Abis- Capitolul 43

Humbert X

În douăzeci de ani, cartierul Muntele Lianhua suferise o renovare completă, fața sa  prezenta acum un aspect complet diferit. Străzile și clădirile fuseseră unite perfect de un stil identic, “modern”, mai demn chiar decât în oraș. Numai copacii de pe marginea drumului nu avuseseră încă timp să-și dezvolte umbra.

Luo Wenzhou făcu câteva ocoluri cu mașina înainte de a găsi chioșcul discret de ziare.

Un bărbat care purta ochelari de citit stătea înăuntru, cu spatele aplecat, veghind standul. Ai fi putut spune că era de vârstă mijlocie, sau ai fi putut spune că era bătrân. Dacă te uitai doar la faţă, arăta de parcă nu ajunsese încă la vârsta pensionării; dar întregul său trup era pătruns de o letargie grea, ca şi cum ar fi zăbovit la uşa morţii.

Era cea mai caldă oră a după-amiezii, iar străzile erau pârjolite de soare. Luo Wenzhou își împinse ochelarii de soare până în vârful capului și merse în fața chioșcului de ziare.

– O apă minerală de la gheață.

Proprietarul chioșcului îl auzi și lăsă deoparte cartea pe care o citea. Se aplecă și alese o băutură rece de la gheață, apoi i-o dădu.

Luo Wenzhou păși sub umbrela de soare a chioșcului de ziare, răsuci capacul sticlei și bău jumătate din ea dintr-o singură înghițitură.

Lucrase ore suplimentare, aproape 24 în total, își petrecuse toată ziua angajându-se în bătălii de inteligență cu tot felul de colegi profesioniști. Bazându-se pe sprijinul directorului Lu și sub pretextul de a cerceta cazul vechi, el încerca să afle pe ascuns dacă exista ceva suspect la vreunul dintre ei. Toți aparțineau aceluiași sistem, foloseau aceeași rutină pentru a face conversație, ca o discuție de la palat.

Mintea lui Luo Wenzhou era complet golită în acel moment. El băuse apa cu o privire absentă, apoi se aplecase sub parasol, lăsându-și mintea să rătăcească.

Proprietarul chioșcului de ziare, văzând că Luo Wen Zhou nu avea nicio intenție să plece imediat, scoase capul și întrebă:

– Hei, tinere, am niște popsicle[1] aici. Vrei unul?

Luo Wen Zhou flutură mâna.

– Sunt atât de obosit încât nu voi putea să mănânc. Mă voi odihni aici o vreme.

Proprietarul chioșcului de ziare spuse:

– Bine.

Apoi îi aduse un taburet de plastic cu picioare lungi.

– Stai, jos, e atât de cald, nu e ușor. Cum îți câștigi existența?

Luo Wenzhou puse sticla cu apă minerală pe genunchi și o scutură ușor de câteva ori.

– Sunt polițist.

Proprietarul chioșcului de ziare avea un picior pe pragul mic al standului. Auzind cuvântul “polițist”, îngheță pe loc. După mult timp, întoarse capul, își scoase ochelarii de citit şi îi împături. Buzele lui tremurau slab. Cu voce joasă el spuse:

– Am solicitat deja „supravegherea”. Guvernul a aprobat-o.

– Ştiu, spuse Luo Wenzhou.

– Lao Guo, nu vreau să spun nimic prin asta, vreau doar să vorbesc despre cazul lui Feifei de acum douăzeci de ani.

Proprietarul chioșcului de ziare era… Guo Heng.

Guo Heng, îl ucisese pe Wu Guangchuan, apoi fusese condamnat la închisoare pentru ucidere premeditată. Mai târziu, sentința sa fusese redusă și fusese eliberat înainte de încheierea pedepsei acum doi ani. Bineînţeles că își pierduse slujba. Trecuseră douăzeci de ani, totul se schimbase. Părinții și rudele sale muriseră sau se mutaseră. Soția lui divorțase de el înainte de crimă. Nu avea rude sau legături, era singur pe lume. Întors la Muntele Lianhua, se schimbase în întregime. Făcea un pic de afaceri pentru a-și câștiga existența.

– Nu e nimic de vorbit.

Fața lui Guo Heng se întunecase.

– Ea a murit de mai bine de douăzeci de ani. Eu personal l-am ucis pe criminal.  Am fost condamnat, am fost la puşcărie. Asta e tot.. Ce altceva vrei să știi?

Luo Wenzhou încercă să-și înmoaie vocea.

