Abis- Capitolul 47

Humbert XIV

– Bună, aceasta este Su Luozhan? Sunt profesorul Wang de la Palatul Copiilor, cel care a emis carnetele de inregistrare cand a inceput scoala. Îți amintești?

– Îmi amintesc, învăţătorule Wang.

– Este atât de târziu; nu dormi încă? Mama și tata sunt în apropiere? Vreau să-ți spun câteva cuvinte, dar trebuie să am mai întâi acordul mamei și al tatălui.

– Tata nu a venit încă acasă. Mama este bolnavă. Ea doarme și nu o pot trezi. De ce nu-mi spuneți direct?

– Oh… bine, vă îți voi pune doar o întrebare. Este așa: există un copil în clasa de artă numit Zhang Yuchen. A dispărut astăzi după ore. Cineva a spus că v-a văzut  jucându-vă împreună. Îți amintești unde ai văzut-o pentru ultima oară?

Tăcere.

– Hei,  Su Luozhan, mai ești încă acolo?

– Sunt aici. Îmi pare rău, domnule profesor, semnalul de aici nu est bun. Spuneai clasa de artă.

– Zhang Yuchen. Cea care are breton foarte scurt, cu părul într-o coadă legată cu o panglică mică.

– Oh, ne-am dus în micul parc să ne jucăm împreună un timp. Erau mulţi oameni, inclusiv elevi din alte clase. După aceea am plecat cu toţii. Nu ştiu unde s-a dus.

– Serios? Bine, atunci culcă-te devreme și nu întârzia la ore mâine.

– Bine, dle profesor. Dacă o găsiți, nu uitați să ne sunați și să ne spuneți. Sunt îngrijorată.

Lang Qiao opri înregistrarea apelului telefonic.

– Pentru că nu a existat nici un tutore cu acest copil, şi pentru că explicaţiile ei erau mai mult sau mai puţin similare cu ale celorlalţi, profesorul nu a mai insistat. Ce părere aveţi despre acest dialog? Îmi e greu de crezut, dar când mă gândesc la asta, dacă suspectul este un copil, asta explică de ce Qu Tong ar fi acceptat să intre în mașina unui străin într-o situație extrem de înspăimântătoare și de ce adjunctul Tao și cu mine nu am putut găsi nimic pe toate acele casete de securitate. Este…prea înfiorător.

Luo Wenzhou împinse informațiile personale ale lui Su Luozhan în fața ei.

– Să-ți arăt ceva și mai înfiorător.

Numele completat drept contact de urgență al lui Su Luozhan era „ Su Xiaolan”, iar  relația era “mamă și fiică.”

………………….

Câteva mașini de poliție ajunseră rapid ca vântul la adresa înregistrată a lui Su Luozhan, o zonă rezidențială destul de bună. În toiul nopţii, totul era liniştit. Gardianul se trezi și se uită la ID-ul din mâna lui Luo Wenzhou cu o privire năucită.

– Există aici o mamă și o fiică pe nume Su?

Gardianul de securitate făcu ochii mari.

– Eu, eu nu ştiu, eu sun nou venit aici…

– Mergeți la managementul proprietății și obțineți registrul de proprietari înregistrat anterior, spuse Luo Wenzhou rapid.

– Toată lumea să fie atentă. Dacă această fată este într-adevăr suspectul pe care îl căutăm, circumstanțele vor fi foarte neobișnuite. Va fi mai instabilă decât un adult. Nu trebuie să o provocăm. În cazul în care victimele sunt încă în viață, acțiunile noastre nu pot fi lăsate să conducă la o consecință de neimaginat.

– Căpitanul Luo, apartamentul 401!

– Toată lumea…amintiți-vă totul…să mergem.

În coridorul de la etajul al patrulea, o mulțime de oameni se ascunseseră într-un colț al scărilor. Luo Wenzhou ridică bărbia, făcându-i semn lui Lang Qiao să bată la ușă.

Lang Qiao își frecă fața ei înghețată, care părea că fusese injectată cu Botox. Își puse cea mai bună și cea mai blândă expresie pe care o purtase vreodată. Se duse la uşă şi bătu.

– E cineva acasă?

