Abis- Capitolul 41

HumbertVIII

– Fata dispărută este Qu Tong, de unsprezece ani. Inițial era în autobuz. Încercând să o ajute pe profesoară care distrăgea atenția  răpitorului, a aruncat un dispozitiv de alarmă pe fereastră, apoi în agitație a urcat pe fereastră și a fugit. Nu ştim încotro.

– Ia câţiva câini de poliţie transferaţi din județul Xiling.

Când auzi, reacția lui Luo Wen Zhou fu destul de calmă.

– Este în regulă. Un copil mic nu poate alerga departe. Luați câțiva oameni și vorbiți și asigurați părinții. Pentru a spune adevărul, dacă nu ar fi fugit, când răpitorul și-ar fi dat seama că ea a fost cea care a aruncat dispozitivul de alarmă, nici nu trebuie să ne gândim la rezultat. Mi se pare că acest copil este destul de ager.

Fei Du întoarse capul și fluieră spre tovarășii săi îndepărtați. În această societate de leneși, el ar fi putut aduna o sută la un singur apel. Tinerii bogaţi alergaseră mai întâi cu motocicletele în ploaie, apoi, când apa de pe ei nu se uscase complet, participaseră la o operațiune de salvare a ostaticilor. Deși fuseseră doar o recuzită și nici măcar nu văzuseră dacă răpitorul era gras sau subțire, totuși, puteau fi considerați ca un stimulent. Auzind apelul lui Fei Du, se grăbiră cu toții spre ei.

– Fei Xiansheng, ce altceva mai e?

– De la Biroul general al securității populației.

În câteva cuvinte, Fei Du oferi un rezumat la nivel înalt al întregii vieți glorioase a bărbatului frumos din fața lui. Apoi spuse:

– O fetiță de unsprezece ani a dispărut din acel autobuz. Voi trimite o fotografie  pe chat-ul grupului meu de prieteni. Dacă nu aveți nimic de făcut în seara asta, ajutați la căutare.

– Bine, nicio problemă!

Zhang Donglai se ridică și înaintă în fața lui Luo Wen Zhou. Rânji obraznic şi dădu din cap.

– Bună, căpitane Luo, dacă ai nevoie de ceva, strigă, suntem cu toții o familie!

Luo Wen Zhou se uită rece la acea persoană. Auzise că după ce intrase în necaz, tânărul Zhang fusese închis într-o cameră întunecată acasă timp de câteva luni. Fiind aici şi acum, probabil că tocmai fusese “eliberat după încheierea sentinţei sale.” El purta o vestă care îi lăsa brațele goale și pantalonii cu o gaură mare pe fiecare parte. Avea o tunsoare nouă, rasă sub forma unei creste de cocoș, cu o linie de fire de păr lungi multicolore lipite spre partea de sus a capului. Pe spatele craniului său fusese sculptat un personaj.

Curios, Luo Wen Zhou întrebă:

– Ce este asta pe capul tău?

Zhang Donglai fu imediat atent şi raportă:

– Un „ninja”.

Luo Wen Zhou a simți o agitație profundă – s-a dovedea că înfățișarea augustă a tânărului maestru Zhang era rezultatul rezistenței sale.

– Căpitane Luo, relaxează-te, sunt familiarizat cu acest loc, spuse Zhang Donglai.

– Noi, burghezia, suntem marele poluant de aici. În afară de lux și corupție, nu există nici un alt flagel, nicio altă fiară periculoasă. Pe o rază de cincizeci de kilometri, cel mai agresiv animal sălbatic este un copil mic. Cu siguranță nu există pericol!

Acest lucru era de fapt adevărat. Generația tânără, nobilă din Xiling era rece, iar ploaia abundentă o făcuse și mai rece.

Cât de departe putea alerga o fetiță panicată?

Când apăruse prima dată știrea, nimeni nu fusese foarte agitat. Toate lucrările fuseseră efectuate în ordine. Viciosul Han Cheng fusese dus într-o pungă de corp, o ambulanță o luase pe profesoara Hu grav rănită și răpitorul încă în viață, Han Jiang. Mulțimea de copii speriați plecase în grupuri. Copiii erau însoțiți de părinți, pentru a se supune colectiv examinării fizice și consilierii psihologice. Câinii de poliție transferați fură în curând pe poziție.

