Abis- Capitolul 45

Humbert XII

Fruntea lui Fei Du era acoperită de sudoare și nu știa dacă era din cauza căldurii sau a durerii. Faţa lui era albă ca hârtia. Printre dinţi stoarse cuvintele:

– Aţi terminat?

Luo Wenzhou stătea de o parte cu o expresie gravă, ca și cum ar fi observat un moment de tăcere. Tăcu două secunde. Apoi, într-adevăr, nu mai putu să se reţină,  îşi întoarse capul şi izbucni în râs.

– Tinere, stai liniștit, spuse medicul ortoped bătrân care avea grijă de brațul rănit al lui Fei Du.

Ca orice persoană foarte în vârstă, începu un discurs cu mustrări lungi.

– Pot vedea că stilul tău de viață nu este bun, nu? Voi, tinerii din zilele noastre, stați treji toată noaptea, fără să faceți exerciții fizice, petrecând toată ziua pe un scaun și jucându-vă pe computer. poate sănătatea voastră să fie bună? Mă întreb. Ce este atât de distractiv în legătură cu acea bucată proastă de gunoi? Credeți că este în regulă să nu fiți activi doar pentru că sunteți tineri. Obținerea unei osteoporoze la douăzeci și treizeci de ani, se poate întâmpla…

Președintele Fei, care nu rămânea niciodată târziu jucând pe calculator, se simți atât de nedreptățit încât nu mai putea vorbi.

La ieșirea de pe autostradă spre Cheng Guang , ușa laterală a mașinii lui Fei Du fusese lovită de o altă mașină care venise brusc din partea dreaptă. Șoferul responsabil era un începător care își luase permisul doar acum două luni. Băiatul fusese luat într-o ambulanță. Se pare că nu era familiarizat cu semnele rutiere, își pierduse ruta și apoi, realizând că o luase cumva pe un sens greșit, văzuse dintr-o dată SUV-ul lui Fei Du care venea spre el. Panicase și apăsase pedala de accelerație în loc de frâne. Acestea fuseseră concluziile emise de poliția rutieră expediată de urgență.

Pe scurt, cauza acestui accident se datora faptului  că școlile de șoferi erau incompetente, iar Fei Du avusese ghinion.

Din fericire, Fei Du conducea o mașină cu un sistem de siguranță foarte avansat astăzi, iar reacția sa fusese promptă . Prin urmare, mașina celeilalte părți fusese mai grav avariată. Cât despre el, fusese mai degrabă speriat decât rănit. Nici măcar nu-și spărsese ochelarii.

..Dar deși ochelarii erau intacți, trupul prețios al președintelui Fei suferise într-o oarecare măsură. Antebrațul său stâng fusese fracturat de airbag-ul care îl comprimase cu forță.

Fei Du persista  să creadă că se întâmplase din cauza posturii sale rele.

Dar cel mai mare ghinion nu era acesta, ci faptul că, din întâmplare, această situație nefericită rară a lui Fei Du fusese văzută de acel lucru rău cu nume de Luo Wenzhou.

Acesta insistase ca un încăpățânat să-l însoţească cu mașina personală și să piardă o zi la spital. După ce aflase starea rănirii sale, el își însușise cu fermitate perechea de ochelari a președintelui Fei și râsese necontrolat. Se pare că sentimentele deprimate cauzate de munca stresantă a unei zile întregi fură îndepărtate imediat.

– Doctore, acest tip de huligan burghez nu se joacă pe calculator. Se duce noapte după noapte la petreceri, adăugă Luo Wen Zhou punând paie pe foc.

Luo Wenzhou, dornic să urmărească zbura de blană, a furnizat culoare și accent de pe margine.

– Uită-te la fața lui. Este atât de palid, o mărturie a unei vieți disipate, corupte și decadente.

Bătrânul doctor examină chipul de vampir al lui Fei Du cu ochii săi mari de libelulă. Uitându-ne prin ochelarii săi de citit, spuse:

– Ei bine, așa pare.

Fei Du:

“..”.

– Ți-am pus un ghips. Fractura nu este gravă. Vino să-I dai jos cam în două săptămâni. Nu face exerciții intense, mișcări obositoare. Nu fuma, nu bea, nu face sex, îl sfătui serios bătrânul medic.

– De asemenea, trebuie asigură-te că iei suplimente de calciu, tinere, altfel, peste zece ani ești mort!

