Abis- Capitolul 37

Capitolul 37

Humbert IV

Lang Qiao nu terminase încă să creeze probleme. Plănuia să urmeze exemplul victoriei sale, ca împreună cu colegii săi să continue încercuirea lui Luo Wen Zhuo. Dar, în mod neașteptat, se uită în sus și întâlni ochii portretului care căzuse pe pământ și fu atât de speriată încât alcoolul îi zbură din creier.

Sistemul de securitate publică avea tehnicieni care se specializaseră în realizarea portretelor robot. Nu lipseau experții printre ei. Comparativ vorbind, execuția acestui portret aparținea unui nivel începător. Dar lucrul ciudat era că persoana din desen avea un farmec neobișnuit de natural; această față părea să fi fost urmărită de nenumărate ori în mintea artistului, până când artistul nu mai putuse rezista și aplicase tehnica lor ciudată pe hârtie cu un pix.

– Ce este asta? spuse Lang Qiao.

După ce fusese doborât de Luo Wen Zhuo, Tao Ran se trezise din beție și-și dăduse seama că spusese ceva greșit. Se ridică, sprijinindu-se de canapea, şi  ieşi din cameră să-şi spele faţa. Când se întoarse, el și Luo Wen Zhuo strânseră lucrurile.

– Trebuie să fie vorba de incidentul de la Muntele Lianhua, nu? Bătrânul a vorbit despre asta toată viaţa.

“Muntele Lianhua” [1]nu era un munte, era numele unui loc la periferia de nord a orașului Yan. În primii ani fusese un județ sub jurisdicția orașului Yan; cu peste un deceniu în urmă, fusese inclus în orașul Yan și devenise o zonă în plină dezvoltare.

În caiet, în afară de portretul viu, existau mai multe fotografii vechi îngălbenite, lipite pe pagini cu bandă clară. Erau prea vechi și se desprindeau la simpla atingere.

Unele dintre ele erau fotografii neclare din viața de zi cu zi, precum și lucrări de studio foto cu caracteristici puternice ale epocii. Toate reprezentau fundaluri de mori de vânt olandeze, luminate exagerat. Iar zâmbetul unei fete asupra lor era puțin înțepenit, de parcă timpul de expunere ar fi fost prea lung.

Erau șase fotografii în total.

Era un lucru foarte ciudat în aceste fotografii vechi. Toată hârtia fotografică dispărea și se îngălbenea după ce se păstraseră câteva decenii. Dacă persoana din fotografie părea fericită și bine, semnele de îngălbenire arătau clar trecerea liniștită a timpului. Dacă alții priveau aspectul fetei în acel moment, puteau vedea o atmosferă ciudată și sumbră de parcă resentimentele și lipsa de dorință a proprietarului erau atașate imaginii statice și părea că indică ceva.

– Este Lao Yang? întrebă Lang Qiao.

– De ce îi păsa de o zonă în plină dezvoltare?

– Biroul de siguranță al populației avea pe atunci o politică. Cei care aveau sub treizeci și cinci de ani trebuiau să obțină experiență pornind de la zero. Fie  meargeau la o secție de poliție locală, fie treceau prin mai multe secții ale județului. Shifu meu şi alţii au mers la Muntele Lotus şi au rămas acolo o jumătate de an sau mai mult.

Luo Wen Zhuo ridică cu atenție marginile fotografiilor și le puse înapoi în caiet.

– La puțin timp după ce am ajuns acolo, am întâlnit acest caz. Poate că nu ați auzit de el, eu eram încă la școală pe vremea aceea.

– La început, a fost un om care a venit să raporteze un caz. A spus că fetița lui dispăruse.

În afară de fotografii și portret, cea mai mare parte a conținutului caietului fusese scris de mână. Caligrafia vechiului polițist criminalist era destul de frumoasă, delicată, fermă și bine conturată. Pe pagina dinaintea fotografiilor fuseseră scrise caracterele “Guo Heng” și exista o triplă subliniere sub nume.

– Adevărat, persoana care a raportat cazul era acest Guo Heng. Fiica lui de unsprezece ani dispăruse. Porecla ei era „Feifei.”

În acel moment, mâna lui Luo Wen Zhuo se opri pe o grămadă groasă de materiale didactice și ridică repede capul pentru a-i oferi lui Tao Ran o expresie nedumerită.

– Ești atât de beat, dar îți amintești încă cum se numea fata?

Tao Ran se uită în jos şi-i evită privirea.

– L-am ascultat pe Shifu vorbind despre el atâţia ani, încât pot cita întreaga istorie din memorie.

