Abis- Capitolul 39

Humbert VI

Casa era prea mare pentru a găzdui doar o persoană și emana un miros de moarte.

Era un miros care nu putea fi risipit de lumina soarelui, flori sau lumini.

Stătu la intrare, ezitând.

Logic vorbind, aceasta ar trebui să fie considerată casa lui, dar de fiecare dată când pășea în această intrare fără pată și se confrunta cu lumina soarelui care strălucea prin ferestre din podea până în tavan, simțea o frică în inimă.

O muzică slabă venea de la etaj, o voce feminină melodioasă cânta în mod repetat refrenul. Stătu o clipă în transă, ca și cum ar fi știut vag că ceva urma să se întâmple. Încet-încet începu să înainteze, îndreptându-se spre interior.

Senzația luminii solare care cădea pe el deveni ciudată, umedă și rece, nu ca lumina normală a soarelui, ci ca vântul în timpul unei furtuni. Îi sufla pe antebrațele expuse în afara uniformei de vară, ridicând un strat de piele de găină.

Urcă la etajul al doilea. Muzica devenea din ce în ce mai puternică, melodia familiară îi rămânea în piept ca un ghimpe în gât. Respirația lui deveni grea și se opri, dorind să fugă.

Dar când se uită în urmă, descoperi că tot ce se afla în spatele lui se dizolvase în întuneric,totul părea să fie fixat, scris și repetat. Înaintea lui era un singur drum, o singură direcţie.

Întunericul atotcuprinzător îl învălui din toate părțile, obligându-l să urce scările înguste, obligându-l să deschidă acea ușă.

Un strigăt puternic. Credea că ceva explodase lângă ureche. Apoi se uită în jos şi văzu femeia care zăcea pe pământ.

Gâtul ei era răsucit într-un unghi nenatural, iar corpul ei era sufocat de o paloare rigidă. Dar ochii ei erau deschiși, ai fi zis că în timp ce corpul ei era mort, spiritul ei încă trăia.

Femeia se uita direct la el, două dâre de lacrimi însângerate curgeau din ochii ei. Ea întrebă cu răceală:

“De ce nu m-ai salvat?”

Respiraţia i se încordă şi se retrase.

Femeia se ridică tremurând și întinse spre el o mână acoperită cu pete cadaverice.

„- Poți simți totul, de ce te ascunzi de mine? De ce nu mă salvezi?”

Mâna era înconjurată de întunericul mistuitor. Întunericul părea viu, înghiţind-o fără inimă. Ea lăsa să scape țipete și întrebări neîncetate, luptându-se cu toată puterea să-și întindă mâna pentru a-l apuca, dar era aspirată neîncetat în întuneric.

El apucă instinctiv acea mână îngheţată şi lipsită de viaţă, auzi ţipetele, simţi că se prăbuşea într-un abis. Dintr-o dată, ceva îl trase din spate. Fu apăsat pe un corp cald şi solid, şi o pereche de mâini îl înlănțui, îl trase în sus din acel abis sumbru şi îi acoperi ochii.

Simți un miros slab de ţigări pe mâinile acelea. Apoi, printre degete, apăru o explozie de lumină.

Fei Du începea să se trezească.

Stătea în biroul lui, citea un proiect oarecum plictisitor și adormise la jumătatea drumului. Un vânt rece plin de umiditate se revărsa din afara ferestrei. La un moment dat, vântul şi norii se ridicaseră, începură să se adune și o ploaie puternică se pregătea. Sunetele și luminile puternice care se ridicau și cădeau în vis se dovedeau a fi fulgere și tunete, iar telefonul mobil de lângă el continua să sune, arătând că erau trei apeluri pierdute. Nu e de mirare că auzise acea muzică în visele lui.

Fei Du trase adânc aer în piept, se ridică să închidă fereastra și ridică telefonul:

-Alo.

Strigătele lui Zhang Donglai îi sparseră urechile.

– Este mijlocul zilei, Fei Xiansheng! Ce frumusețe te obsedează iar? Te-am sunat de atâtea ori și nu ai răspuns!

– Tunetul era prea puternic. Nu am auzit.

Capul lui Fei Du era destul de greu. Își frecă centrul frunţii.

– Ce vrei?

– Vântul este puternic, ploaia este puternică, soarele este puternic! Dragul meu, ieși să ne distrăm!

Fei Du veni la fereastră și simți că vaporii de apă din aer erau pe cale să înceapă să picure. Plantele de lângă fereastră îşi aplecau capetele.

– Unde ne putem distra într-o zi proastă ca asta?