– Este cam așa, vezi,  nu am venit aici să vă rup cicatricile fără un motiv întemeiat. Ne confruntăm cu un caz, care, de asemenea,  implică o fetiță dispărută. Există dovezi care arată că ar putea exista o legătură cu ceea ce s-a întâmplat atunci.

Guo Heng a întrebat rece:

– Care e legătura?

– O fată, în vârstă de unsprezece ani, purtând o rochie cu model floral a dispărut. La trei zile după ce a dispărut, criminalul le-a trimis părinților o înregistrare. În afară de plânsetele și țipetele unei fete, acesta conținea un alt zgomot, ca cineva care scutura o cutie de metal plină de clopoței.

Luo Wenzhou știa că celălalt se ferea. Prin urmare, el privise direct în ochii lui Guo Heng cât de sincer putuse, respingând toate descrierile irelevante, folosind cele mai scurte fraze pentru a explica problema în mod clar.

– Predecesorul în cazul vechi a spus că circumstanțele erau exact aceleași ca atunci când Feifei a fost ucisă, așa că am vrut să vă întreb…

Nu terminase fraza când Guo Heng îl întrerupse cinic:

– Mă interoghezi? Ucigașul este mort, singurii care își amintesc acest lucru sunt poliția și eu. Desigur, dacă s-a făcut ceva rău, nu ar putea fi poliţia, nu pot fi decât eu, cel cu antecedente penale.

– Nu numai dumneavoastră. Am interogat deja pe toți poliţiştii care au gestionat cazul, declară Luo Wenzhou.

– Nu bănuiesc nimic, vreau doar să înțeleg în detaliu ce s-a întâmplat.

Fără avertisment, emoțiile lui Guo Heng erupseră brusc. El urlă la Luo Wenzhou:

– Am tot căutat peste tot pe cineva cu care să vorbesc despre acest caz, nici unul dintre voi nu m-a ascultat, nimeni nu a vrut să înțeleagă. Atunci l-am înjunghiat şi m-am dus la închisoare, iar tu vii aici din nou! Fiica mea a murit de mai bine de douăzeci de ani, nu vreau să vorbesc despre ea, nu vreau! Ce naiba ați făcut în tot acest timp?!

Luo Wenzhou deschise gura, dar își înghiți înapoi justificările pe care aproape că le pregătise, apoi cu voce scăzută spuse doar:

– Îmi pare rău.

– Du-te, du-te! Pleacă naibii de aici!

Guo Heng îl apucă de umăr și îl împinse.

– Nu am nimic de spus. Dacă crezi că sunt suspect, vino și arestează-mă, am trecut prin toate înainte, oricum. Pentru restul, nici un comentariu. Data viitoare când vii, nu uita cardul de polițist. Dacă aş fi ştiut înainte că ești poliţist, nu ţi-aş fi vândut nici măcar o picătură de scuipat.

– Luo Guo…spuse Luo Wenzhou.

Ochii lui Guo Heng erau roșii, iar venele de la colțurile frunții i se umflară.

– Dispari!

Temperamentul lui Luo Wenzhou nu putea fi numit blând, dar în acel moment, chiar dacă furia lui ar fi urcat până la cer, el nu și-o putea arăta.

Soarele arzător de deasupra capului îşi cobora flăcările spre el. Își închise gura și își folosea vârful limbii pentru a număra fiecare dinte. Apoi se uită în jos și scoase portofelul, luă o fotografie din el și o ținu în fața lui Guo Heng.

– Această fetiță se numește Qu Tong, spuse Luo Wenzhou.

– Ea trebuia să intre în clasa a șasea la începutul anului școlar. Este o elevă cu note foarte bune. A participat la tabăra de vară a Școlii Generale nr. 16 cu un an mai devreme. În mod normal, este foarte sensibilă și era șefă de detașament. Au trecut cinci zile de când a dispărut. Luo Guo, știți ce înseamnă cinci zile? Am auzit că atunci ați făcut un studiu intens asupra cazurilor de răpire a copiilor, așa că ar trebui să înțelegeți că șansele de a găsi acest copil sunt deja foarte mici.

Privirea lui Guo Heng căzu încet pe fotografia lui Qu Tong.

Cu o diferență de mai mult de douăzeci de ani între ei, cei doi bărbați stăteau unul în fața altuia pe stradă, în mijlocul verii fierbinți. După o lungă perioadă de timp, pieptul agitat al lui Guo Heng se calmă treptat.

– Dar atâta timp cât nu găsim cadavrul, nu ne vom da bătuți, spuse Luo Wenzhou.