Chang Ning era de obicei ocupată cu munca și avea puțin timp să se uite la TV. Era rar să audă povești de la criminaliști, ea întrebă foarte curioasă,

– Și apoi ce s-a întâmplat?

– Pe atunci era ceva obișnuit ca părinții să nu fie la fel de atenți cu copiii lor ca acum. Un copil de unsprezece sau doisprezece ani era deja un copil mai mare. Ca să meargă la școală sau acasă la un coleg de clasă pentru a se juca, de obicei spuneau doar un cuvânt părinților și apoi fugeau. Adulţii nu erau în jurul lor zi şi noapte. 

– Dar Guo Fei era o fetiță deosebit de bine educată. Se ducea la şcoală şi venea acasă la ore fixe. Dacă ar fi venit acasă cinci minute mai târziu, ar fi fost necesar un motiv bun. Familia ei nu a trebuit niciodată să-și facă griji cu privire la studiile ei. Nu a fost nimic special în ziua în care a dispărut. Colegii ei de clasă au spus că, în acea zi după ce a ieșit de la școală, Guo Fei a plecat imediat acasă. Era o distanță pe care o puteai parcurge în cincisprezece minute. Copilul dispăruse în acele cincisprezece minute. Shifu și ceilalți au urmat traseul ei obișnuit, mergând înainte și înapoi de zeci de ori. În acel moment nu existau la fel de multe camere de supraveghere pe șosea ca acum, dar nici nu exista ceva special de-a lungul traseului pe care copilul să-l fi luat pentru a merge acasă. Era vară atunci, şi nu foarte întuneric, era după-amiaza târziu. Erau mulți oameni care veneau și ieșeau pe stradă. În mod rezonabil, dacă o fată de vârsta aceea ar fi fost luată de pe stradă, chiar dacă ar fi existat doar o bănuială că ceva ar fi fost greșit, ar fi fost imposibil ca nimeni să nu fi observat. 

– Dar după multe căutări, au venit cu mâinile goale. Ei au întors totul cu susul în jos lângă școală fără a găsi chiar și un fir de păr din capul fetei. Sherlock Holmes are o zicală faimoasă: „Când ați eliminat imposibilul, orice rămâne, oricât de improbabil, trebuie să fie adevărul”.  Aşa că cineva a spus că, fie o cunoștință a luat-o, fie copilul a plecat singur de acasă. 

– În urma ideii că a fost o cunoștință, poliția a investigat profesorii și personalul școlii, prietenii și rudele familiei Guo și chiar magazinul de papetărie și micul supermarket la care copilul mergea de obicei. În total sute de oameni au fost audiați, dar nu s-a găsit nimic.

În acel moment, Tao Ran se opri.

– Tocmai când ancheta se lovea de un zid, tatăl fetei a primit brusc un apel telefonic. Nimeni nu vorbea când a ridicat receptorul, și nu s-a auzit decât sunetul unei fetiţe țipând din toți rărunchii. Mama copilului a leșinat când a auzit-o. Poliția a urmărit imediat numărul de telefon și a găsit locația lui,  o cabină telefonică foarte îndepărtată. 

Lang Qiao întrebă brusc:

– Fără camere de supraveghere?

– Fără, răspunse Luo Wen Zhuo.

– Cabina telefonică era la o stație de transfer a deșeurilor și părea abandonată. Mulți oameni nici măcar nu știau că telefonul încă funcționează. Ei au găsit un pic de sânge lângă cabina telefonică; se potrivea cu grupa de sânge al lui Guo Fei, dar nu au putut testa ADN-ul atunci și nu au avut nici o modalitate de a stabili dacă era al ei. Nu existau amprente digitale.

În sufrageria lui Tao Ran, nimeni nu mai vorbi o vreme.

După un timp, Fei Du, care nu vorbise deloc tot acest timp, puse o întrebare.

– Au mai fost alte apeluri? Fără șantaj sau cerere de răscumpărare?

– Nu, spuse Tao Ran.

– După acel apel telefonic, răpitorul nu a mai contactat familia fetei. El nu a cerut niciodată bani, și nu a ridicat nici o pretenție. 

Fei Du ținea paharul de vin și-l legăna ușor, mirosind vag aroma din când în când, ca și cum paharul nu conținea un vin roșu ieftin luat de la supermarket, ci un fin Romanée-Conti.

– Este destul de ciudat, spuse el.

– Se pare că răpitorul nu a urmărit copilul, ci a vrut să-i chinuiască pe adulții din familie. Cu ce se ocupau părinții fetei? 