Mai multe echipe mici de căutare și salvare se împărțiră pentru a acționa separat. Zhang Donglai adunase o grămadă de tineri cu decapotabile viu colorate de undeva, care, difuzau în mod colectiv cântecele tematice „Pleasant Goat” și „Big Big Wolf” [1]. Tinerii sosiseră rapid pe drumurile mari și mici din apropiere pentru a participa la căutări.

Profesioniștii și diletanți mergeau fiecare pe drumul lor și nimeni nu deranja pe nimeni. Se completau foarte bine.

Fei Du ținu portiera cu mâna și dădu din cap către Luo Wen Zhou.

– Hai să ne uitam la locul de unde a fugit copilul.

Luo Wen Zhou profită de situație și se urcă în față. Vorbi pe un ton  foarte “lord feudal”:

– Aranjează-ți hainele. Ce cauți în miez de noapte aici, în halul ăsta?

Fei Du își încheie leneș gulerul cămășii fără să verifice dacă nasturii erau aliniați cu butonierele corespunzătoare. Câțiva nasturi erau încheiați la întâmplare. Rezultatul fu mai rău decât când erau deschiși deoarece cămașa lui încă nu se uscase până la capăt.

– Curse.

– Mașini decapotabile? spuse Luo Wen Zhou.

– Motocicluri. Două dintre ele s-au răsturnat. Înainte să închizi drumul, venise o ambulanță să ia pe cineva ce căzuse şi-și fracturase un os.

Fei Du puse ușor mașina în mișcare. Folosind un ton vesel rar, fără a fi disprețuitor, el tachină:

– Desigur, într-adevăr poate fi un pic stimulant pentru adulții de vârstă mijlocie și pentru bătrâni.

Luo Wen Zhou se uită în jos la cizmele murdare de noroi şi, spre tristeţea lui, își dădu seama brusc că probabil se apropia foarte repede de vârsta mijlocie – pentru că nu putea înțelege cum acești tineri puteau fi atât de frivoli.

– Ce s-a întâmplat cu mâna ta?

Fei Du aruncă o privire la cele trei zgârieturi de pe dosul acesteia.

– Cine a fost atât de aprins?

Luo Wen Zhou se concentra pe ascultarea raportului de progres al fiecărei echipe de căutare și salvare. El răspunse neatent:

– Fratele tău mai mic.

Fei Du fu nedumerit.

– Obțineți-o, acordați atenție locurilor greu accesibile. Un copil e supus unui stres psihologic după o astfel de experiență, poate că s-a ascuns undeva.

După ce vorbi, Luo Wen Zhou puse jos walkie-talkie și se întoarse spre Fei Du.

– După tine, astea arată ca semne de unghii ale unei primate? N-ai nici un bun simț… De Luo Yiugo, pisoiul de rasă mixtă pe care Tao Ran ți l-a dat, ai uitat? Tu l-ai luat zâmbind. Orice s-ar fi întâmplat, după două zile și jumătate de joc, nu l-ai mai dorit, a trebuit să mă descurc eu cu el.

La început, Fei Du era nedumerit. Apoi păru să-și amintească ceva, iar ochii lui de flori de piersic, inițial închiși, se deschiseră brusc larg.

Noaptea zbura pe lângă geamurile de pe ambele părţi ale mașinii. Pentru o lungă perioadă de timp el nu răspunse, până când văzu lumini strălucitoare în față deja apropiindu-se de scena de unde fata fugise inițial. Apoi Fei Du vorbi în cele din urmă, pe un ton greu de citit.

– După atâția ani, încă îl mai ai?

– Oh, ce altceva aș fi putut face? Vrei să ți-l dau? Dacă vrei, grăbeşte-te şi ia-l, doar nu mi-l trimite înapoi.

Amintindu-și de Luo Yiguo, îl duru mâna involuntar, din nou.

– Oprește mașina puțin mai departe. Copilul ar fi putut lăsa urme de picioare, să nu le ștergi.

Fei Du opri mașina la o anumită distanță.

– Tu…ah… nu trebuie să te vaccinezi?

Auzind această întrebare obișnuită, Luo Wen Zhou fu foarte agitat—mai agitat decât atunci când Luo Yiguo alergase brusc în întâmpinarea lui să se frece de el și să-l lingă. De surprindere începu să se bâlbâie.

– N-nu..nu este ne…nevoie, ultimul nu…nu…a ex…expirat încă.

Din cele douăsprezece luni ale anului, căpitanul Luo se afla într-o “condiție de neînvins” pentru unsprezece și jumătate dintre ele. Medicul care îi dăduse vaccinul îi propusese să-i prepare un “card anual”, care să treacă de la vânzarea cu amănuntul la vânzarea cu ridicata.

