Abis- Capitolul 46

Humbert XIII

– Imposibil, imposibil!

Era după miezul nopții. Administratorul Palatului Copiilor a fost în mod evident smuls din vise. Ochii îi erau umflaţi, nasturii de la cămaşă erau descheiați şi se clătina într-o pereche de papuci.

– Câți copii trec pe aici toată ziua? Avem cea mai strictă siguranță, chiar și părinții trebuie să se conecteze atunci când intră. Avem o acoperire a camerei de securitate de 360 de grade, fără puncte oarbe. Spui că traficanții de persoane sunt implicați? Este o glumă? Vă garantez cu capul meu, este absolut imposibil! Cu excepția cazului în care copilul a luat și a plecat pe cont propriu, atunci chiar dacă extratereștrii au invadat pământul, ei încă nu au putut intra în școala noastră! 

– Căpitane Tao, tocmai am folosit software-ul de urmărire de pe telefonul mobil al lui Zhang Yuchen pentru a porni de la distanță dispozitivul și am localizat deja poziția sa aproximativă. Este aproape de Bao Tai Lane!

– Bao Tai Lane.

Tao Ran se uită surprins.

– De ce ar fi Bao Tai Lane?

Bao Tai Lane se afla la aproximativ trei staţii de Palatul Copiilor. Era un centru de distribuție de mărfuri mici bine-cunoscut în oraș. Destul de multe magazine online făceau afaceri acolo, adesea lucrând toată noaptea. Erau angrosiști de haine, cei care vindeau mici brățări pe kilogram, angrosiști de pachete mari și mici împrăștiate peste tot. Strada era plină de hoţi de buzunare şi escroci. Era plin de viață și dezordonat.

Pentru un copil care se strecura pentru a se distra, Bao Tai Lane era prea dezordonat și nu avea nimic distractiv acolo; pentru un pervers răpitor de copii, Bao Tai Lane era prea plină de oameni și ochi, riscul era prea mare.

Tao Ran își frecă podul nasului.

– Opește-te, lasă-mă să mă gândesc.

Înainte de a termina, mama lui Chenchen dădu la o parte doi polițiști criminaliști și fugi spre el.

– Ofițerul Tao, ascultam, au localizat telefonul lui Chenchen? Unde este ea?

Lang Qiao care tocmai sosise după ce lucrase toată noaptea, veni repede să o blocheze și să o calmeze în liniște.

– I-am spus în mod clar, i-am spus în fiecare zi să fie atentă când iese, să nu meargă împreună cu străinii, să nu meargă în locuri necunoscute, să trimită un mesaj dacă ceva nu e în regulă. Am spus-o atât de mult încât am crezut că mă mă voi enerva. Dacă gura mea ar fi fost făcută din fier, aș avea deja găuri de câte ori i-am spus…

Chang Ning îi şterse lacrimile cu o mână şi o ţinu cu cealaltă.

– Mătuşă, nu fi aşa.

Văzând-o pe Chang Ning ștergându-i lacrimile, agitația ușoară a lui Tao Ran crescu brusc.

– Xiao Qiao’er, stai aici pentru a trece prin camera de securitate. Voi veniţi cu mine la Bao Tai Lane.

Mașina de poliție rulă în noapte ca o stea căzătoare, cele patru roți aproape părăsind pământul. În cinci sau șase minute străbătu cele trei intersecții . Sezonul era pe cale să se schimbe, iar primele colecții de haine de toamnă urmau să lovească în curând rafturile; Bao Tai Lane era atât de aglomerată încât mulțimea de comercianți creea o insulă de căldură locală în oraș cu respirația lor.

Mergând înainte și înapoi printre această mulțime, în trei minute frunțile persoanelor fură acoperite de transpirație.

Tao Ran se uitat în jur şi îl întrebă pe tehnician:

– Poţi restrânge puţin raza?

– Se apropie doar de capătul vestic al Bao Tai Lane, veni vocea tehnicianului în căștile lui Tao Ran.

