei ochi, inima lui Fei Du se strânse, iar vârful cremei de vanilie pe care tocmai îl înghițise, părea să se lipească în piept. El își ridică fără să vrea capul și, plecând de pe imaginea de pe sculptură, privi peste tot în jur.

Nu existau ziduri în jurul acestei vechi comunități. Mai multe clădiri erau amestecate pentru a forma un grup propriu. Limita cu strada aglomerată era ambiguă și invada interiorul comunității. Exista o stație de autobuz în apropiere care, deoarece planurile anterioare fuseseră manipulate greșit, avea drum prin proprietate. Magazinele de-a lungul străzii  erau destul de prospere. Se închideau la amiază acum, și erau deja oameni care stăteau și așteptau în fața unor standuri mici de mâncare.

Mulțimile erau pline de viață. Erau locuitori ai comunității care ieșiseră în pijamale, erau trecători care aveau lucruri de făcut în vecinătatea înconjurătoare, erau proprietari de mașini private care luaseră drumurile proprietății ca o scurtătură. Erau oameni care mâncau și așteptau, precum și oameni care livrau pachete și mâncare venind și plecând.

Livrator…

Proprietarul perechii de ochi era în alertă și dispăruse deja în liniște în marea de oameni. Fei Du nu a găsit niciun semn suspect.

El se ridică imediat şi îi spuse lui Chenchen:

– Hai să mergem acasă. 

Chenchen nu avea absolut nici un sentiment de criză. Ea scoase un lung “oh” și se uită cu dor spre magazinele alimentare aliniate de-a lungul străzii. Linse înghețata rămasă de pe degete. Ochii i se întoarseră și emiseră o cerere către Fei Du.

– Încă mai am nişte bani de cheltuială. Tocmai m-ai tratat cu o înghețată, așa că de ce nu te-aș trata? Vreau și una cu aromă de matcha. 

– În altă zi.

Fei Du o împinse ușor pe ceafă.

– E timpul să luăm prânzul.

Chenchen fu forțat să se ridice și să-l urmeze.

– Dar nu-mi place să mănânc prânzul. Sunt multe feluri de mâncare pe care nu-mi place să le mănânc.

– Oh, de fapt și eu sunt la fel.

Fei Du recunoscu foarte sincer boala prințului în fața fetiței. Apoi schimbă tonul și spuse:

– Deși va fi mai bine când vei fi mare. Când vei crește, poți cumpăra orice vrei să mănânci și nimeni nu va ști că ești pretențioasă la mâncare.

Chenchen se uită la el fără cuvinte, simţind că adulţii erau toţi foarte neruşinaţi. Chiar atunci, ea primi brusc o privire clară la expresia lui Fei Du și îngheță pe loc.

Copiii au principii, un sentiment de precauție și pot citi practic expresiile faciale ale adulților. Chenchen se gândise că Fei Du tocmai glumea cu ea, însă de îndată ce se uită în sus,  descoperi că se încruntase ușor și fața era excesiv de gravă.

Ea deveni nervoasă, întinse o mână pentru a trage de hainele lui Fei Du.

– Dage Ge, ce e în neregulă? 

În timp ce vorbeau, cei doi treceau pe lângă o clădire rezidențială. O fereastră de pe coridorul de la primul etaj se deschise. Fei Du o lăsă calm pe fetiţă să meargă în faţa lui, vorbind cu ea cu capul coborât. În acel moment, fără avertisment, se uită brusc în sus.

În fereastra luminoasă şi clară surprinse o privire urmărindu-I ca o umbră!

Persoana purta ochelari de soare și o mască de față, acoperindu-i ferm toată fața. Fei Du  puse o mână pe umărul lui Chenchen și-și întoarse repede capul. În același timp, la aproximativ două sute de metri în spatele lor, o persoană se scufundă în tufișul din apropiere, dispărând imediat fără urmă. Fei Du văzu doar o bucățică din spate si erul alb al persoanei.

Un bătrân?

Chenchen nu ştia ce s-a întâmpla și îl privi cu frică.

Privirea rece a lui Fei Du trecu prin lentilele cocoțate pe nas, măturând mulțimea nu departe de ele. El întrebă:

– Te duce cineva de obicei la școală? 

– Da, spuse Chen Chen în liniște.

– Când mama și tata sunt acasă, vin să mă ia. Dacă nu sunt acolo, sora nea mă duce cu metrou. Dacă lucrează ore suplimentare, atunci aștept la școală pentru o vreme. Există un învăţător acolo care să aibă grijă de noi.