– Este prea trist despre copiii care au dispărut fără urmă atunci. Nu putem lăsa ceea ce s-a întâmplat cu Guo Fei să se întâmple din nou. Dar acum chiar nu avem alte piste. Nu putem decât să vă cerem ajutorul. Trebuie să aşteptăm până când acest nenorocit va face alte victime?

Expresia lui Guo Heng se modifică ușor.

Fata din fotografie îi zâmbea cu capul înclinat, dezvăluind un dinte canin ușor strâmb. Poate că era o coincidență, dar privind îndeaproape, Qu Tong avea de fapt unele asemănări cu Guo Fei.

Tonul lui Luo Wenzhou se relaxă.

– Am doar câteva întrebări și voi pleca după aceea. Nu vă voi mai deranja.

Guo Heng se uită la el, și-i urmări în tăcere buzele pentru o clipă, apoi se întoarse și intră în chioșc. Luo Wenzhou îl urmă în grabă.

– Ați menționat faptul despre clopoțeii din cutia de creioane atunci?

– Da.

Guo Heng devenise prea agitat chiar acum, vocea lui era încă oarecum răgușită.

– Am menţionat acest lucru poliţiei care lucra la caz. După ce am fost abandonat, prietenii și familia mea care mă ajutau să continui să investighez  știau câteva detalii.

– Puteți să-mi dați o listă de nume? spuse Luo Wenzhou.

Guo Heng se uită la el. Când Luo Wenzhou crezu că este pe cale să se aprindă din nou, bărbatul se ghemui pe scaun și-și frecă obosit fața.

– Profesorul lui Feifei, o rudă care a lucrat la centrala telefonică de atunci. Oh, unii lucrători sanitari din apropierea stației de transfer a deșeurilor de la care a venit apelul telefonic, ar fi putut să știe ceva. E prea confuz. Sunt lucruri pe care le-am repetat de atâtea ori atâtor oameni. Nu-mi amintesc clar.

– Atunci să vorbim despre asta în detaliu.

Luo Wenzhou scoase un carnețel de mărimea unei palme și se așeză pe scaunul cu picioare înalte, de dinainte.

– De unde aţi început investigaţia? Cum ați dat de Wu Guangchuan?

Privirea lui Guo Heng trecu pe lângă el, căzând pe o oglindă mică atârnată de ușa chioșcului. Oglinda reflecta fața uscată a bărbatului și părul alb, făcându-l să simtă trecerea timpului într-o clipă. Se uită la Luo Wenzhou—dacă fetița de atunci era încă în viață, poate că ar fi fost cu câțiva ani mai în vârstă decât acest tânăr.

– Ancheta poliţiei nu făcea progrese. Mă simțeam neliniștit, nu puteam rezista să nu fac eu însumi cercetări. Am trecut pe la acea stație de gestionare a deșeurilor de câteva ori—locul în care criminalul făcuse apelul telefonic. Pe atunci, gunoiul de multe ori nu era adunat repede. Mirosea îngrozitor. Nimeni nu locuia în apropiere și nu treceau autobuze. Trebuia să conduci o mașină dacă voiai să mergi acolo. Și trecând granița județului, trebuia să treci un drum cu taxă. Nu erau atât de mulţi oameni pe drumuri atunci, poliţia putea spune de unde veneau toate maşinile. Dacă ar fi fost o problemă cu oricare dintre ele, ar fi găsit-o. Așa că m-am gândit atunci că persoana care mi-a răpit fiica venise din afară. Pentru că exista o autostradă de la oraș până la Muntele Lianhua care făcea o ocolire pe centură pentru a evita zona de centru a orașului. Dar exista și era un drum secundar, era o potecă mare. M-am dus să privesc. O maşină nu putea coborî, dar un adult obişnuit putea coborî.

Luo Wenzhou spuse:

– Tu spui că persoana care l-a răpit pe Guo Fei a părăsit Muntele Lianhua cu copilul, iar pe drum, din anumite motive, și-a oprit mașina pe autostradă, a urcat la jumătatea muntelui transportând copilul pe care l-a răpit și a mers să facă un apel telefonic lângă o groapă de gunoi? De ce ar fi făcut asta?

Guo Heng zâmbi ușor tachinator.

– Când am spus poliţiștilori care lucrau la acest caz ideea mea, ei au întrebat  exact la fel pe același ton de voce.

Luo Wenzhou își ajustă starea emoțională.