Nimeni nu-i răspunse.

Lang Qiao se simți mai degrabă confuză, era obișnuită să acționeze în mod diabolic; afișarea unui aspect “binevoitor” nu era cu adevărat corespunzător profesiei ei.

Îşi prefăcu o voce blândă şi înceată.

– E cineva acasă? Eu sunt chiriașul care tocmai s-a mutat la etaj. Apartamentul meu a fost inundat. Îmi pare rău, sper că nu s-a scurs până la voi, nu?

Ca şi înainte, nu se auzi nici un sunet.

Un tehnician însoțitor îi trecu în liniște un vizor inversat. Lang Qiao îl atașă pe vizor, se aplecă ușor și privi în interior.

Nu era nimeni la intrare. Putea să vadă sufrageria de la capătul holului. Apartamentul era slab luminat. Singura lumină era în centrul camerei de zi. Privind atent, Lang Qiao a descoperi că sursa luminii era un altar cu tămâie; pe fiecare parte erau lumânări roșii electrice și lămpi de altar, așezate în fața unei fotografii alb-negru.

Faţa sumbră a femeii reflecta puţin din lumina de la altarul tămâii, uitându-ne cu răceală la ea. Un fior trecu prin coloana vertebrală a lui Lang Qiao și se retrase subconștient.

Luo Wenzhou îi aruncă o privire întrebătoare.

Lang Qiao se cutremură și scutură în grabă capul. Ridică mâna şi bătu din nou la uşă.

-E cineva acolo? Dacă preferați să nu deschideți ușa, puteți să-mi răspundeți. Vreau doar să vă întreb dacă ați fost inundat.

Tăcerea incomodă se întindea în coridorul mic. Luo Wenzhou întinse brusc o mână și o dădu pe Lang Qiao înapoi.

 – Deschide uşa.

Lang Qiao fu surprinsă.

– Şefu…

Nu existau dovezi şi nici martori; nici măcar nu reușiseră să obţină un mandat. Tot ce aveau erau speculații subiective.

– Este în regulă, spuse Luo Wenzhou.

– Dacă există o problemă, îmi voi asuma responsabilitatea. Deschide-o.

Mai mulți polițiști și tehnicieni criminali se repeziră și deschiseră ușa într-o clipă.

Un miros de nedescris se ridică și îi lovi plin în față. Era o combinație grotescă de parfumuri de tămâie și lumânare amestecate cu umezeala înăbușitoare a verii și cu aerul stătut. Fuseseră toate fermentate într-un miros de descompunere.

Nu era nimeni în apartament.

Acesta nu era mare, cincizeci sau șaizeci de metri pătrați cel mult, o cameră de zi și un dormitor, dar portretul alb-negru al lui Su Xiaolan, care îi urmărea, dădea oamenilor un sentiment ciudat de vid.

Portretul decedatei era îndreptat spre un pat dublu ce trona în sufragerie. Cuvertura de mătase era de o culoare ștearsă; la capul patului era o sticlă de lac de unghii închis și o jumătate de pachet de țigări.

Dormitorul era puțin mai mic și arăta ca un loc în care locuia o fetiță. Un rând de păpuși ieftine occidentale cu ochi plictisitori a fost aranjat pe patul mic de o persoană, așezate umăr la umăr, cu fața la ușă împreună. Toate purtau rochii cu model floral.

– Oh, Dumnezeule!

Lang Qiao deschisese dulapul din  camera fetei. În interior, fără excepție, totul era de rochii cu model floral. Chiar și mai ciudat, desenele de pe aceste haine se potriveau cu rochiile de pe păpuși.

– Este acesta un loc în care o persoană să trăiască?

Luo Wenzhou își puse mănuși și scotoci în dulap. Dintr-o dată, dădu peste o cutie muzicală mică în grămada de haine.

Găsi încuietoarea și deschise capacul cutiei. Muzica lui “Für Elise” fu eliberată din spațiul mic al cutiei. Probabil că din cauza puterii scăzute, sunetul de pian era puțin distorsionat și părea lent și ciudat.

Apoi, polițiștii criminaliști văzură clar ceea ce era în interior.

