Abis- Capitolul 48

Humbert XV

Chenchen fu trezită de presa de pe podeaua rece. La început nu înţelese ce i se întâmplase. Ea își amintit doar că mersese acasă cu o mică jiejie[1] din clasa de fotografie, care locuia într-adevăr foarte aproape, chiar după colțul parcului. Deși părea destul de săracă, era destul de ordonată.

Telefonul nu fusese foarte util, conexiunea era rea. Micuţa jiejie jurase în sus şi în jos că trebuia doar să se aplece pe priză și se o va repara şi îi adusese şi o băutură rece într-o sticlă.

Cu un pai în gură, Chenchen sorbise suc de mango și crezuse că este probabil prea deranjantă. Tremurase când trebuise să spună.

– Ar trebui să mă întorc la școală în schimb, dar înainte de a putea vorbi, se simțise ca scoasă din corpul ei, toate membrele ei pierzându-și controlul. S-a luptase de câteva ori și după aceea nu mai știuse nimic.

Părul lui Chenchen se desfăcuse, era acoperită de praf și membrele ei erau legate. Ea trebuie să fi fost târâtă violent pe podea, pentru că toată pielea ei expusă era răzuită crudă și rănită brusc. Banda adezivă lipită pe buze avea un gust cauciucat. Ea se ghemui cu dificultate, încercând cu disperare să se ascundă. Su Luozhan era la câțiva pași distanță, uitându-se cu măreție la ea!

Su Luozhan avea capul înclinat, o șuviță lung de păr căzându-i de pe tâmplă. Ea o răsuci în jurul unui deget lung, subțire lângă obraz. Ochii ei era reci ca cei ai unui animal prădător.

Apoi îşi strânse colţurile gurii, vorbind dezgustată spre Chenchen.

– Eşti cu adevărat vrednică de dispreţ.

Chenchen tremură violent.

– Îți disprețuiesc cel mai mult tipul de viață fără griji. Sunteți toate curve schematice. La vârsta ta, te bazezi pe părinți, având întotdeauna nevoie de cineva care să te ducă în locuri, obținând tot ce vrei. Cel puțin, te comporți ca și cum ai fi un copil mic, ca și cum întreaga lume trebuie să se prosterneze la picioarele tale.

În timp ce vorbea, Su Luozhan se aplecă și scoase un cuțit curbat din dulapul de pantofi de la ușă. Instrumentul metalic era puțin prea greu pentru mâinile ei subțiri; cuțitul se răzui pe vechiul dulap de lemn cu un foșnet.

Chenchen se luptă violent. Gura îi era sigilată; ea producea sunete slabe ca ale unui animal mic, fața ei devenise roșie în timp ce se lupta să se elibereze de legăturile ei.

– Dacă nu va veni, pot să o fac eu însămi!

Su Luozhan se apropie brusc, ridicând cuțitul și repezindu-l  spre Chenchen.

Sub teroare extremă, puterea latentă a unei persoane poate fi nelimitată. În acel moment, în ciuda faptului că era legată, Chenchen găsi undeva puterea de a recupera podeaua sub picioarele ei. Înainte să poată sta în picioare, cuțitul se apropiase deja. Chenchen închise ochii și se aruncă în față, fentând cuțitul lui Su Luozhan, dar se lovi cu capul de colțul mesei de cafea. Fruntea ei fu rănită la secundă.

Chenchen era dezorientată și amețită de căzătură. Tot ce își dorea era să plângă și să cheme pe cineva să o ajute, dar știa că nu avea rost. A trebuit să-și apese umărul pe masa de cafea, încercând din nou să se ridice.

Cuțitul din mâna lui Su Luozhan se învârti prea tare; se înfipse într-un dulap de lemn într-un colț. Cuțitul era greu, la urma urmei. Folosind toată puterea ei, ea tot nu mai putu să-l scoată. Exasperată, Su Luozhan se duse și apucă părul lui Chenchen din spate. Aceasta simţi că întregul scalp îi fusese smuls. Nu putea decât să se aplece ciudat sub remiză. Lacrimile ei care curgeau fără încetare deja înmuiaseră marginea benzii adezive. Era ca şi cum un miel mic era dus la abator.