Când șocul lui Luo Wen Zhou trecu, el nu putu rezista să nu dea o lovitură ieftină.

– Ești atât de filial dintr-o dată, sunt puțin panicat.

Fei Du își ascunse culoarea roșie, ciudată de pe fața lui și-și trase din nou tonul lui foarte neplăcut. Cu un zâmbet care nu era chiar unul, el spuse:

– Îngrijirea bătrânilor singuri este responsabilitatea tuturor. Tsk, nopțile lungi, doar cu pisici în companie, doar când mă gândesc la asta, mă face să mă simt dezolat.

Poate pentru că Fei Du era îmbrăcat atât de necorespunzător sau poate pentru că opinia bună a lui Luo Wen Zhou despre el însuși i se urcase la cap, simți că privirea lui Fei Du, plutind peste el în timp ce vorbea prostii, avusese o notă de seducție. Însoțită cu zumzetul “nopțile lungi”, ea inspira cu adevărat a adevărată amețeală.

– Ce tot faci? spuse Luo Wen Zhou nepoliticos.

– Oferi consolare orală?

Fei Du: “…”.

Luo Wen Zhou: “…”.

De îndată ce spusese această glumă care mersese prea departe, cei doi tăcură în același timp. În interiorul mașinii sport, mici și înguste, atmosfera era atât de neobișnuită încât era greu de descris.

Lui Luo Wen Zhou nu i-ar fi plăcut nimic mai mult decât să pună cumva acele cuvinte, care într-un fel îi alunecaseră, înapoi în gură. El tăcu pentru o clipă, apoi tuși sec și adăugă ceva nu foarte inteligent.

– La sfârșitul anului, nu uita să-mi aduci o cutie de gustări.[2]

Fei Du se forță să râdă.

– Ar trebui să ard și trei bețe de tămâie?[3]

După aceasta, cei doi au urcat simultan, în acord tacit, plănuind să uite stânjenirea anterioară din interiorul mașinii sport.

Luo Wen Zhou îşi aminti brusc ceva. Se întoarse spre Fei Du.

 – În ceea ce privește subiectul, îmi amintesc că ți-a plăcut destul de mult acea pisică. De ce nu ai vrut să o mai păstrezi după aceea?

Fei Du puse mâna pe portieră. Mișcările lui se opriră. Luminile îndepărtate căzură pe fruntea și sprâncenele lui expuse; arcurile păreau să fi fost sculptate, contururile erau fine.

– Un animal de companie?

După pauză, Fei Du spuse ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat:

– Nu-mi plac animalele de companie. Creează atâtea probleme. M-am simțit jenat să spun asta în fața lui Tao Ran. De asemenea..

Ridică privirea spre Luo Wen Zhou, mișcând ușor vârful unei sprâncene.

– Și dacă aveam un hobby de a ucide sadic animalele mici? Poate nu mă puteam controla și mă temeam că nu voi avea o modalitate de a mă justifica lui Tao Ran. Așa că a trebuit să păstrez o distanță sigură între mine și pisica aia. Căpitane Luo, crezi că asta e o explicație rezonabilă?

Luo Wen Zhou îl privi, intuitiv simțind că aceste cuvinte ale lui Fei Du nu erau o glumă dezgustătoare. Înainte de a putea citi sensul dintre rânduri, vocea unui membru al unei echipe de căutare și salvare se auzi în căștile sale.

 – Căpitane Luo, am găsit locul în care fata a aruncat dispozitivul de alarmă precum și niște amprente.

Când profesoara Hu fusese atacată, ploaia deja slăbise. Locul în care autobuzul parcase nu fusese spălat în întregime de ploaie. Șoferul fusese în fața autobuzului atunci, iar răpitorul fusese împins din ușa autobuzului de către profesoara Hu. Dacă fata dorea să fugă, ar fi trebuit să sară din spatele autobuzului și să alerge într-o direcție în care putea evita farurile acestuia. În urma acestei presupuneri, căutătorii găsiseră rapid niște urme lăsate de acel copil.

Câinii de poliție plecară, urmând pista.

Toată lumea simți că avea noroc. În locul în care teroristul alesese să se oprească, drumul era în reparații. Era un teren deschis. Qu Tong lăsase o mulțime de urme. Urmându-le, fata putea fi găsită cu siguranță în curând.