Lang Qiao își acoperea gura cu mâna. În cutie era o păpușă goală cu un braț și un picior îndepărtat, membrele fiind  așezate pe benzi de pânză sângeroasă.

Fâșiile de pânză erau din bumbac, cu un model plin de viață de flori albe mici care înfloreau în ciorchine.

– Aceasta este o bucată din rochia lui Qu Tong. Părinții ei ne-au arătat o fotografie cu ea purtând acea rochie acasă. Îmi amintesc că calitatea rochiei nu era foarte bună, o parte din  cusăturile laterale păreau foarte neuniforme…

Cu dificultate, Lang Qiao a arătat spre o bandă de pânză cu cusături pe ea.

– Ca aceasta…

Luo Wenzhou închise capacul cutiei cu o față mohorâtă.

– Luati-o inapoi pentru a fi examinată.

Apoi se întoarse şi intră în baie.

Umiditatea din baie crease un cerc luxuriant de mucegai, care se răspândea agresiv peste tot. În fața oglinzii sculptate din care lipsea un colț erau două periuțe de dinți, un rând de rujuri multicolore și câteva tampoane de bumbac folosite care nu fuseseră aruncate.

– Ce i-a spus profesorului?

Luo Wenzhou mormăi ca pentru el însuși:

-„ Mama este bolnavă. Ea doarme și nu o pot trezi. Tata nu s-a întors acasă încă”? Nu există semne că un bărbat trăieşte aici. Despre ce „tată” vorbea? Sunteți sigur că apelul telefonic mai devreme a fost luat aici?

– Căpitan Luo, am găsit telefonul pe care l-a folosit pentru a sunat.

Un polițist criminalist adusese cu prudență un vechi telefon mobil, puternic zgâriat, de sub măsuța de cafea din sufragerie. După ce trecu prin agenda de apeluri, raportă:

– Apelul de la profesor este în înregistrările de comunicare.

Fata tocmai fusese acolo!

Luo Wenzhou se întoarse repede și întrebă:

– Dar unde este acum?

Su Luozhan era doar un copil, până la urmă. Nu știa câte camere de supraveghere avea Palatul Copiilor. Probabil că nu se aștepta să fie filmată la locul de joacă. Așa că, după răspunsese la apelul telefonic al profesorului în mijlocul nopții, ar fi intrat în panică că se expusese?

Ce ar face ea?

Și cel mai important, unde era Zhang Yuchen?

Când Qu Tong dispăruse în sălbăticie, persoana care o luase purta pantofi de mărimea patruzeci și doi și putea să conducă o mașină. Nu ar fi putut fi o fată atât de mică. Acest lucru a însemnat că “tatăl” misterios al lui Su Luozhan fusese foarte probabil complicele ei.

Era evident că Zhang Yuchen nu se afla în acest mic apartament. Atunci ar putea fi cu complicele? Dacă acesta ar fi fost cazul, atunci Su Luozhan ar fi alergat să-și găsească complicele când fusese alertată de apelul telefonic?

Dacă Chenchen ar fi încă în viață, ar acționa nechibzuit din această cauză, “descotorosindu-se” de Chenchen înainte de vreme?

Copilul putea supraviețui până în zori?

……..

Noaptea de vară era ca o bucată de caramel care se topea în căldură, groasă și lipicioasă. Fata alerga repede pe străzile tăcute, făcând să-i sune pașii ca un monstru ce o urmărea. În jurul ei erau mișcări ocazionale ale pisicilor și câinilor fără stăpân, toate făcând-o să tremure de groază. Fata intră într-o clădire de modă veche si apoi într-o alta cu 2 mici etaje.

Aceste așa-numite “mici două etaje” era un tip de clădire veche cam de douăzeci sau treizeci de ani. Era un rând de case și în spatele acestora se ridicau de obicei doar două sau trei etaje. Fiecare clădire mică avea o curte în fața ei, cu suficient spațiu pentru a planta o viță de vie. La prima vedere arătau ceva de genul vilelor, dar, de fapt, spațiul din interior era foarte înghesuit, iar condițiile de trai erau modeste. Câteva familii împărțeau de obicei o curte mică. A trăi acolo era foarte incomod, şi odată ce venea vara, era tot răul imaginabil, vântul şi ploaia trecând prin toți pereții. Trebuiau să fie dărâmate în curând.