Fei Du a dat din cap cu grijă și a întrebat,

– Ai văzut vreun bunic ciudat în jur? 

Chenchen se gândi la asta pentru o clipă și și-a clătinat capul spre el, plin de îndoieli.

Cei doi au intrat rapid în coridorul clădirii rezidențiale. Vechea clădire gri deschis bloca vederea din umbră. După ceva timp, un bătrân cu spatele aplecat ieși încet din spatele semnului stației de autobuz.

Fața lui era acoperită, purta o pereche uriașă de ochelari de soare și ținea un baston în mână, ca o persoană cu deficiențe de vedere, bătând la pământ pentru a-și simți calea.

Oamenii din jur aveau căști pe urechi, cei mai mulți dintre ei avansau indiferenți cu telefoanele lor. Nu-i observau paşii  poticniți.

Lentilele întunecate erau scutul ideal pentru el; lumina soarelui nu putea trece, dar privirea lui lacomă putea.

Privirea lui făcea o călătorie anevoioasă, străpungând prin timp şi spaţiu; fără să mişte un muşchi, se uita fix la locul unde tocmai fusese fetiţa.

Rochia ei cu model floral părea să danseze în lumină, iar un ac de păr de cuarț îi reflecta fața clară și strălucitoare. În tot câmpul său vizual, în toată lumea, părea să fie singura lumină. Silueta copilărească se reflectase în ochii lui, lăsând contururi coerente pe retinele sale.

Dar era un bazilisc[2]care păzea fructul interzis. Gândindu-se la privirea bărbatului de lângă fetiță, se retrase din nou cu frică spre umbre. Teroarea și dorul său se adunară într-o trepidație unică. Își linse cu sete buzele și se aplecă puternic înapoi pe un trunchi de copac, pieptul său ridicându-se și căzând violent. Era ca o persoană care se îneca sau care luase otravă.

…………………….

Liftul fusese reparat. Fei Du apăsă butonul pentru etajul al doisprezecelea și intră în lift cu Chenchen.

Ea întrebă cu atenție,

– Dage Ge, ce s-a întâmplat chiar acum? 

Fei Du o întrerupse.

– Am văzut o persoană foarte suspectă. În viitor, amintește-ți să ai grijă de tine când ești singură cu un adult.

– Ştiu. Voi fi în clasa a doua când începe școala. Nu mai sunt în clasa întâi.

Imitând tonul unui adult, Chenchen numără pe degete:

– Păstrează distanța cu străinii. Nu mânca nimic din ce-ţi dau străinii. Dacă străinii îţi cer ceva, spune-le politicos să meargă la poliţie. 

– Trebuie să fii atentă cu străinii.

Fei Du o bătu pe frunte.

– Nu intra în mașina unui adult și nu sta singură cu un adult dacă nu există alte persoane, de exemplu, chiar acum. Este foarte nesigur să fii cu mine. Ce se întâmplă dacă aș fi un tip rău? 

Chenchen își acoperi fruntea, privind la omul care pretindea a fi un tip rău cu ochii mari.

– Ce?

– Inclusiv profesorii de la școala ta, și, de asemenea, inclusiv bunicii și bunicile care par că nu se pot mișca foarte bine. Îți vei aminti? 

Chenchen avu un tremur involuntar. Chiar atunci, liftul ajunse la etajul al doisprezecelea și ușa de fier se deschise.

– De ce? Gege, sunt un pic speriată.

– Să fii speriată este un lucru bun. Lucrurile frumoase sunt ca porțelanul.

Fei Du blocă ușa liftului cu mâna, indicând că fata ar trebui să iasă mai întâi.

– Pentru ei, cel mai periculos lucru de multe ori nu este pisica care aleargă în interiorul camerei.

– Atunci ce este?

Fei Du se uită atent în ochii fetei și spuse în liniște:

– Este porțelanul care e fragil.

Luo Wen Zhou era în fața cutiei de alimentare, o țigară în gură, sprijinindu-se de perete și așteptându-I.

– Este nevoie de o jumătate de an pentru a cumpăra o siguranță?

Luo Wen Zhou scoase o lanternă și o șurubelniță și le puse deoparte.

– Dacă ai fi întârziat mai mult, peștele din frigider ar fi înviat.

Ca și cum ar fi căutat un sentiment de siguranță, Chenchen își mută picioarele mici și fugi rapid în apartament.