– Guo Heng însuși era profesor de gimnaziu, iar mama copilului era funcționar public. Situația financiară a familiei era destul de bună, dar aveau doar salariile lunare, ambii fiind lucrători salariați obișnuiți. Nu puteai să-i numeşti bogaţi. Cuplul făcuse studii, ambii erau bine educați și rezonabili, nu erau ambițioși în cariera lor. Ei se înţelegeau bine cu colegii lor, nu existau conflicte de interes, iar relațiile extraconjugale au fost eliminate.

O familie obișnuită, părinți obișnuiți, o fată obișnuită, nu chiar un copil foarte drăguț, o viață obișnuită. La fel de neremarcabil ca un trecător aleatoriu pe stradă. Poliția investigase adânc fără a găsi povești neobișnuite.

Poliția cercetase pe toată lumea care avea vreo legătură cu familia Guo, chiar pusese sub lupă toate afacerile lor private.

Timpul trecea și răpitorul tăcut nu a mai vorbit. Atât poliția, cât și familia fetei știau că șansele de a obține copilul înapoi deveniseră mici. Cea mai bună variantă era că fusese vândută într-un loc cu predilecții în afara drumului, dar cea mai mare probabilitate era că fusese ucisă.

Poliția habar nu avea de ce răpitorul o alesese pe această fată.

Era ca şi cum cineva ar fi aruncat zaruri în stradă şi ar fi apucat la întâmplare pe oricine era acolo în acel moment.

Nu exista nici un motiv aparent.

Nimeni nu era în siguranţă pe lumea asta.

Lang Qiao întrebă:

– Și..celelalte cinci? 

– Toate pistele din dispariția lui Guo Fei au fost tăiate scurt. Nu mai era nimic de făcut pentru acest caz, decât să fie lăsat nerezolvat. Mai târziu, shifu a fost transferat în oraș la echipa de investigații criminale a filialei cartierului Xitai. În acea zonă a mai existat un caz de copil dispărut. O altă fată, în vârstă de doisprezece ani, a dispărut, de asemenea, fără urmă în drumul spre casă de la școală. Cel mai înspăimântător lucru a fost că, la două zile după ce fata a dispărut, familia ei a primit un apel telefonic cu un copil plângând. 

– Shifu a simțit imediat că ceva nu era în regulă și a făcut situația cunoscută superiorilor săi. Șeful secției Cartierului Xitai la acea vreme a decis să raporteze Biroului de siguranță a publicului. În cele din urmă au descoperit că în oraşul Yan, inclusiv în judeţele din jur, existau şase cazuri de copii dispăruţi de acest gen. 

– Șapte, adăugă Luo Wen Zhuo.

– Situația de acasă a ultimei fete care supraviețuise era specială. Nu avea tată, iar mama ei era o bețivă, care se prostitua de dimineaţa până seara. Copilul dispăruse câteva zile și nici nu știa. Nu sunase niciodată la poliție. Biroul de siguranță a populației preluase conducerea în acest sens, transferase oameni din toate cartierele, înființase o echipă specială de anchetă. Lao Yang a fost transferat mai târziu la Biroul de siguranță a populației din cauza acestei oportunități, dar nu a mai existat nici o evoluție. Nu a existat nici un punct comun între fetele dispărute, cu excepția… 

În acel moment, Luo Wen Zhuo își aminti brusc ceva. Privirea i se îndreptă spre Chenchen care își mesteca băutura cu un pai de băut în timp ce asculta cu atenţie. După o pauză, el își îndreptă cuvintele spre o altă direcție.

– Cu excepţia faptului că mijloacele de răpire erau cam aceleaşi.

– După ce tatăl lui Guo Fei a auzit despre asta, a luat un concediu fără plată pe termen lung. El a venit la Biroul de siguranță a populației pentru a aștepta un rezultat din partea echipei speciale de anchetă, dar, din păcate, în cele din urmă și-a pierdut speranța.

Tao Ran depuse foarte respectuos carnetul vechiului polițist criminalist în cutia de carton.