Zhang Donglai spuse:

– Există o nouă pistă de curse de fond în Zona Ecologică Xiling, este super cool. Au deschis în mod special un club „Pista morții”. El e deschis doar când vremea e rea. Cu cât furtuna este mai puternică, cu atât mai stimulant este.

După ce auzi acest lucru, Fei Du spuse:

– Tu curtezi moartea?

– Ascultă-te cum vorbești, este atât de decadent, nu este deloc vivacitatea tinereții moderne. În această viață, după ce am experimentat totul, ce altceva putem face? Nu ne rămâne doar să ne jucăm cu moartea? spuse încrezător Zhang Donglai.

– Dacă nu-ți place să conduci, atunci nu conduce. Doar vino și arată-ți fața. Lasă-mă să-ți spun, această pistă are un club. Au o mică trupă de artă. Sunt tot felul de femei frumoase în el, inclusiv o fată înaltă, neagră, cu părul lung, aspru și creț, și există și un tânăr hipster  care cântă la vioară, care nu este de același nivel cu acele fete  cu față de șarpe și este complet în concordanță cu tine. Ar fi pe gustul tău. Aceasta este o oportunitate rară, așa că vino aici repede și nu sta acasă să fii obsedat de un bătrân.

– Ești destul de bine informat.

Fei Du mormăi. Era un director general care crescuse în confort; nu avea nici un interes să se joace pe pista morții în ploaie în fața unui mic mucos plin de viață. El intenţiona să refuze şi să închidă; cuvintele refuzului stăteau deja în vârful buzele lui.

– Nu sunt..

Chiar atunci, Fei Du se rezemă de fereastră și și-a văzut brusc propriul birou slab luminat și-și aminti cumva visul său dezordonat chiar acum. Mâinile acelea mirosind a tutun…

Trecuse mai mult de o lună de la sărbătoarea inaugurării noului apartament al lui Tao Ran. Fei Du, care îl hărțuise pe acesta aproape în fiecare zi, nici măcar nu îl sunase. În primul rând, știa că exista cineva de care Tao Ran îi plăcea și nu ar fi fost potrivit să-l deranjeze. În al doilea rând, era că de fiecare dată când vedea mizerabila aceea de consolă de joc, se simțea rău peste tot.

Astăzi era chiar mai rău, el  fusese afectat de coșmaruri.

– În regulă.

Fei Du schimbă răspunsul în ultima secundă.

– Trimite-mi adresa.

Aproape de sfârșitul lunii iulie, sezonul ploios al orașului Yan ar fi trebuit să se termine, dar ploaia neîntreruptă nu numai că nu arăta nici un semn de a-și încheia conturile, ci crescuse și mai dement.

La două ore după ce plecase de la serviciu, Luo Wenzhou reveni. Lăsase maşina la porţile biroului siguranței generale a populației şi nici măcar nu avea o umbrelă, doar își pusese o glugă peste cap şi intrase așa în clădire prin ploaie.

– Căpitane Luo, sala de conferințe de la etajul al doilea, grăbește-te!

Luo Wenzhou îşi scutură jacheta, lăsând să apară trei zgârieturi sângeroase pe dosul mâinii. El alergă până la etajul al doilea și în cele din urmă suflă adânc cu respirația pierdută.

– Deci, ce se întâmplă?

– Nu știu. Tocmai am ajuns aici.

Tao Ran îşi scutură neglijent umbrela.

– Ce s-a întâmplat cu mâna ta?

Luo Wenzhou era iritat din cauza rănii de pe dosul mâinii, care deja încetase sângereze.

– Un bec a explodat acasă. Tocmai îl schimbam în întuneric când Lao Lu m-a sunat să mă îndemne să mă grăbesc și am fost atât de îndemnat încât am pășit accidental pe coada strămoșului…Director Lu!

Vorbise despre Lao Lu şi acesta apăruse.

Lu Youliang făcu repede un gest către cei doi, pornind spre sala de conferințe ca vântul. Luo Wenzhou și Tao Ran îl urmară în grabă.

– Astăzi era ultima zi a taberei de vară de recrutare a Școlii gimnaziale nr 16 a orașului. Școala  organizase o vizită pentru elevii care au participat la tabăra de vară la Muzeul Memorial Ruinele Omului Paleolitic din Xiliang. Au închiriat un autobuz de dimensiuni medii. În el, în afară de șofer, erau un profesor însoțitor și optsprezece elevi care vor intra în clasa a V-a când începe școala. În jurul orei de cinci după-amiaza, vizita s-a încheiat și au plecat pe drumul de întoarcere, inițial plănuind să se întoarcă la școală la șapte. Acum s-a pierdut contactul cu autobuzul și cu toată lumea din el.