Acest lucru stârni dorinţa celeleilalte de a o chinui.

Su Luozhan ridică o mână și o pălmui. Chenchen, care nu avusese niciodată nici măcar un deget ridicat asupra ei, deveni și mai speriată.

– Cățea, spuse Su Luozhan.

-… eşti doar o cățea!

Sub influența filmelor și a televiziunii, cuvântul “cățea” era de fapt utilizat pe scară largă în școlile medii și în clasele superioare ale școlii elementare. Existau întotdeauna unii copii, care se dezvoltau puțin mai repede decât contemporanii lor, care aveau un vocabular puternic cu aromă de adult atârnând pe buzele lor.

Su Luozhan o împinse cu înverșunare pe Chenchen spre masa de cafea. Spatele inferior al lui Chenchen lovi masa cu picioare scurte. Persoana moartă din vechea fotografie de sub autocolantul de cristal al mesei arătă un zâmbet intrigat, nu destul de interesant, față de cele două fete vii, care respirau. Banda de pe gura lui Chenchen, înmuiată cu lacrimile ei,  căzu în timpul acestei lupte. Imediat strigă:

– Ajutor!

Primul strigăt fu răgușit și slab. Apoi, pe măsură ce Chenchen se obișnu repede cu senzația de vorbire, vocea ei răsună:

– Ajutor! Ajutor!

Su Luozhan îngheță la strigătul ei. Simţise doar că ceva lipsea; nu era chiar satisfăcător. Strigătul”ajutor” al lui Chenchen o stimulă; era ca un copil care primise un cadou, privind-o pe aceasta cu o expresie de surpriză fericită. Ridică cu înverșunare piciorul și călcă degetele lui Chenchen întinsă pe podea.

Chenchen suferea atât de mult încât nu mai putu țipa. Deschise gura larg, respirând în tăcere aerul.

Su Luozhan spuse:

– Țipă! De ce nu continui să țipi?

Chenchen plângea atât de tare încât nu putea respira. Își folosi puterea rămasă pentru a forța câteva cuvinte înșelătoare:

– Su jiejie..jie…mie…într-adevăr..într-adevăr îmi place mult de tine…Te invidiez…pe tine…

La început, Su Luozhan fu indiferentă; numai cuvântul “invidie” o făcu să se oprească. Mâna ei, pe cale să prindă părul fetei, se opri în aer, ochii ei mari ca fasolea neagră se uitară la Chenchen.

Chiar atunci, cineva bătu puternic la ușă de mai multe ori. Vocea grosolană a unui bărbat spuse:

– Ce e cu gălăgia asta?! Nu mă poți lăsa să dorm?!

În cameră, Su Luozhan și Chenchen tremurară simultan.

Bărbatul spuse furios:

– Deschide uşa, sau chem poliţia! Te uiți la filme de groază acasă în mijlocul nopții? Tu țipi și strigi, crezi că ești singura care trăiești aici?

Su Luozhan acoperi gura lui Chenchen. Dintr-o cutie de carton de lângă ea, scoase niște prosoape de hârtie rămase de cine știe când, le făcu ghemotoc și le îndesă în gura lui Chenchen.

– Îmi pare rău, Shushu[2].

 Su Luozhan respiră adânc. Expresia ei se răci. Vorbi încet.

– Părinții nu sunt aici. Nu pot să deschid uşa unui străin. Voi păstra liniștea.

Omul de la ușă se opri, apoi spuse foarte sever:

– Ce sunt toate acestea? Treci aici, voi lua locul părinților tăi și te voi învăța o lecție!

Su Luozhan se încruntă. Înainte de a răspunde, cel de la ușă începuse iar să vorbească.

– Comportament corect înseamnă să ai un simț al moralității publice. Știi ce este moralitatea publică? Cerința minimă  este de a nu deranja oamenii. Și tu! La ce școală te duci? Va trebui să dau un telefon profesorilor tăi. Să învețe să educe copiii obraznici!

Văzând că nu termina să vorbească, fața mică și frumoasă a lui Su Luozhan deveni rece.