Fei Du acceptă șurubelnița din mâna lui Luo Wen Zhou și deschise foarte familiar cutia de alimentare. El scoase siguranța arsă, apoi puse în jurul celor două capete ale circuitului  sârmă de siguranță de mai multe ori și ciupi ușor. Nu avea nevoie de clești, folosind doar capul șurubelniței. El blocă o mică secțiune a siguranței, trase de câteva ori pentru a se asigura că fusese instalată în siguranță, apoi împinse întrerupătorul.

Un sunet de bip veni din apartamentul din spatele lui, iar frigiderul și aerul condiționat reveniră la viață în același timp. Întregul proces nu durase mai mult de un minut. Alături de el, Luo Wen Zhou nu avu timp să aprindă țigara din gură.

Privindu-l, Luo Wen Zhou realiză brusc că Fei Du părăsise în întregime categoria adolescenței…el devenise un bărbat.

De câte ori se uita la Fei Du, punctul său de vedere era de obicei divizat—atunci când erau în contradicție amară unul cu celălalt, Luo Wen Zhou simțea că acesta era o calamitate periculoasă, cu o dispoziție mizerabilă și fără respect pentru lege sau disciplină. Putea exploda în orice moment și de îndată ce deschidea gura cerea pumni, era deosebit de nerezonabil. Nu putea rosti cuvinte omenești.

Dar când, rareori, era calm și bine temperat, își amintea de adolescentul fragil ghemuit la poarta vilei. Uneori își făcea griji pentru el, uneori avea grijă excesiv de el în ciuda lui însuși, era grija unui frate mai mare, fără a distrage gândurile.

Dar, probabil din cauza provocării lui Fei Du în casa scărilor mai devreme, cele două puncte de vedere ale lui Luo Wen Zhou arătară brusc o tendință de a se uni, eroare și falsitate anulându-se reciproc, producând în cele din urmă o fâșie de claritate obiectivă.

Fei Du nu era un sociopat periculos și nu era un băiețel jalnic. Era în primul rând un bărbat şi un tânăr foarte atrăgător, cunoscător şi cu tact, cu o falsă proprietate neruşinată.  Și își  dezvăluia fața cu cuvintele: “Ești binevenit să vii să dormi oricând.”

Luo Wen Zhou se gândi că dacă nu ar fi fost vorba de Fei Du, dacă ar fi fost doar un străin de care s-ar fi izbit pe stradă sau într-un bar, ar fi fost tipul care i-ar fi provocat mai mult decât câteva gânduri trecătoare.

Dar.. De ce exista premisa “dacă nu ar fi fost vorba de Fei Du?”

Luo Wen Zhou căzu în contemplarea profundă a condiției umane, chiar fiind oarecum absent în timpul mesei.

Masa lui Tao Ran nu era suficient de mare; multe dintre feluri de mâncare nu putuseră fi puse acolo. Trebuia să fie mereu aduse. Luo Wen Zhou aruncase accidental o bucată mare de șorici de porc în farfuria mică de lângă mâna lui Fei Du; după ce îl puse acolo, el își aminti doar atunci că ăsta era un „gunoi” pentru tânărul stăpân și nu ar mânca-o.

Mișcările lui Luo Wen Zhou fură oprite. El încă nu vorbise când Fei Du, bătând ușor cu vârfurile bețișoarelor sale, schimbă o privire cu șoricul porcului, apoi, cu o privire dezgustătoare pe față o luă și o puse în castronul său. Expresia lui era asemănătoare a cea a pisicii patriotice Luo Yiguo mirosind mâncarea importată pentru pisici.

Luo Wen Zhou:

“..”.

Desigur, totul despre “gunoi” și “faringită” era doar ceva pe care acest bastard îl inventase.

……………………………

În afara oamenilor de la Biroul de siguranță a populației, Fei Du şi Chang Ning erau persoane vorbărețe. Se puteau integra rapid în atmosferă și nu arătau deloc ca niște străini. Lang Qiao, adusese două sticle de vin roşu. În afară de minor, ea turnă tuturor un pahar și îl felicită cu entuziasm pe adjunctul Tao pentru intrarea în rândurile sclavilor ipotecari.

Lang Qiao observă cu iscusință săgeata mare cu sens unic, care arăta de la Tao Ran la Chang Ning. Chiar în fața lui Chang Ning, Lang Qiao recită o compunere improvizată “Lauda căpitanului adjunct Tao”. Pornind de la dedicarea lui Tao Ran profesiei sale, dragostea lui de viață și dragostea pentru animale mici, ea continuă să enumere toate luptele de neegalat.