Ultima propoziție îl făcu oarecum să râdă pe Luo Wenzhou. Era pe cale să-și piardă mințile, părând pregătit să-și trăiască restul vieții pe baza acestei glume. Chiar și când îl luă pe Fei Du să-l conducă acasă, el încă mai râdea ciudat.

Lui Fei Du îi părea puțin rău pentru el. Se gândi că viața căpitanului Luo trebuia să fie într-adevăr mizerabilă, atât de lipsită de interes, încât nu se putea mângâia decât cu aceste delicii de calitate inferioară.

Dintre cei doi, unul aranjase inițial să se întâlnească cu dr. Bai și celălalt aranjase să se întâlnească cu directorul Lu. Dar după acest incident, amândoi fură obligați să-și întrerupă întâlnirile.

– Întoarce la stânga la intersecția din față…ai trecut de ea…

Fei Du îl privi nemulțumit.

– Shushu[1], știi cum să citești un GPS?

– Încă nu ai înțeles că am plănuit să te răpesc și să te vând? Am contactat deja cumpărătorul.

Luo Wenzhou continuă direct de-a lungul rutei greșite, conducând până la un centru comercial. Parcă mașina și îi făcu semn lui Fei Du.

– Dă-te jos, ieși, cumpărătorul așteaptă. Înainte de a cumpăra, vrea să  inspecteze marfa.

– Ai putea să aștepți până când ambalajul meu va fi în stare mai bună înainte de a mă vinde?

Fei Du se uită cu o privire nefericită la cămașa lui boțită. Încercă să se miște, dar simți că întregul său corp era acoperit de vânătăi. Era ca o rană vie peste tot. Aşa că rămase în maşină fără să se miște, spunându-i lui Luo Wenzhou cu voce slăbită:

– Ar fi bine să-l aduci aici pe cumpărător. Nu mai pot să merg.

Luo Wenzhou nu insistă. Se uită doar la paralizia sa aparentă și râse, apoi  plecă singur, abandonând în mașină pe acest om care nu fusese la fel de rezistent ca perechea de ochelari.

Fei Du crezu că plănuia să aibă grijă de ceva pe drum. El era un freeloader, așa că nu avea niciun motiv să ceară un serviciu la domiciliu, așa că nu-i păsa.

El împinse scaunul pasagerului în spate, ocupând jumătate din teritoriul din interiorul mașinii. Aproape întins, se lăsă pe spate cu ochii pe jumătate închişi. În mijlocul durerii nesfârșite, își aminti de accidentul de mașină de mai înainte.

Citirea greșită a semnului rutier, confundare accelerației cu frânele…aceste lucruri se puteau întâmpla. Fie că o făcuse intenționat, fie că șoferul responsabil fusese neglijent, nimeni nu o putea spune în mod clar.

Singura diferență era că prima putea fi considerată o crimă, iar cea din urmă, doar un accident.

Din această perspectivă, o mașină putea fi într-adevăr un mijloc ideal de crimă.

Gândindu-se la aceste lucruri, Fei Du era pe cale să adoarmă când ușa mașinii de lângă el făcu clic pe deschis. Luo Wenzhou se întorsese.

Fei Du întoarse neglijent capul, îl privi nonșalant și fu șocat să constate că acesta ținea un tort în mână, cu lumânări și personaje stupide de desene animate desenate peste tot pe cutia de hârtie.

Fei Du se eschivă fără să vrea în direcția opusă a ușii mașinii, ca și cum ceea ce ținea Luo Wenzhou nu era un tort, ci o bombă.

– Nu ai văzut niciodată un tort de ziua ta? De ce te ferești? Tortul nu intenționează să te molesteze.

Luo Wenzhou a puse cutia de tort deoparte.

– Omul care s-a ocupat de accident nu ți-a înregistrat buletinul? Nu-mi spune că data de pe ID-ul tău este greșită.

Fei Du era mai rigid decât ghipsul de pe brațul său. El intrase în întregime într-o stare instabilă, era gata să sară din maşină şi să fugă.

În cele din urmă, nu o făcu. Fei Du stătu acolo în acea stare fiind obligat să asculte cântece populare ce ieșeau din radio până când Luo Wenzhou parcă mașina la parterul casei lui.