– Nu a observat că telefonul este încă pornit. Adjunct Tao, trebuie să te grăbeşti.

Tao Ran aruncă o privire subordonaților săi și se despărțiră imediat într-o manieră bine coordonată, apropiindu-se de partea de vest a Bao Tai Lane din direcții diferite. Tao Ran  fugi pe alee cu privirea măturând peste fiecare persoană care  trecea pe lângă el. Camioane de gunoi, căruțe, saci de dimensiuni umane. Nici un loc care ar putea ascunde o persoană nu fu trecut cu vederea, toate colțurile fură percheziționate. Deși nimeni nu sunase sirena de poliție, căutarea rapidă ridică instantaneu o atmosferă nervoasă pe Bao Tai Lane.

Dintr-o dată, alerta tehnicianului veni în căștile lui Tao Ran:

– Adjunct Tao, a observat ceva, telefonul a fost oprit!

Privirea încordată a lui Tao Ran mătură subconștient împrejurimile și privirea lui se întâmplat să cadă lângă o coș de gunoi. Un bărbat mic, slab, se uită în sus din greșeală. Privirile lor se întâlniră. Bărbatul se opri pentru o secundă, apoi aruncă o privire clară asupra uniformei lui Tao Ran. Aruncă lucrul din mână și o luă la fugă.

Ceea ce aruncase era un telefon mobil alb, partea din spate era plină de autocolante.

Nervii lui Tao Ran se contractară.

– Opriți-l!

Înainte era o femeie angrosist doar împingea un cărucior cu mărfuri. Bărbatul sări în mod familiar pe marginea căruţei ca o maimuţă. Femeia care împingea căruţa strigă surprinsă, hainele de pe căruţă căzură ca o alunecare de teren. Un motociclist care se deplasa cu dificultate alături, frână imediat pentru a evita lucrurile care căzuseră sub roți, apoi lăsă un torent de înjurături.

În haos, bărbatul pusese deja un picior pe bariera de pază de lângă stradă. O încălecă într-o clipă și era pe cale să o treacă când un polițist înalt și robust sări de pe o stradă mică din apropiere și-l apucă de spatele gulerului ca și cum ar fi ridicat o puică. Cu o întorsătură a braţului, îl doborî pe bărbat la pământ. Tao Ran se întoarse și luă telefonul mobil alb. Îl întoarse. Fundalul arăta selfie-ul lui Chenchen.

El respiră adânc și mers la omul care era deja sub control.

– Unde este ea?

Nasul bărbatului fusese rănit când lovise pământul. Ridică capul, cu faţa viu colorată. Se uită la Tao Ran cu o expresie înfricoșată și spuse într-o notă plângătoare:

– Eu…eu…eu am greșit, domnule Guvern, îmi voi repara greșeala de data asta, nu o voi mai face… oh… te rog.

Tao Ran îl apucă de guler.

– Unde este fata?

– Ce?

În acel moment, Luo Wenzhou condusese deja la porțile Palatului Copiilor.

Văzând plăcuța de înmatriculare familiară, Lang Qiao strigă:

– Sef!

– Ce se întâmplă, unde este Tao Ran?

Luo Wenzhou sări din mașină înaintă câțiva pași, apoi se uită înapoi și se întoarse la mașină. Se aplecă spre interiorul ei și spuse cuiva:

– Stai în mașină pentru moment.

Persoana din mașină nu-l ascultă. Ieși, ridicându-și brațul.

Lang Qiao se uită și exclamă surprinsă:

– Uau, preşedinte Fei, ce… ce este cu armura asta?

– Un mic accident.

Fei Du se uită la clădirile din jurul Palatului Copiilor.

– Există știri?

Înainte ca Lang Qiao să poată răspunde, o mașină de poliție frână zgomotos la porțile Palatului Copiilor. Tao Ran şi câţiva poliţişti criminaliști ieşiră afară, cu fețe înfiorătoare.