Enumeră eforturile căpitanului dea lungul anilor pentru a proteja numărul mare de polițiști, tot felul de lupte grele cu fantomaticul căpitan Lu. În cele din urmă, sub privirea zâmbitoare a lui Luo ea își schimbă direcția și inventă un pețit frumos pentru Tao Ran, ceea ce îl sperie pe acesta. Imploră femeia binefăcătoare să nu fie nevinovată, fără motiv.

– Tao Ge este cu adevărat foarte răbdător.

Fei Du puse un cuvânt în timp util pentru a atenua incomoditatea.

– În viitor, când va avea el însuși copii, va fi cu siguranță un tată model. I-am provocat multe probleme când eram mic.

Cu faţa şi urechile roşii, Tao Ran  flutură mâna în mod repetat.

Chang Ning se uită curios la el.

Fei Du sorbi o gură de vin roşu.

– Mama mea a murit tânără, iar Tao Ge a fost polițistul care a gestionat cazul ei. Tatăl meu nu a avut nici o atenție  să aibă grijă de mine, și Ge a avut grijă de mine în mod voluntar pentru o lungă perioadă de timp. De fapt, eram adolescent atunci. Chiar dacă nu ar fi fost nimeni care să aibă grijă de mine, nu aș fi murit de foame. Dar numai cu el am aflat ce înseamnă ”’a trăi viața în serios” . Jiejie[3], nu te uita la modul mizerabil pe care îl răzuiește singur. Când are grijă de alţii, se gândește la totul. 

După ce ascultă acest discurs de marketing, Chang Ning nu putu rezista, întoarse capul și zâmbi la el.

Toleranța la alcool a lui Tao Ran nu era foarte bună. După ce băuse cea mai mare parte a unui pahar de vin roșu, era deja amețit; cu zâmbetul ambivalent al partenerului său de vis, își pierduse funcțiile cognitive în întregime. Greu presat, începu să divagheze.

– Nu, nu, chiar nu este așa. Nu am fost singurul care a avut grijă de micul Fei Du. Toată lumea era foarte preocupată de tine, chiar și shifu-ul meu a auzit despre asta după aceea și de multe ori  întreba despre tine. Și cine altcineva? Wen Zhou, dacă nu aș ști, nu aș crede, dar de fapt el s-a dus îngrijorat să te privească de mai multe ori, și mașina de joc a ta, el mi-a dat-o…

Luo Wen Zhou, auzind ceva în neregulă cu cuvintele sale, îl lovi în grabă cu piciorul sub masă, dar era deja prea târziu.

Micul sentiment de echilibru rămas al lui Tao Ran se transformă în fum la lovitura sa, iar el se răsturnat în lateral, căzând peste o cutie de carton din apropiere și terminând pe jos.

Din cartonul răsturnat căzură cărți profesionale, cărți de agrement, dosare și notebook-uri.

Fei Du și Luo Wen Zhou, fiecare ținând un colț al mesei, rămăseseră înmărmuriți.

Lang Qiao îl lovi fără inimă pe Luo Wen Zhou cu cotul.

– Este adevărat? Șefule, chiar ai făcut asta? E destul de jenant. 

Luo Wen Zhou:

“..”.

Știai  că este jenant și totuși l-ai difuzat în public! 

Sub privirea grea a lui Fei Du, el se îndreptă și scoase o tuse uscată; apoi, într-o încercare evidentă de a acoperi secretul dezvăluit, merse să adune cutia de carton pe care Tao Ran o răsturnase.

– Bun de nimic. O picătură prea multă de vin și începi să bați câmpii.

Luo Wen Zhou schimbă repede subiectul, luând un caiet îngălbenit și bătând praful cu mâna.

– Hei, de ce ai aici vechiul caiet al lui shifu?

Înainte de a termina de vorbit, un portret schițat în creion căzut din caiet. Desenul era al unui om rafinat cu trăsături regulate, dar în ochii lui, care priveau direct din imagine, erau semne slabe de reprimare a ceva greu.

Pe hârtie, de acum peste douăzeci de ani se vedea o adnotare scrisă într-un colț.

Wu Guangchuan—corpurile celor 6  fete nu au fost găsite încă.

[1] Frază din romanul Lolita de Vladimir Nabokov

[2] Șarpe fabulos despre care se crede că dintr-o singură privire provoacă moartea.

[3] Jiejie sau Jie -adresare  către o fată, femeie  nu prea în vârstă (poate însemna soră când persoana are legături de sânge cu interlocutorul)