Pentru ca echipa de Investigații Criminale a biroului de siguranță generală a populației să fie chemată noaptea târziu, era sigur că nu era vorba de un accident de mașină. Directorul Lu deschise uşa sălii de conferinţe. Luo Wenzhou și Tao Ran se uitară unul la altul, dar nu-l întrerupseră. Directorul Lu împinse ușa. Oamenii din sala de conferințe erau pe cale să se ridice, dar Lu Youliang ridică mâna :

– Nu vă deranjați, continuați!

Prezentarea de diapozitive din sala de conferințe fusese înlocuită cu o hartă imensă din viața reală.

– Numărul de înmatriculare al autobuzului dispărut este Yan NLXXXX. Acesta provine de la compania de închirieri Heng Tong. Șoferul este Han Jiang, bărbat, patruzeci și unu, cincisprezece ani de experiență ca șofer. Profesorul însoțitor este Hu Lingling, treizeci și doi, profesor la  Școala Gimnazială nr 16, nativă din orașul Yan. La ora 17:05, autobuzul a pornit de la intrarea din spate a muzeului Xiling și a condus pe drumul național. În jur de ora 18:00, unii dintre părinții elevilor au aflat că vremea era rea și o parte din drum a fost închis. L-au sunat pe profesor să confirme și au primit informațiile cerute, dar condițiile de drum erau proaste și au estimat că vor ajunge cu o oră sau două mai târziu decât era planificat.

– În jurul orei 19:40, părinții au sunat din nou pentru a întreba unde au ajuns, dar telefonul profesoarei Hu Lingling era oprit. În acel moment, părinții nu și-au dat seama că exista o problemă și au sunat rapid telefonul unui copil. Când s-au conectat, au auzit sunetele copiilor plângând şi ţipând, şi vocea unui bărbat strigând şi înjurând. Înainte de a putea întreba ce s-a întâmplat, după patru secunde, apelul a fost închis.

– Părinții au sunat apoi la poliție. Sunt mai mulți copii în autobuz ai căror telefoane aveau monitoare de urmărire, dar când le-au urmărit, au apărut ca fiind împrăștiate la poalele unui deal. Presupunerea este că au fost forțați să le arunce. Există, de asemenea, un copil care poartă adidași cu un cip GPS în ei, ceea ce arată că poziția lor era deja diferită de ruta planificată, ajunseseră în zona de sud a județului Xiling și continuau să avanseze.

– Răpitorul era în autobuz sau a fost un atacator întâlnit de-a lungul drumului? întrebă Luo Wenzhou.

Apoi continuă:

– A luat contact cu lumea exterioară din proprie iniţiativă, a cerut vreo răscumpărare?

– Până acum, nu.

– Luo Wenzhou.

Directorul Lu ridică agitat capul.

– Această problemă implică mai multe zone și cartiere ale orașului. Toate departamentele, precum și o echipă specială de poliție, trebuie să coopereze îndeaproape. Vei fi responsabil în a face aranjamente și vei raporta direct către mine. Poți să o faci?

Luo Wenzhou rămase uimit pentru o clipă, putu simți clar mai mulți ochi asupra lui. Din fericire, avea o calitate psihologică excelentă și dădu din cap ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Da. Voi face tot ce trebuie făcut pentru a asigura siguranța copiilor.

Ploaia cădea din ce în ce mai grea, fără a arăta niciun semn de oprire.

Fata stătea lângă profesoară. Rochia ei cu model floral era deja umezită de firele de ploaie care pluteau prin fereastra autobuzului, dar nu îndrăznea să o închidă.

Auzi vocea pledantă a profesoarei Hu:

– Dage, ce vrei? Lucrurile din autobuz, banii, le poți lua pe toate, nu vom spune nimic, cu siguranță nu vom spune nimănui altcuiva. Am informațiile de contact ale părinților , dacă sunteți în dificultate, îi puteți contacta imediat…

– Linişte.

Bărbatul care stătea lângă şofer o întrerupse cu răceală. Cuțitul din mână străluci.

– Faceţi tot ce vă spun să faceţi şi ţineţi gura închisă! Continuați să conduceți!

Tânăra profesoară se uită implorând și schimbă o privire cu șoferul autobuzului prin oglinda retrovizoare, așteptând ca bărbatul de vârstă mijlocie care ținea volanul să se gândească la ceva.

Dar șoferul îi aruncă doar o privire alarmată, apoi îi evită privirea, urmând îndeaproape ordinele bătăușului.