Văzându-l pe Luo Wenzhou aruncându-i o privire întrebătoare, Tao Ran clătină din cap.

– Telefonul lui Chenchen  fusese furat…o vulpe bătrână, un infractor obișnuit. Tocmai  a fost eliberat din detenție. El a declarat că era o fată care își lega pantofii în drum. Pusese telefonul pe o bancă de stradă de lângă ea. Când șireturile fuseseră legate, ea plecase și uitase telefonul acolo. Așa că el doar îl luase de acolo.

– Care stradă? Când l-a luat? spuse Luo Wenzhou.

– Trebuie să fi fost chiar în jurul Palatului Copiilor.

Tao Ran își trecuse o mână prin păr, cu fruntea încruntată.

– Am găsit șapte sau opt telefoane gata să fie revândute de acel tip, toate au fost furate astăzi. El nu este sigur de ora precisă și de locația exactă.

– Ge…

Fei Du venise lângă el.

– De ce ești atât de panicat? Ce este greșit?

– Am întrebat-o pe Chang Ning. Chenchen purta astăzi o rochie cu model floral.

Fața lui Tao Ran părea îngrozită, iar vocea lui era rapidă și neliniștită.

– Dacă este adevărat…dacă ucigașul a răpit doi copii în termen de cinci zile, frecvența este prea mare. Asta arată că sunt sută la sută şanse ca Qu Tong să fie… Chenchen a fost răpită în jurul orei cinci şi acum au trecut deja peste şapte ore, ea poate foarte bine, de asemenea…să fie…

– Șșș…

Fei Du îl bătu pe braț.

– Calmează-te puţin.

– De ce îmi spui asta?

Tao Ran râse amarnic.

– Nu sunt părintele copilului. Nu am îndrăznit să spun familiei lui Chenchen presupunerile mele încă. Ai spus că individul suspect de ultima dată era un bătrân, nu? Ești sigur?

– Nu sunt sigur. Eram prea departe, spuse Fei Du.

– Chenchen este o fată sensibilă. Când am avertizat-o să fie atentă data trecută, am speriat-o. Nu ar fi uitat atât de repede. Cred că nu și-ar lăsat garda jos, nici măcar în jurul bătrânilor și cunoștințelor. Chiar dacă cineva ar fi păcălit-o să plece, ea nu ar fi uitat să trimită un mesaj familiei ei.

– Adjunct Tao, am găsit copilul pe camera de securitate a clasei de desen!

Tao Ran se întoarse repede și era pe cale să plece, dar Luo Wenzhou îi puse o mână pe umăr.

– Lasă-mă pe mine. Îți asumi responsabilitatea de a vorbi cu părinții fetiței. Vezi dacă a fost ceva neobișnuit în legătură cu copilul în ultima vreme, dacă părinții au ofensat pe cineva, cum stau relațiile lor de familie. Nu putem trece cu vederea nici o posibilitate.

Fei Du se aplecă pe o parte.

– Ai nevoie de ajutorul meu?

Luo Wenzhou ezită.

– În ce capacitate?

Fei Du răspunse fără rușine:

– Prieten și familie.

Luo Wenzhou ridică un deget și arătă spre el cu o urmă de avertizare, dar în cele din urmă nu îi interzise.

Camera de securitate a clasei de desen era foarte clară. În jur de patru-treizeci, ceilalți copii au fost preluați succesiv de părinții lor, iar Chenchen rămăsese singură în sala de clasă, răsfoind indiferentă un album pe care profesorul îl lăsase acolo. Din când în când se uita pe fereastră; în zece minute, petrecuse peste cinci privind serios spre fereastră.

Întrebător, Luo Wenzhou spuse:

– Ce se uită?

– La oglindă, spuse Lang Qiao.

Luo Wenzhou păru uluit.

– Fetele mici folosesc geamurile de sticlă ca oglinzi. Puteți privi peisajul doar întorcându-vă capul, fără a fi nevoie să vă întoarceți întregul corp sau să vă apropiați. De asemenea, își folosește stiloul pentru a-și răsuci capetele părului, spuse Lang Qiao.