– Doctorul a spus să nu fumezi, să nu bei și să nu faci sex. Uită-te la acel ghips de pe braţul tău. Nu poți ieși să te distrezi astăzi, așa că vei veni să experimentezi gustul vieții cu o persoană între două vârste.

Luo Wenzhou ridică bărbia spre el.

– Ieși.

Fei Du se uită la el cu o expresie ambiguă, apoi, ținându-și cu grijă brațul dureros, ieși târându-se ciudat din mașină.

Mergea prea încet, iar Luo Wenzhou trebuia să se oprească din când în când  să-l aștepte.

– Tinere stăpân ești așa de rănit? Din fericire locuiesc la primul etaj, altfel sclavul ar fi trebuit să te ducă pe spate.

Fei Du nu scoase nici un sunet și nu replică.

Era ca o pisică adusă pentru prima dată pe domeniul altcuiva. Fiecare os din coloana vertebrală era plin de vigilență. Pas cu pas, el ajunse la ușa lui Luo Wenzhou. De îndată ce Luo Wenzhou o deschise, “capul familiei” scoase o scăfârlie rotundă care aștepta de mult timp și privi afară.

Luo Wenzhou spuse:

– Intră…Luo Yiguo, nu bloca drumul!

Câmpul vizual al lui Luo Yiguo fu atras de cutia mare de carton din mâinile sale. El bănui că era o jucărie nouă pe care „lopata care adună rahatul” i-o adusese ca tribut. Întinse gâtul  fără ceremonie şi sări ridicând laba. Luo Wenzhou îl lovi cu abilitate peste labă, Luo Yiguo căzu înapoi la pământ și se prăbuși pe spate rostogolindu-se. Apoi, în cele din urmă, văzu că exista un intrus în spatele lui Luo Wenzhou.

Fei Du și Luo Yiguo schimbară o privire. Fei Du fu destul de rezervat, făcând doar o jumătate de pas înapoi, dar blana lui Luo Yiguo și scoase un urlet care nu semăna cu cel al unei pisici. Simultan, folosin cele patru labe, execută o întoarcere completă pe loc, ghearele și podeaua alunecoasă frecându-se una de cealalaltă. Deschise ochii mari, ca de marmură, îşi coborî centrul de greutate, adoptând o poziţie ca şi cum ar fi fost gata să lanseze un atac disperat în orice moment.

În această postură curajoasă, se uită din nou la Fei Du. După un moment, Luo Yiguo luă o decizie rapidă. Abandonă lupta și se ascunse în crăpătura de după canapea fără să se uite înapoi. Nu mai ieși.

Luo Wenzhou:

“..”.

Se simțea rușinat că crescuse o pisică atât de lașă.

– Nu trebuie să-ți dai jos pantofii.

Luo Wenzhou arătă spre canapea.

– Stai unde îți  place. Hei, această pisică nu a avut niciodată o problemă de timiditate cu străinii înainte. Ultima dată când un coleg a venit, l-a urmărit și l-a miorlăit tot timpul. De ce îi este frică de tine?

– Luo Yiguo, vei obține iadul aici. O să te rostogolești după canapea, o să te acoperi de praf, apoi să te freci pe toate foile mele, nenorocitule!

Luo Yiguo se prefăcu mort și nu mișcă.

Luo Wenzhou urlă spre canapea:

– Ai de gând să mănânci sau nu?

De data aceasta, la cuvintele sale, două mustăți ridicate ieșiră cu prudență de după canapea. Apoi simți mirosul străinului și se retrase hotărât.

Tovarăşul Luo Yiguo era atât de speriat încât decise să facă greva foamei.

Luo Wenzhou era neajutorat. El deschise o cutie de hrană pentru pisici și o puse lângă vasul de mâncare al pisicii. Apoi deschise un dulap și trase o cutie de bomboane pe care o aruncă în fața lui Fei Du, care stătea perfect vertical.

– Vezi dacă lucrurile de acolo au expirat. Voi merge să gătesc câteva feluri de mâncare. Îți spun de acum, nu mă ocup de un tânăr maestru, nu fi pretențios. Vei mânca orice voi face.

Fei Du, pentru prima dată, nu ridică nici o obiecție. Postura lui era insuportabil de rigidă, ca și cum nu ar fi stat pe o canapea, ci pe acoperișul lumii.