După ce autobuzul încărcat cu elevi își schimbă traseul, întâlniră o mașină în pană în mijlocul  drumului noroios.

Acea porțiune de drum era îngustă și era blocată ferm de cealaltă mașină. Autobuzul nu putea trece. Șoferul și profesoara fură obligați să coboare din autobuz și să negocieze cu proprietarul mașinii. Era un tânăr care avea o figură jalnică, dar  vorbea bine. Cei trei adulți își combinară forțele pentru a muta puțin mașina stricată. Când, cu dificultate, eliberară drumul, profesoara Hu nu-și îndreptase încă coloana vertebrală când un cuțit fu ținut la spate.

Ștergătoarele de parbriz scârțâiau ca și cum ar fi fost supraîncărcate. Autobuzul rula în zona muntoasă Xiling, totul era pustiu și lipsit de viață. Un fulger a coborât, luminând fața cenușie a răpitorului.

– Conduceți spre spațiu gol din față, apoi opriţi autobuzul, spuse răpitorul.

Autobuzul gară ascultător la locul indicat. Sunetul motorului se opri. Peste tot era o linişte crescândă, iar atmosfera era din ce în ce mai înspăimântătoare.

Inima profesoarei bătea nebunește. O auzi pe fata de lângă ea plângând  şi-i acoperi gura în grabă. Îşi clătina disperată capul spre copiii din jurul ei, spunându-le să tacă şi să nu-l înfurie pe răpitor. Apoi, în secret, ea respiră adânc, încercă să-și oprească panica și frica și, în liniște, ajunse cu mâna ei în geantă.

– Tu.

Ținând cuțitul la gâtul șoferului, răpitorul arătă spre Hu Lingling. Mâna profesoarei îngheță în geantă. Privirea rece a răpitorului era fixată pe ea.

– Nu te ascunde în spate gândindu-te la mici trucuri. Vino în faţă.

În acel moment periculos, Hu Lingling simți ceea ce căuta și-și scoase mâna. Ea puse în mod secret lucrul în mâna elevului pe care îl ținea, apoi mângâie părul fetei.

Ochii fetei se deschiseră larg. Profesoara nu vorbea, ci doar îşi folosea ochii pentru a semnaliza în direcţia ferestrei. Apoi se ridică încet, ridică mâinile goale şi, urmând cererea răpitorului, merse în faţă.

Fata care purta rochia cu model floral strânse dispozitivul de alarmă de auto-protecție pe care profesorul i-l pusese în mână. Apoi duse mâna la spate.

Nici la trei kilometri distanță, copiii bogați care-și pierduseră minți se reîntorseseră la club. La început spuseseră că vor juca cu mașini de teren, dar la jumătatea drumului simțiseră că nu li se satisfăcea pofta, așa că schimbaseră cu motociclete de teren și făcură o tură în cerc, urlând, înmuindu-se și înghețând până în măduva oaselor.

Fei Du își descheie nasturele de la guler și-și aruncă casca deoparte. Acceptă un prosop, ridică mâna pentru a-și împinge părul ud spre spate și trebui să recunoască că acest tip de distracție care curta moartea era într-adevăr foarte relaxant.

– Fei Xiansheng, rămâi astăzi, nu?

Frumoasa tânără care îi trecuse prosopul se uita la el. Parfumul ei de Cheetah se amesteca cu mirosul de umezeală pentru a ataca simțurile, puternic dar sever, conform cu sângele care fierbea după ce condusese sălbatic într-o zi ploioasă. Însoțind manierele rafinate ale tinerei , era o tentație pur și simplu personalizată pentru a se potrivi gustului său.

Alături de el, Zhang Donglai rânjea ca un câine. Chiar folosindu-și degetul pentru a gândi, Fei Du știa cine aranjase acest lucru.

De fapt, să rămâi pentru o noapte ar fi o chestiune grozavă, dar Fei Du se uită la fată și, în mod inexplicabil, nu fu interesat. El credea că sălbăticiei ghepardului îi lipsea ceva, ca și cum unei persoane care își dorea ardeiul tabasco al iadului i s-ar fi servit o farfurie de friptură presărată cu piper negru.

Avu o strângere de inimă. Îşi dorea o anumită aromă mai puternică, dar nu era acolo, deci nu plănuia să o facă. Așa că zâmbi suav tinerei.

– Nu, am ceva de făcut la birou mâine dimineață și trebuie să dorm devreme. Mă voi întoarce în oraș.

Tânăra fu puțin dezamăgită.