Fata bâjbâi de două ori înainte să reușească să introducă cheia în broască. S-a grăbit să intre și luă telefonul din spatele ușii, formând rapid un număr. Apelul fu conectat. Tonuri lungi de cadran sunară, fiecare lovindu-i inima. În mod inconștient, își întinse unghiile lungi și zgârie peretele pătat.

Dar după o duzină de bip-uri, apelul se deconectă automat.

Ochii fetei se deschiseră larg, ca și cum nu ar putea crede că cealaltă persoană ar îndrăzni de fapt să nu răspundă. Ea nu  renunță, formând rapid numărul din nou; ca și înainte, nimeni nu răspunse.

Această fată era foarte drăguță, cu ochi migdalați, obraji rotunzi și o bărbie ascuțită. Arăta mai mult ca o păpușă occidentală decât cele ieftine din plastic, inocența și farmecul combinate în ea, completându-se perfect reciproc. Dar curând, o ură înspăimântătoare urcă pe fața ei mică. Fără avertisment, ea trânti brusc telefonul de perete și țipă isteric.

Chiar atunci, în camera întunecată se auzi un sunet plângător, ca suspinele unui animal mic.

Fata frenetică se răsuci brusc și aprinse lampa de perete.

Persoana legată în colț se încolăci speriată de lumină. Apoi se uită printre lacrimi neîncrezătoare.

Aceasta era Chenchen cea dispărută.

În acel moment, familia lui Chenchen încă aștepta într-o stare de anxietate la Palatul Copiilor.

Tao Ran ieşi să dea un telefon. Când se întoarse, evită familia lui Chenchen și îi șopti ceva lui Fei Du.

– Vrei să spui că a avut un complice adult?

Fei Du se încruntă ușor.

– Vrei să spui, mai întâi au folosit fata pentru a o atrage pe Chenchen în micul parc, iar apoi bărbatul a apărut, a luat-o  și a dus-o?

– Ce ? spuse Tao Ran.

– Nu…am simțit că era ceva ciudat.

Fei Du își ridică brațul nefericit și se întoarse pe loc de câteva ori și mormăi pentru sine:

– Este atât de ciudat, domnul Zhang și-a sunat fiica imediat după cinci, iar telefonul a fost oprit. Asta înseamnă că planul de răpire era deja în curs de desfășurare. Într-o altă oră, încercarea sa de a folosi software-ul de la distanță pentru a porni telefonul lui Chenchen a eșuat, ceea ce arată că Chenchen era deja sub controlul criminalului. Dar criminalul nu începuse încă să se ocupe de software-ul de urmărire. Când fata a pierdut telefonul intenționat, trebuie să fi fost cel puțin după șase. De ce?

– Un bărbat adult, chiar și pe jumătate imobilizat, cu siguranță nu i-ar trebui mai mult de o oră pentru a controla un copil ca Chenchen.

Fei Du se opri.

 – Și după ce toate acestea au fost terminate, fata a reinstalat bateria în telefonul lui Chenchen și a lăsat-o intenționat pe cineva să-l ia. De ce?

Din moment ce ea scosese deja bateria, putea pur și simplu să dezasambleze telefonul și să-l arunce undeva. Acest lucru era mai convenabil și câinii de poliție nu ar fi fost în măsură să-l găsească.

Iar explicația deturnării temporare a atenției poliției nu funcționa. Chiar și un copil care a văzut suficiente drame de televiziune ar ști că exista mai mult de un ofițer de poliție pentru a rezolva cazul; nu ar fi fost atât de ușor de păcălit.

Şi dacă persoana care a luat sau a furat telefonul s-a întâmplat să o vadă și-ar fi asumat un așa risc?

– Există posibilitatea ca răpirea fetiței din Xiling să fi fost o crimă coordonată, dar de data aceasta, dintr-un motiv oarecare, bărbatul nu era acolo, ci doar fata, așa că i-a luat  mai mult timp?

Tao Ran fu surprins și-l prinse de umeri pe Fei Du.