La mult timp după ce Luo Wenzhou plecase, el folosi în cele din urmă cu înverșunare o mână pentru a deschide cutia de bomboane din fața lui. În interior erau tot felul de ciudățenii. Probabil că fusese un sortiment cumpărat în jurul Anului Nou. Bomboanele de ciocolată se topiseră în apariții foarte post-moderne care îi stricau apetitul. Stratul foarte de jos, totuși, conținea tofee, de modă veche, cu ambalaje șterse de vreme și bomboane în formă neregulată care se lipeau de dinții…își amintea gustul acestor lucruri.

Fei Du alese încet o caramea, folosi vârfurile dinților pentru a rupe ambalajul și și o aruncă în gură. Apoi își orientă privirea spre bucătărie, unde hota de bucătărie vuia. Un cuțit de legume și fundul de tocat se ciocneau ritmic, iar spatele lui Luo Wenzhou apărea și dispărea.

Ceea ce Luo Wenzhou a descris ca fiind ” prepararea unor feluri de mâncare” fusese de fapt făcut cu conștiinciozitate. Într-un timp foarte scurt, pregătise mai multe feluri de mâncare atât din carne cât in și legume și le aranjă în jurul prăjiturii din centru. Se gândi un pic, apoi  înfipse o lumânare şi o aprinse.

Luo Wenzhou se uită în sus și întâlni ochii lui Fei Du. Spuse sec:

– La ce te uiţi? Nu o să-ți cânt „La mulţi ani”. Vrei să-ți pui o dorință? Poate fi ceva de genul „Să nu mă lovesc din nou de o mașină la următoarea mea zi de naștere.”

– Oh, spuse Fei Du.

Cei doi schimbară priviri uitându-ne la personajele de desene animate de pe tort. Atmosfera era foarte ciudată, ca și cum ar fi fost un moment de doliu profund pentru anii trecuți.

Luo Wenzhou regretă imediat.

– Grăbește-te și suflă. E un pic stupid.

Dintre toate prăjiturile din întreaga lume, erau puține pe care Fei Du nu le mâncase. Doar un tort de ziua lui era foarte ciudat pentru el. Se părea că gustase unul când era foarte mic. Erau mulţi oaspeţi în casa lui Fei Du. Ziua lui de naștere fusese practic sărbătorită pentru ca străinii să vadă. El primise doar o mică bucată simbolică din tortul scump înainte de a fi trimis în  camera sa. A doua zi, când se dusese să-l caute, dispăruse deja…deoarece crema nu mai era proaspătă.

De fapt, care era diferența dintre un tort de ziua de naștere și un tort obișnuit de mic dejun? Cel mult găurile lăsate în urmă de lumânări. Dar Fei Du crezuse întotdeauna că aroma nu era aceeași.

Abilitățile de gătit ale  lui Luo Wenzhou erau, de asemenea foarte lăudabile. Singurul lucru care lipsea era vinul. Urmând cu strictețe ordinele medicului, căpitanul Luo îi dăduse doar o pungă de lapte de mic dejun cu conținut ridicat de calciu.

Bărbaţii de vârstă mijlocie şi bătrânii ţineau mereu discursuri de încheiere în exterior. Întorşi acasă își înfruntau soţiile şi copiii lor din cauza acestui obicei prost. Când Luo Wenzhou era mic, disprețuise obiceiul tatălui său de a ține o prelegere înainte de masă. Dar, după douăzeci de ani de influență subtilă, el însuși fusese infectat. În mod obișnuit, el îl avusese doar pe Luo Yiguo în jur, iar boala se incubase. Astăzi cu un Fei Du adăugat masă, boala erupsese.

– A mai trecut un an.

Luo Wenzhou turnă laptele de mic dejun încălzit într-un pahar și îl împinse în fața lui Fei Du, lansându-se într-un discurs lung care veni într-o linie directă de la tatăl său.

– Nu spun nimic rău despre tine, dar ar trebui să faci ceva serios în viitor. Cât timp poți să te păcălești? Cel mai mare beneficiu al vieții materiale ar trebui să fie acela de a oferi unei persoane mai multe preocupări, nu de a-l lăsa să devină găunos. Viața unui tânăr nu poate fi prea goală; mai devreme sau mai târziu, ceva rău se va întâmpla.

Fei Du nu experimentase niciodată acest tip de cap de cultură parentală în stil chinezesc. Punând o chiftea în gură, simți că sună foarte romantic.