– Potrivit deducțiilor dvs., răpitorul era un străin. Wu Guangchuan a venit într-adevăr din afara orașului și, conform anchetei, nici nu a petrecut mult timp în Muntele Lianhua. Atunci cum de știa de o stație de transfer la care nici localnicii nu mergeau? Răpise o fetiță mare, nu un copil cântărind câteva kilograme. Pentru a-și lăsa mașina în mijlocul autostrăzii și a urca pe o potecă transportând un copil atât de mare într-un loc necunoscut, și asta pentru a comite o crimă…pericolul era prea mare. De unde ştia că nu vor fi muncitori care să treacă pentru a colecta deşeurile de la staţia de transfer? Nu este logic.

Guo Heng spuse:

– Logica ta a prins criminalul?

Luo Wenzhou rămase o clipă fără cuvinte.

– Poliţia mi-a mai spus că teoria mea era  imposibilă şi au înfiinţat o echipă specială de investigaţii. M-am gândit, o echipă specială de investigaţii are cu siguranţă mai multă experiență decât mine, las-o să investigheze. Trebuia doar să aștept. Și în cele din urmă?! Nu am putut face nimic, a trebuit să continui să investighez această linie de gândire „imposibilă”. M-am dus în zona din jurul școlii lui Feifei și am întrebat una după alta toate pensiunile și hotelurile. Profesoara lor m-a ajutat foarte mult , dar  era foarte bătrână. Ea nu ar fi cea pe care ar trebui s-o urmărești.

Luo Wenzhou spuse:

– În timpul acestui proces, l-ați găsit pe Wu Guangchuan, care venise la Muntele Lainhua pentru a recruta elevi. Am auzit că fusese internat în spital în acel moment. De ce l-ai bănuit?

– Jinxiu e o școală bogată și puternică. Profesorii care au venit să recruteze elevi au sosit cu mai multe mașini. Ei au venit împreună, iar când au terminat munca, unii s-au întors devreme pentru că aveau lucruri de făcut acasă, iar alții au rămas să viziteze peșterile de calcar din Muntele Lianhua. Unii au plecat la jumătatea drumului pentru că s-au îmbolnăvit. Au plecat în mai multe grupuri. Am găsit cea mai ieftină pensiune din jurul Jinxiului și i-am urmat pe fiecare.

– Am  început să-l bănuiesc pe Wu Guangchuan,  când rătăcit prin zonă odată, am văzut un copil urmându-l pe furiș.

Luo Wenzhou se ridică deodată.

– Un băiețel purtând uniforma școlară Jinxiu a spus că există o fată în clasa lui care lipsea întotdeauna fără niciun motiv. El era șeful clasei, iar directorul i-a spus să afle ce se întâmplă. Fata nu s-a dus acasă după școală. El a văzut-o în mod clar pe fată mergând la acest profesor Wu după ce a ieșit din școală. Dar când a mers să întrebe profesorul despre asta, el nu a recunoscut. 

M-am gândit imediat că ceva nu era în regulă. Poți înțelege asta? Dacă ai avea o fiică de vârsta ta care a dispărut exact așa, ai fi, de asemenea, sensibil la tot.

– Aţi spus asta unui poliţist care s-a transferat în acel moment la Poliția Municipală.

– Se numea Yang, era de la Biroul de Securitate Publică din Muntele Lianhua. El a fost singurul pe care l-am cunoscut, spuse Guo Heng.

– Dar nu m-a crezut.

Luo Wenzhou nu dădu explicații pentru shifu lui, doar asculta.

– Ce s-a întâmplat atunci?

– Am putut investiga eu singur. Băiatul din Jinxiu m-a ajutat destul de mult. Odată, băiatul m-a sunat brusc și am fugit să arunc o privire. S-a întâmplat să-l văd pe Wu Guangchuan conducând o fată. Fata se lupta, iar el a târât-o departe..

Separat de evenimentul care avusese loc cu mulți ani în urmă, când Guo Heng vorbi despre ea, pumnul lui se încleștă. Trecu mult timp până să poată continua.

– Am obligat copilul care a transmis informația să plece și i-am urmat la casa lui Wu Guangchuan. Am văzut că nenorocitul o ducea pe fată în casă. La uşa lui, l-am văzut făcând nişte lucruri neplăcute. Eu… 

Potrivit înregistrării din dosarele de caz, Guo Heng pretinsese că colectează factura de energie electrică, bătuse la ușa lui Wu Guangchuan, apoi îl înjunghiase.

Luo Wenzhou spuse:

– Care era numele băiatului?

– Prenumele său era Xu.

Guo Heng se gândi o vreme.