– Abilitățile fizice ale fetei sunt limitate, ea nu putea realiza o ucidere sadică pe cont propriu. Dar ea știa că telefonul lui Chenchen are software la distanță și că părinții ei vor încerca cu siguranță să-l folosească pentru a-și găsi copilul. Ea îi chinuia în ascuns pe părinți, realizând același sfârșit ca și înregistrarea prin alte mijloace! Dă-le speranță, fă-i să caute cu disperare, apoi lasă-i să fie disperați.

Numai că ea nu se așteptase să existe o abatere în timp și întârziase mai mult decât își imaginase.

– Dacă așa este, nu ar fi putut să târască o fată de aceeași vârstă ca ea pe cont propriu. Putea doar să o păcălească.

Fei Du aruncă o privire la mamă, care plângea din nou amar.

– Când Chenchen știa clar că tatăl ei o va căuta, de ce ar fi fost de acord să meargă cu ea?

Tao Ran respiră adânc şi spuse în șoaptă:

– „Nu mi-am adus telefonul astăzi, dar casa mea este mai aproape decât Palatul Copiilor. Tatăl tău poate fi deja la școală în căutarea pentru tine, și ar fi ușor să vă ratați unul pe altul, dacă vă căutați. Poţi veni la mine acasă şi să-l suni.”

– Distanţa trebuie să fi fost foarte scurtă, mult mai aproape decât Palatul Copiilor. O distanță pe care un copil ar crede că este confortabilă și convenabilă.

Tao Ran lu- harta și spuse:

– Un kilometru…nu, în cinci sute de metri..

Era o zonă rezidenţială veche care urma să fie dărâmată la mai puţin de o intersecţie de cealaltă poartă a parcului mic.

– Stai un minut, spuse Tao Ran.

–  …de ce am impresia că am mai auzit această adresă undeva?

Luo Wenzhou și ceilalți întorseseră casa lui Su Luozhan cu susul în jos, căutând în primul rând orice produse pentru bărbați, căutând o urmă a omului misterios.

Lang Qiao deschise un sertar și descoperi, printre altele, certificate de înregistrare ale gospodăriei, cărți de identitate, anunțuri de intrare în școală și alte astfel de documente și acreditări. Ea luă doar un set de înregistrări medicale și după ce le răsfoi le aruncă rapid într-o parte, răspândindu-le pe pământ.

Luo Wenzhou aruncă o privire peste ele. După un moment, ca și cum s-ar fi gândit dintr-o dată la ceva, privirea lui se fixă pe ceva, se ghemui și luă certificatele proprietății – două dintre ele.

Unul dintre ele era cel al acestui apartament cu un dormitor, și o cameră de zi, iar celălalt era al unei clădiri din cartierul rezidențiale ale fabricii, care fuses transformate în proprietate privată în timpul reformelor de locuințe. Casa era mai veche decât Su Xiaolan.

– Xiao Qiao’er, verifică asta pentru mine, spuse Luo Wenzhou.

– În urmă cu douăzeci de ani, când Su Xiaolan era mică, a fost înregistrată această adresă pentru ea?

Lang Qiao nu înțelese motivele sale, dar ea respectă instinctiv și mers să verifice imediat. Înainte de a găsi ceva, un apel telefonic veni de la polițistul criminalist pe care Luo Wenzhou îl desemnase să țină un ochi pe Xu Wenchao.

– Căpitanul Luo, am plantat un dispozitiv de ascultare în camera lui Xu Wenchao. Tocmai a primit două apeluri telefonice la rând și cu siguranță le-a auzit, dar nu a ridicat—credeți că a observat că este urmărită? Am găsit și numărul de telefon de la care au venit apelurile. Este o linie fixă, adresa este…

–  Unitatea 3 la intersecția Shao Nian, Trade company, spuse Luo Wenzhou.

Poliţistul fu surprins.

– Căpitanul Luo, de unde știai?

În același timp, Lang Qiao se repezi:

– Șefu, când Su Xiaolan a cooperat cu ancheta ca victimă atunci, aceasta este adresa pe care a furnizat-o în informațiile sale de contact!

Luo Wenzhou spuse:

– Să mergem!