– Toate fetele înțeleg acest lucru.

În timp ce vorbea, o văzut pe Chenchen stând brusc drept, lăsându-și ușor scaunul. Apoi zâmbi, se ridică în picioare își strânse rapid lucrurile și fugi. Marcajul temporal din colțul înregistrării era în jurul orei 16:40.

Luo Wenzhou se uită imediat în sus pentru a verifica poziția clasei de desen. Fereastra era chiar vizavi de locul de joacă.

Camera de securitate de pe clădirea cea mai apropiată de locul de joacă fu rapid căutată. O putură vedea pe Chenchen alergând rapid din clădirea sălii de clasă spre un grup de copii adunați pe terenul de joacă. Camera era puțin îndepărtată, o surprinse doar zăbovind scurt printre mulțimea de copii. Apoi, ea a mers spre un alt grup de fete, părăsind rapid cadrul.

Judecând după scenă, ele se îndreptau spre un rând de clădiri roșii din colțul de nord-vest al Palatului Copiilor.

– Ce este asta?

Luo Wenzhou a întrebat, încruntat.

– Nu a spus administratorul că nu există puncte oarbe?

– Rândul de clădiri din colțul de nord-vest sunt toalete publice. Nu sunt camere instalate.

– De ce naiba nu ai spus asta mai devreme! Determinați identitățile acelor copii de pe bandă, întrebați-i imediat. Aduceți harta.

Colțul de nord-vest al Palatului Copiilor se învecina cu un mic parc, foarte prost gestionat. Peluza exterioară fusese zdrobită de locuitorii care se plimbau, urme de picioare și rahați de câini evidente. Nimeni nu mersese însă în adâncurile parcului; vegetaţia era înverzită, iar ţânţarii erau ca bombardierele. Câinii de poliție fură aduși rapid în poziție, lanterne și o echipă de polițiști.

Fei Du asculta în timp ce Tao Ran vorbea cu tatăl lui Chenchen.

– Am venit în jurul orei 17:05, așa cum convenisem cu ea. Mai întâi am sunat-o de la ușă. Când am auzit că telefonul ei era oprit, am crezut că a rămas fără baterie și m-am conectat cu îngrijitorul și am intrat să caut, dar nu era în clasă. Nu credeam că ar fi putut dispărea. Era un Palat al Copiilor, nu diferit de o școală. Credeam că se dusese la baie sau să se joace undeva. Am așteptat o vreme în sala lor de desen. Când paznicii au început să inspecteze uşile şi ferestrele şi să stingă luminile, am început să mă îngrijorez puţin şi m-am dus să o întreb pe profesoară.

Mama lui Chenchen îl trase dee umăr, cu fața acoperită de lacrimi.

– Este ea genul ăsta de copil? Să plece fără un cuvânt atunci când ea știa în mod clar că un adult venea după ea? Ce fel de tată ești? Totul merge prost și vrei să-ți învinovățești fiica imediat. Dacă i se întâmplă ceva copilului, eu..

Tatăl lui Chenchen se trase din mâna ei. Închise gura strâns şi nu mai scoase nici un sunet. Tao Ran și Chang Ning, unul la stânga și altul la dreapta, îi separară rapid pe cei doi.

Fei Du spuse brusc:

– Am auzit că sistemele de urmărire a copiilor de pe telefoane pot fi folosite pentru a porni dispozitivul de la distanță. Ofițerii trebuie să fi localizat telefonul lui Chenchen mai devreme. De ce nu te-ai gândit să-i pornești telefonul?

– M-am gândit la asta.

Tatăl lui Chenchen ajunsese la punctul de colaps, el rezistase cu disperare, forțându-și respirația tremurândă.

– Dar a fost ceva în neregulă cu software-ul. Mi-a tot spus că legătura funcției de la distanță a eșuat. Nu sunt obișnuit să folosesc acel lucru..