– Cred că se numea Xu Wenchao.

Luo Wenzhou își luă rămas bun de la Guo Heng. Înainte de a pleca, el transmise în grabă informațiile către Tao Ran, spunându-i să-i cheme pe Su Xiaolan și Xu Wenchao din clasa de mijloc a anului 2 de la Școala generală Jinxiu apoi alergă înapoi în oraș.

Între timp, în aceeași zi, Fei Du părăsi orașul.

– Aţi făcut o programare ieri, Fei Xiansheng?

Recepționerul se uită pe caietul de primiri și la vizitatorul bogat.

Acest sanatoriu se afla între munți și lângă mare și avea o grădină care putea fi descrisă ca luxuriantă. Deși era o unitate medicală, nu exista urmă de miros de spital sau miros de boală în sala de recepție. În jur strălucea de curățenie și vocile moi ale recepționerilor erau drăguțe. Se auzea sunetul plăcut al mareei și o melodie de pian cânta lent.

Dintr-o privire, arăta pur și simplu ca o stațiune de pe litoral.

– Vizitatorul pentru camera 407 din secția Terapie intensivă, vă rugăm să intrați înăuntru, un membru al personalului vă va duce acolo.

Fei Du dădu din cap spre ea, trase un crin parfumat plin de rouă din buchetul din mână și îl puse în vaza de la recepție.

– Mulțumesc. Cred că această floare ți se potrivește. 

Apoi o lăsă în urmă pe tânăra cu obraji roșii și intră înăuntru.

Pacienții de la Terapie intensivă erau cei care își pierduseră capacitatea de a se deplasa. Era o atmosferă specială, plină de pace peste treptele ce duceau la sala personalului medical și umbra groasă a copacilor se răspândea peste tot. După apel, Fei Du intră în camera 407. Un doctor îl aştepta acolo şi îl salută în mod familiar:

–  Fei Xiansheng, nu credeam că veţi veni astăzi.

– S-a întâmplat să am ceva timp liber.

Fei Du puse florile pe patul omului ce zăcea acolo.

– Cum este?

– În general, nemișcat, spuse medicul.

– Deşi au trecut deja trei ani, probabilitatea ca el să se trezească este mică. Familia lui trebuie să se pregătească psihologic.

Fei Du dădu din cap fără nici o expresie. El îl examină din priviri pe bărbatul din patul de spital și răspunse calm:

– Știu. A trecut prin multe în toţi aceşti ani. 

Medicul îi întâlni privirea și fără motiv fu uimit. Avusese un moment în care  crezuse că privirea rece și retrasă a acestui tânăr nu se uita deloc la el ca la un tată. Nici măcar nu părea că se uită la o persoană vie – părea să examineze un ornament nu deosebit de satisfăcător fără de care putea la fel de bine să trăiască.

Mintea doctorului deja imaginase un set complet de “drame de familie bogate” și comploturi de “acaparare a tronului”. Nu îndrăzni să vorbească la rândul său, își luă rămas bun de la Fei Du și se grăbi să plece.

Fei Du urmări indiferent cum pleacă doctorul, îşi puse mâinile la spate şi făcu câteva cercuri în jurul camerei de spital. Bărbatul de vârstă mijlocie din patul de spital zăcea acolo complet insensibil, înconjurat de o gamă uluitoare de aparate medicale. Părea să fie bine îngrijit și nu avea nici măcar un singur fir de păr alb pe cap. Privind atent, trăsăturile sale erau foarte asemănătoare cu cele ale lui Fei Du, dar temperamentul era complet diferit. Deși stătea acolo în întregime nemișcat, el încă transmitea un sentiment aspru și sumbru, ca o marmură rece.

În cele din urmă, Fei Du se opri într-un colț al camerei. Acolo era un calendar mic. Asistenta trebuie să fi fost neglijentă; data nu fusese schimbată de acum câteva zile.

El deschise calendarul la data corespunzătoare—ultima zi a lunii iulie. Era ziua lui de naștere, iar dintre cei doi oameni care îi dăduseră viață, unul se afla într-un sanatoriu, iar celălalt se afla sub pământ.

Fei Du se întoarse și pentru o clipă, îl privi pe om în sus și în jos cu o expresie goală. Dintr-o dată, el întinse o mână spre tubul de oxigen al omului.

În camera liniștită a spitalului, aparatul medical lăsă un zgomot regulat.

Pe fața tânărului care tocmai îi dăduse unei fete o floare, nu era nici o urmă de căldură.

[1] Înghețată de apă pe băț