Dar până în a doua jumătate a nopții, nu există încă nicio veste despre Qu Tong.

Părinții acesteia se uitau la venirea și plecarea poliției și la șoferii care căutau spontan. Ochii tatălui erau ca lămpile activate de sunet – cea mai mică briză sau foșnet de iarbă – și se aprindeau.

– Căpitane Luo, vino aici și aruncă o privire la asta!

Luo Wen Zhou trecu prin mulțime. Câţiva câini de căutare se opriseră în acelaşi loc, mirosind. El mângâie un câine pe cap și se ghemui pe jumătate. Încă mai erau urme slabe de sânge pe o piatră ascuțită și o curea de sandală din piele fusese prinsă sub ea.

– Să lasăm părinții să se uite  la ea, să ne confirme că această curea provine din sandala lui Qu Tong, spuse un lucrător de căutare și salvare din apropiere.

– În spatele acestui lucru sunt amprentele unui copil. Există câteva brazde lungi aici; este presupunerea că fetița a fugit pe aici, apoi s-a împiedicat de o piatră și a căzut. Există, de asemenea, urme de pas ale unui adult, precum și ale unei mașini. Presupunerea mea este că este o mărime de patruzeci și unu sau patruzeci și doi, cel mai probabil e un bărbat.

Luo Wen Zhou tăcu o clipă.

– Vrei să spui, cineva tocmai s-a întâmplat să treacă pe aici și să ia copilul.

– Este foarte probabil. Câinii nu pot mirosi mai departe.

Prin lumina lanternei din mâna colegului său, privirea lui Luo Wen Zhou  mătură zona.

Amprentele complexe și locul în care fata căzuse, nu puteau determina cu exactitate ce se întâmplase acolo.

– Căpitane Luo, cred că aceasta trebuie să fie o veste bună. Până la urmă, tocmai plouase şi suntem pe drum de munte. Locul e sălbatic, ar fi putut exista pericole ascunse. Dacă cineva a trecut și a salvat fetița, atunci în orice caz, aceasta nu va fi obligată să-și petreacă noaptea în pustie.

Expresia lui Luo Wen Zhou deveni foarte sumbră. Nu scoase niciun sunet, iar după un moment, dădu din cap încet.

– Bine, aveți grijă să nu corupeți scena. Notificați tehnicienii să vină să vadă dacă pot folosi urmele pentru a determina dacă copilul a mers cu această persoană de bună voie. De asemenea, pregătiți-vă să emiteți un anunț despre o persoană dispărută și monitorizați îndeaproape dacă cineva a sunat poliția după ce a găsit un copil.

– Am înțeles!

– Mergeți la muzeul pe care elevii l-au vizitat astăzi.

Cu inima grea, Luo Wen Zhou puse o țigară în gură și se gândi cu atenție dacă  omisese ceva, apoi adăugă:

– Investigați vizitatorii muzeului și camerele de la ieșirea autostrăzii din apropiere.

Lucrătorul de la echipa de căutare și salvare de lângă el rămase perplex.

– Ce?

– Vezi ce mașini au trecut, spuse Luo Wen Zhou calm.

– Puneți o atenție deosebită celor cu șoferi singuri de sex masculin. Am un sentiment brusc că acest lucru nu este foarte clar. Într-un loc pustiu, o fetiță în dificultate apare brusc în mijlocul drumului și vă spune că în apropiere un om i-a deturnat autobuzul. Care ar fi reacția unei persoane obișnuite? O persoană obișnuită, probabil, nu ar avea curajul să lupte cu vitejie împotriva unui răpitor care poartă un cuțit. Poate că nici măcar nu ar îndrăzni să lase copilul să intre în mașină fără confirmare; la urma urmei, poveștile circulă în mod regulat prin societate despre infractorii care folosesc copii. Deci, fie s-ar preface că nu a văzut-o și ar pleca, fie, după ce ar întreba cu atenție circumstanțele, ar suna imediat la poliție. După ce poliția ar fi stabilit că autobuzul a fost deturnat în zona muntoasă Xiling, toate apelurile ar fi fost trimise către poliția din județ. De ce au trecut câteva ore de când fetița a fugit și n-avem încă nici o veste?

Fetița dispărută aruncase o umbră asupra întregii operațiuni de salvare.

Trei zile trecură într-o clipă, iar poliția reveni cu mâna goală. De la început până la sfârșit, nu existase nici o veste despre persoana misterioasă care luase fetița în mașină. De la ancheta de la muzeu sau de la întreprinderile din apropiere, care fuseseră de acord să ajute, nu existau încă informații utile.