– Am găsit telefonul lui Chenchen, spuse Tao Ran.

– Bateria este cel puțin pe jumătate plină. Trebuie să fi fost deja furat de hoțul de buzunare prima dată când ați sunat. Ar fi putut copilul să descopere că telefonul lipsea și să pleet să-l caute?

Fei Du clătină din cap.

– Riscul de a fura un telefon într-un Palat al Copiilor este prea mare.

– Probabilitatea nu este mare. Trebuie să fi plecat de una singură dintr-un motiv oarecare. A trecut o jumătate de oră și mai mult de la ora încheiată până la momentul în care ați venit să o luați. Poate că a mers să cumpere gustări în magazinele de aici sau să se joace cu colegii ei de clasă. Este posibil, dar, de obicei, ar sta pe o rază de un kilometru. În acest fel, se putea întoarce la ușa Palatului copiilor de îndată ce primea apelul. Ați învățat-o ce să facă atunci când are ceva furat în afară?

– Da.

Chang Ning se uită la Tao Ran și spuse în liniște:

– Am glumit cu ea acum câteva zile, spunând că de acum înainte, dacă se întâmplă ceva, ar putea merge la Tao Ran Gege. Știa cum să sune poliția și, dacă nu funcționa, știa să se întoarcă la școală și să găsească un paznic.

Tao Ran îi mângâie dosul mâinii și spuse calm:

– Palatul Copiilor este înconjurat de cartiere aglomerate. Era ora de vârf de seară, ar fi fost destul de sigur. Cu excepţia adâncimilor micului parc din colţul de nord-vest.

– Nu, nu putea fi acolo.

Ca și cum ar fi căutat confort, Chang Ning îl apucă de încheietura mâinii.

– Chenchen e foarte timidă. Nu îndrăznește să se culce singură după ce a văzut un thriller. Nu ar fi mers pe cont propriu unde nu erau oameni!

Fei Du spuse brusc:

– Ce se întâmplă dacă nu ar fi fost pe cont propriu, ci cu colegii ei de clasă?

Toţi se uitară la el.

Fei Du merse în fața tatălui lui Chenchen.

– În jurul a ce oră a fost prima dată când ați încercat să porniți de la distanță telefonul ei?

– 18, după ora 18, spuse tatăl lui Chenchen.

– Învăţătorul ei mi-a amintit de asta.

Fei Du continuă:

– Cum ai făcut-ot? Ai putea să-mi demonstrezi asta?

– Șefu, acel profesor de acolo tocmai a contactat copiii pe camera de supraveghere pentru noi!

Lang Qiao dădu la o parte un grup de ramuri care îi blocau ochii și se apropie repede de Luo Wenzhou.

– S-au dus la toalete pentru a-si schimba hainele, apoi s-au dus împreună în micul parc pentru a face fotografii.

– Să facă fotografii?

– Un student din clasa de fotografie a avut teme de înmânat și a aranjat ca unele fete să fie model pentru ea. Unii copii au adus haine special pentru a le îmbrăca pentru fotografii. Au făcut asta pentru o vreme. Când au terminat cu fotografiile, Zhang Yuchen a trebuit să se întoarcă la Palatul Copiilor. S-au despărţit la porţile parcului şi nimeni nu ştie unde a mers Zhang Yuchen după aceea.

Luo Wenzhou luă o respirație adâncă…aceasta era foarte rău.

Dacă Chenchen ar fi descoperit că telefonul ei a dispărut după despărțirea de prietenii ei, primul gând al copilului ar fi fost locul în care făcuseră fotografiile. S-ar fi întors în adâncurile pustii ale micului parc, dar micul parc nu era strada, era greu de urmărit ce se întâmplase după aceea.

– Şefu, ce facem? spuse Lang Qiao.

Luo Wenzhou murmură pentru o clipă, apoi pescui telefonul și sună persoana responsabilă cu urmărirea lui Xu Wenchao.

– Raportează mişcările de azi ale lui Xu Wenchao.