– A fost atât de greu să te scot aici, și este atât de întuneric afară și drumurile sunt rele. A merge înapoi acum este foarte nesigur.

– Mai nesigur decât să faci rodeo cu o motocicletă de teren în noroi în timpul unei furtuni? De fapt, nu plănuiam să vin astăzi, dar aveam o premoniție mistică că dacă nu aș veni, aș regreta toată viața mea.

Fei Du se uită în jos la tânără şi spuse, distribuind gratuit cuvinte cu miere:

– După ce te-am văzut, ştiu că premoniţia mea a fost corectă. Călătoria a meritat.

Tânăra se înroşi şi nu îi răspunse imediat.

Fei Du luă un castron cu ceai de ghimbir și plănui să termine de băut și să meargă când proprietarul clubului ieși.

– Maestre Fei, dacă vrei să pleci, tot va trebui să aștepți. Tocmai am auzit că drumul este închis. Un nebun a deturnat un autobuz cu școlari care fuseseră într-o excursie în apropiere. Nu se știe încotro se îndreaptă. Poliţia specială a fost trimisă în căutarea lor.

Fei Du încremeni pe loc.

Lunaticul care răpise școlarii era atent la singura uşă a autobuzului, ţinând câte un cuţit în fiecare mână. Sigur pe el, știind că nu avea de ce să se teamă, se uită la ceilalți doi adulți din autobuz și aruncă un telefon vechi spre profesorul Hu.

– Acum vreau să suni.

Profesoara Hu se uită la fată în rochie cu model floral, apoi întoarse capul și se uită la șoferul autobuzului ghemuit slab într-o parte. Ea acceptă încet telefonul și o copie pe hârtie a listei de elevi. Apoi formă numărul unuia dintre părinți.

– Alo…sunt profesorul însoțitor Hu Lingling, autobuzul a fost…

Răpitorul îi împinse în spate vârful cuţitului. Durerea ascuțită amestecată cu transpirație rece rupse nervii profesorului.

– Nu spune nimic în plus. Spune-le…Spune că vreau bani, fie că își pun în comun resursele sau orice altceva, să colecteze cinci milioane de yuani, cât mai repede posibil. Înainte de răsăritul soarelui să fie livrați în locul pe care îl indic. Când sunt gata, îi voi suna din nou să le spun unde să livreze banii. Dacă vor să sune la poliţie, nu-mi pasă. Aceşti pui sunt oricum în mâinile mele. Dacă văd maşini de poliţie, voi lovi. Pentru fiecare maşină de poliţie pe care o văd, voi măcelări câte un mucos. Dacă nu pot scăpa, atunci voi arunca autobuzul în aer și le voi da un gust de vrabie arsă.

Telefonul se deconectă cu un click. Luo Wenzhou se uită în sus.

– Șefu’, putem localiza aproximativ. Poziția este practic identică cu informațiile GPS de la pantofii copilului. Cum să mergem acolo?

Luo Wenzhou tăcu o clipă.

– Cum se desfășoară investigația asupra vieții personale a șoferului și a profesoarei?

Lang Qiao se opri.

– Ea e cea care a spus că au fost deturnați…

Luo Wenzhou spuse:

– Cum ar fi putut ști cel care a deturnat că autobuzul era plin de copii? Chiar dacă știa, chiar dacă era înarmat, cum ar fi putut fi sigur că va putea să se descurce cu doi adulți pe cont propriu?

Lang Qiao fu uimită. Chiar atunci, un apel veni de la Tao Ran.

– Căpitane Luo, suntem la reședința șoferului Han Jiang. Şi-a vândut o bună parte din mobilă. Oamenii de aici spun că el poate avea o dependență de jocuri de noroc.

Luo Wenzhou se încruntă.

Inima lui Hu Lingling bătea foarte repede. Răpitorul agita brațele în fața ei, lamele din mâinile sale zburând în sus și în jos în fața ochilor ei.

Acest lucru nu poate continua, se gândi ea.

Ochii ei se întâlniră din nou cu cei ai fetei în rochie cu model floral. Fata părea să-i înțeleagă expresia. Îşi încolăcise trupul mic lângă fereastră, trase rapid dispozitivul de alarmă şi îl aruncă afară.

Sunetul ascuțit al sirenelor poliției explodă lângă autobuz. Răpitorul cu cuţitul  îngheţă. În clipa aceea, Hu Lingling se ridică brusc în picioare şi se aruncă în el. Cei doi se rostogoliră din ușa autobuzului pe jumătate deschisă. Ea ignoră durerea lamei reci care intrase în corpul ei, chemând cu voce tare șoferul.

– Șofer! Condu repede!