– Mai târziu, echipa specială de investigaţii s-a dispersat. Singurele persoane rămase care încă se gândeau la acest caz erau familiile victimelor și shifu, care se ocupase de caz de la început. După încă o jumătate de an, Guo Heng  l-a găsit brusc pe shifu și i-a spus că a dat de un suspect. Era vorba  un profesor, numit Wu Guangchuan—persoana din desen. Wu Guangchuan era profesor la ‘Jinxiu Middle School’. Jinxiu era cea mai veche școală gimnazială privată în acel moment, o școală care recruta elevi din întreaga regiune. Taxele școlare erau mari iar calitatea educației era ridicată. Părinții din suburbiile îndepărtate considerau că școlile locale nu erau suficient de bune și își trimiteau copiii la Jinxiu. Când Guo Fei a dispărut, Wu Guangchuan tocmai făcea parte din echipa de admitere din zona Muntele Lianhua pentru a recruta noi elevi.

Chang Ning îşi ţinu respiraţia.

– El era?

– Wu Guangchuan avea atunci treizeci și șase de ani, era divorțat și trăia singur. Era într-adevăr calificat să comită o crimă. Lao Yang a mers în particular să-l urmărească și a folosit unele metode ilegale, dar nu a dat de  nimic. Temperamentul lui Wu Guangchuan era blând, se înțelegea bine cu oamenii, era cunoscut pe scară largă ca o persoană bună. El intra în mod regulat în contact cu copiii la locul de muncă și nu depășise niciodată limita. Lao Yang l-a urmărit pentru o vreme și a crezut că nu era el, dar Guo Heng era ca cineva posedat. El a fost pur și simplu convins că Wu Guangchuan a fost răpitorul. Mai târziu, Lao Yang s-a retras, iar Guo Heng a luat cu el un cuțit mare de tăiat pepenii, l-a găsit pe Wu Guangchuan și l-a înjunghiat. 

Lang Qiao strigă:

– Ah! A murit?

– Da, până când l-au dus la spital, nu mai  respira. În subsolul lui Wu Guangchuan, au găsit a șaptea fată dispărută, precum și hainele celor șase fete anterioare. Hainele au fost tăiate în fâșii și aveau pete de sânge care se potriveau grupelor de sânge ale victimelor. Așa a fost rezolvat cazul de răpire a copiilor în serie. Dar, deși hainele erau acolo, ei n-au putut găsi fetele, moarte sau vii, iar suspectul a murit fără a depune mărturie.

Luo Wen Zhuo se ridică şi se întinse.

– Guo Heng a ucis în mod deliberat pe cineva și a fost condamnat. Lao Yang a crezut întotdeauna că eroarea sa de judecată a dus la tragedia de mai târziu. El a vorbit despre asta toată viața lui. Să nu mai vorbim de asta. Cenușa suspectului este rece, așa că hai să mâncăm.

Toată lumea vorbi și se distră în casa lui Tao Ran până după-amiază. Cei care luaseră un taxi sau metroul plecară, iar cei care veniseră cu mașini rămaseră pentru a-l ajuta pe Tao Ran să facă curat în noua casă în timp ce se trezeau. Chang Ning şi Chenchen se întoarseră acasă.

Tao Ran mai băuse câteva pahare după aceea şi nu se mai putea ține drept în timp ce spăla vasele. Fu alungat de Luo Wen Zhuo care spălă toate vasele și le puse într-o clipită la locul lor. Când se întoarse în sufragerie, îl văzu pe Fei Du cu spatele la el, răsfoind notițele vechiului polițist criminalist.

Părea să aibă ochi la ceafă. El îi spuse lui Luo Wen Zhuo:

– Nu ai uitat să spui ceva ? Fetele dispărute aveau cu siguranță un punct în comun… hainele?

Luo Wen Zhuo se rezemă cu spatele de perete și râse nervos.

– De unde ştii? Ești cumva reîncarnarea ucigașului? 

– Te-ai uitat la Chenchen, apoi ți-ai înghițit cuvintele.

Fei Du se întoarse.

–  Hainele găsite în subsolul Wu Guangchuan erau toate rochii cu model floral, nu-i așa?

De îndată ce Luo Wen Zhuo îi simți privirea insistentă, se gândi la acea nefericită situație cu consola de jocuri și încercă din toate puterile să o evite.

– Poți învăța un copil să fie atent la străini, să fie vigilent, dar nu îl poți face să nu poarte rochii cu model floral.

– Oh.

Fei Du încuviință blând din cap.

– Căpitane Luo, ai dreptate.

Luo Wen Zhuo auzise rareori cuvinte frumoase din gura lui și un nod îi strânse stomacul făcându-i inima să tremure.  Premoniția de rău augur a lui Luo Wen Zhuo se adeveri în următoarea secundă.

Fei Du întrebă calm:

– În afară de florile mici albe și consola de jocuri…ce-mi mai ascunzi? 

[1] Muntele Lotus