Luo Wenzhou a continuă:

– Natura umană de bază este aşa. În primul rând urmărim mâncarea și adăpostul, securitatea financiară, confortul simțurilor. Apoi, inevitabil, căutăm tipuri mai înalte de satisfacție, de exemplu un sentiment de realizare, de exemplu auto-realizarea. Continuând să te pierzi în extravaganţă de nivel scăzut este, de fapt, doar amorţire de sine. Pe măsură ce timpul trece, grijile invizibile implicate în ea vor provoca o mare durere unei persoane. Un Maybach astăzi, un Bugatti mâine—poți cumpăra totul, dar poate ușura durerea profundă a luptei împotriva naturii umane?

– Nu pot.

Fei Du înghiți chifteaua.

– Nu pot cumpăra, dar durerea e superficială.

“..”

Luo Wenzhou se uită la el și constată că Fei Du avea o urmă de zâmbet pe față. El glumea – chiar dacă gluma suna ca și cum ar fi intrat în groapa inimii cuiva. Luo Wenzhou spuse:

– Îndrăznești să întrerupi când șeful gospodăriei ține prelegeri? Dacă aceasta ar fi casa familiei mele, un mic diavol ca tine ar trebui să mute o bancă la ușă și să stea acolo scriind o auto-reflecție.

Auzind acest lucru, Fei Du se gândi la ceva, iar zâmbetul său anterior se răci treptat. El tăcut un timp, apoi spuse brusc:

– Acasă la mine, nimeni nu vorbea în timpul meselor, cu excepția cazului în care existat oaspeți. Tatăl meu era rar la masă. Emoțiile mamei erau instabile. Adesea, la jumătatea mesei, izbucnea fără nici un motiv: uneori se uita supărată, aruncând farfuriile și plecând, alteori, se așeza brusc la masă și plângea.

Luo Wenzhou rămase surprins.

– Mesele în casa mea erau un lucru foarte deranjant.

Fei Du ridică din umeri, părând puțin neajutorat.

– Ocazional venea pacea, era pur și simplu ca și cum ai câștiga la loterie.

Luo Wenzhou se gândi la asta, dar nu-l mângâie, ci doar spuse uşor:

– Asta sună destul de mizerabil. Nu știu ce e mai puțin confortabil, asta sau să scrii o auto-reflecție.

Fei Du ridică o sprânceană.

– Serios, imaginează-ți. Te ghemuiești la ușă, înclinat peste o bancă, ținând o bucată de hârtie de scris spre ușa casei tale. Din afară poți vedea ce se întâmplă în interiorul casei tale. Vecinii lucrează cu părinții tăi, oricine trece pe lângă tine se uită în jos și te întreabă: „Ce ai făcut acum, băiete?” Este cu adevărat o umilire față de onoarea și demnitatea unei persoane.

Fei Du nu  se putu abține să nu râdă.

Luo Wenzhou avea de gând să spună altceva. Dintr-o dată, telefonul său sună. Apelul venea de la linia fixă de la birou. Luo Wenzhou îngheță, un fir de premoniție amenințătoare se ridică în inima lui.

– Alo.

Vocea lui Tao Ran suna un pic fără suflare.

– Căpitane Luo, un apel a venit de la familia lui Chang Ning la secția de poliție din jurisdicția lor. Se spune că Chenchen a dispărut!

Volumul telefonului era foarte mare. Fei Du auzise și el.

Luo Wenzhou spuse:

– Când? Unde a dispărut? Nu intra în panică, nu e neapărat acelaşi lucru.

 – A mers astăzi la o lecţie de desen la Palatul Copiilor. Chang Ning a renunţat la ea la amiază. Seara, adulții au vorbit la telefon cu ea, i-au spus să-i aștepte o jumătate de oră la Palatul Copiilor și să nu iasă. Tatăl ei nu putea să o ia decât după ce venea de la serviciu. Clasa lor s-a încheiat în jurul de șaisprezece treizeci. Tatăl ei a sunat-o; ea era încă în sala de desen atunci. Un pic mai târziu de cinci, când a venit, nu a mai găsit-o.

Nota traducătorului

[1] Adresare către o persoană mai în vârstă(când există legături de sânge e vorba de unchi). Aici e folosit un pic în bătaie de joc.