Seara devreme, în a treia zi, părinții lui Qu Tong veniră la Biroul siguranței populației din oraș, aducând o unitate flash.

– Nu știm nici cine a lăsat-o și nici când, era în cutia de livrare a laptelui, spuse tatăl lui Qu Tong cu ochii înroșiți.

– Nu am mai deschis-o de trei zile, iar în această dimineață persoana de livrare a laptelui a bătut la ușă pentru a ne cere să o deschidem și atunci, acest lucru a căzut.

Purtând mănuși, Lang Qiao acceptă unitatea flash.

– Ce este pe ea?

Când vorbi, mama lui Qu Tong se poticni brusc, începând să plângă amar.

– Pe ea există o înregistrare de sunet.

Cincisprezece minute mai târziu, Lu Youliang, încruntat, terminase de ascultat înregistrarea. Aceasta durase mai puțin de un minut. La început se auzi sunetul țipetelor înspăimântate ale unei fetițe, apoi o luptă violentă. După câteva zeci de secunde, țipetele și sunetele de luptă deveniră treptat mai slabe, până când totul deveni tăcere. În cele din urmă se auzise un zgomot, ca și cum o cutie metalică plină de clopoței mici fusese scuturată cu forța, apoi înregistrarea fu brusc tăiată.

Lu Youliang se răsuci și aprinse încet o țigară.

– Domnule director Lu.

Luo Wen Zhou vorbi primul.

– Avem prea puține indicii la îndemână acum, nu ar trebui să speculăm, dar mi-am petrecut mulți ani văzându-l pe Lao Yang mergând pe Muntele Laliang, iar impresia este într-adevăr prea profund ancorată. Trebuia să vă vorbesc despre asta. Cazul s-a petrecut cu peste douăzeci de ani în urmă și știm despre el doar din auzite. Sunteți singurul care a avut experiență personală cu acesta. Credeți că această înregistrare seamănă cu apelurile telefonice pe care răpitorul de acum douăzeci de ani le-a făcut familiilor victimelor? E doar o copie a acestui caz?

Lu Youliang expiră încet un inel de fum și nu vorbi imediat.

După un lung moment de tăcere, vorbi cu o anumită agitație.

– Această afacere a făcut o agitație uriașă la acea vreme. Puteți găsi în continuare ziare de atunci cu articole lungi și plictisitoare despre asta. Ne-a lipsit atunci conştientizarea secretului, detalii precum ‚”familia victimei a primit un apel telefonic înfricoşător” au fost dezvăluite.

Echipa văzuse foarte rar o expresie atât de gravă pe fața vechiului director general.

– Îmi amintesc de prima fată care a dispărut, cea din cazul muntelui Laliang. A existat un detaliu important, declară Lu Youliang.

– E vorba de un detaliu pe care tatăl victimei în acest caz l-a furnizat în timpul cooperării cu ancheta. El a spus că a auzit sunetul unei cutii de creioane la telefon. Cutiile metalice de creioane erau foarte populare la un moment dat. Părintele fetei dispărute a spus că fetița găsise un clopoțel rotund mic și îl pusese în cutia metalică. Uneori o scotea şi o scutura ca să-l asculte. Adulților din casă nu le plăcea zgomotul și o pedepseau. Sunetul care venise din telefon a fost cu siguranță sunetul unei cutii de creion. De aceea era sigur că vocea era cu siguranţă a fiicei sale.

Lang Qiao tremură.

Acest detaliu era prea mic și, pentru că nu puteau obține dovezile înregistrate la acea vreme, nu exista decât mărturia tatălui victimei. Era neliniștit și speriat, starea lui psihologică era instabilă; exista o posibilitate puternică ca el să fi auzit greșit. A fost foarte greu să se determine autenticitatea. Prin urmare, a fost folosit doar ca referință.

Nu a fost menționat în notele lui Yang Zhengfeng, chiar și Luo Wen Zhou și Tao Ran nu știau despre asta.

Poliția, desigur, nu ar fi făcut un astfel de detaliu dubios mic cunoscut publicului, așa că…

[1] Emisiuni TV  pentru copii, din China anilor 2000

[2] De Anul Nou, în unele regiuni chineze, copiii fac cadouri cutii cu mâncare părinților pentru a fi iertați dacă au greșit.

[3] Se oferă în cinstea părinților morți