– Xu Wenchao l-a lăsat pe adjunctul Tao să copieze înregistrarea locației vehiculului. El a părăsit biroul doar la ora 17:45. A condus douăzeci și câteva de minute spre un restaurant fast-food, a cumpărat mâncare și a plecat acasă. Nu s-a mai mişcat de atunci.

Luo Wenzhou întrebă calm:

– Ești sigur că a fost acasă tot timpul?

– Sunt sigur. Nu a tras perdelele. El stătea în studiul său și îl puteam vedea. Ce este în neregulă, șef?

– Șef, fie bănuim persoana greșită, spuse Lang Qiao continuând:

– fie acest caz nu are legătură cu dispariția lui Qu Tong. Ce naiba, există într-adevăr atât de mulți perverși în lume?

Înainte ca Luo Wenzhou să fi vorbit, telefonul său sună. ID-ul apelantului spuse :

– Fei She-er[1]

– Cine?

La celălalt capăt vocea lui Fei Du rămase impersonală.

– Fei She-er.

– Hoțul nu a furat telefonul direct de la Chenchen. Fata care a pus telefonul jos, l-a uitat cu adevărat pentru că voia.

Luo Wenzhou urmă repede:

– De ce spui asta?

– În jurul orelor 18, domnul Zhang a încercat să folosească funcția de la distanță care era pornită pe telefonul copilului, dar legătura de la distanță nu a reușit. Cred că nu a fost nicio problemă cu modul în care a operat-o. În acele condiţii, nici unul dintre ei nu avea semnal, nici bateria nu fusese scoasă de pe telefonul copilului.

Fei Du se opri o clipă și continuă:

– Nu era nevoie ca hoțul să scoată bateria și să o pună înapoi și nu știa ce software era pe telefon. Mă pot gândi doar la o posibilitate: în timp ce Chenchen își schimba hainele, unul dintre copiii din acel grup i-a ascuns telefonul. Când Chenchen a observat, copilul i-a sugerat să se întoarcă în micul parc pentru a-l căuta și s-a oferit voluntar să meargă cu ea. În mod natural, avea încredere în prietena ei și, de asemenea, sigur îi spusese acelei persoane că telefonul ei avea un sistem de la distanță.

– Tu spui că un copil, probabil o altă fată a planificat acest lucru.

Luo Wenzhou întrebă rapid:

– Nu numai că și-a răpit prietena, dar a lăsat în mod deliberat telefonul pe stradă pentru a induce în eroare poliția? Şi asta e…

Fei Du râse ușor sarcastic.

Luo Wenzhou își aminti imediat de adolescentul de acum 7 ani cu privirea întunecată și rece și își înghiți restul cuvintelor.

– De ce te gândeşti în această direcţie?

– Pentru că am avertizat-o să fie atentă la adulți, familiari, ciudați, bărbați și femei, chiar și bătrâni, spuse Fei Du.

– Singurul lucru pe care nu i l-am spus e: să fie atentă la copiii ca ea.

De ce nu putea fi un copil?

Fetiţele de peste zece ani erau ca nişte boboci de flori, frumoase şi delicate, ignorante şi fragile; întreaga lume le vedea ca pe nişte potenţiale victime, ca şi cum ar fi lipsite de inteligenţă , şi oricât de mult le-ai proteja, nu ar fi fost de ajuns. Cum ar putea cineva să le suspecteze de comiterea unei infracțiuni?

Luo Wenzhou termină convorbirea cu Fei Du și apelă la Lang Qiao.

– Când profesorul Palatului copiilor a făcut acele apeluri telefonice chiar acum, a existat vreun apel în care un părinte nu a răspuns de la început?

Chiar și atunci când arestase un criminal cu mâna goală, Lang Qiao nu păruse atât de îngrozită.

– Cred că a fost unul…

————————–

[1] Fiul tău, Fei (aici Fei  răspunde așa, pentru că Luo Wen Zhou l-a numit cândva frate a lui Lu Yiguo)