– Shushu, îmi pare rău, este în regulă dacă îmi cer scuze?

– Ce ai spus? Nu te pot auzi! Nu vorbeai mai tare lovind un tam-tam înainte?

Su Luozhan vru doar să trimită acest ciudat care apăruse brusc. Ea umplu cu prosoapele de hârtie mai ferm gura lui Chenchen și se ridică în picioare, mergând spre ușă.

Un pas, doi pași. După ce făcu al șaptelea pas, Su Luozhan se opri.

Deși acea persoană curăța întotdeauna casa veche și plătea taxele în mod regulat, locuitorii din jurul ei știau că nimeni nu locuia aici. De ce persoana de la uşă, auzind că era un copil fără adulţi în mijlocul nopţii, nu se mirase?

Su Luozhan se întoarse brusc să fugă. În același timp, vechea ușă din lemn fu deschisă violent din exterior.

Câţiva poliţişti se repeziră înăuntru. Su Luozhan apucă cuțitul blocat în dulap. Sub presiunea severă, cuțitul pe care nu reușise mai devreme să-l scoată, indiferent cât de mult  încercase, alunecă ușor din fisura din dulap și poliția încercă  să-l apuce.

Su Luozhan îndreptă cuțitul spre partea din spate a gâtului lui Chenchen. Vârful cuțitului făcu imediat o tăietură pe gâtul alb de zăpadă al fetei. Su Luozhan strigă:

-Nu vă apropiați!

Uşa care fusese dărâmată tremură neliniştit de-a lungul zidului; atmosfera din cameră deveni grea.

Su Luozhan se ghemui imediat, ascunzându-se în spatele lui Chenchen, mânuind cuțitul stângaci ca și cum ar fi fost pe cale să-l înfigă. Îl învârti repede, oprindu-se în cele din urmă în partea laterală a gâtului lui Chenchen.

Mâna îi tremura incontrolabil. Ochii ei se uitau ca cei ai unei mici fiare sălbatice care lupta până la moarte, feroce și furioși.

Tao Ran opri în grabăînaintare celor de lângă el și rămase cu prudență la câțiva pași distanță.

– Su…Su Luozhan, nu?

Su Luozhan nu scoase niciun sunet.

Tot felul de gânduri străbătură mintea lui Tao Ran. Pentru o vreme nu știu cum ar trebui să negocieze cu un suspect atât de mic. Dar chiar atunci, Fei Du apăru la ușă cu pași înceți.

Se întoarse uşor, blocându-şi braţul rănit, cu privirea măturând în mod absent interiorul camerei.

– Unde este persoana pe care vrem să o arestăm?

Su Luozhan fu surprinsă, uitându-se involuntar la el.

– Oh, e și un copil.

 Fei Du părea că tocmai a descoperit-o și întrebă oarecum fără lipsă de respect:

– Unde a plecat ucigașul și răpitorul care era cu tine?

Su Luozhan se uită la cuţitul din mână. Se uită la persoana de sub cuţit. Își ridică încet capul şi se uită la Fei Du ca şi cum nu ştia cum să răspundă.

– De ce nu te grăbeşti să pui cuţitul jos? Nu trebuie să fii atât de nervoasă.

Fei Du se uită în jurul camerei. În timp ce generațiile anterioare de proprietari erau deja foarte departe, urmele stilului lor de viață haotic fuseseră lăsate în urmă. Pereții erau îngălbeniți de fum și încă mai era o grămadă de sticle de băuturi alcoolice într-un colț.

– Este într-adevăr în regulă. A forțat un copil să acționeze ca momeală și să se ascundă – aceasta este prima dată când văd un astfel de criminal evaziv. Fetiță, relaxează-te. Sunt o mulțime de polițiști afară. Nu va scăpa. Unchii de la poliție și legile care protejează minorii te vor proteja. Este cu adevărat nedrept să te facă să ții un cuțit atât de mare. Nu e greu?

De îndată ce o menționă, Su Luozhan simți imediat că încheietura mâinii nu mai putea suporta povara și aproape că fu amorțită de greutatea cuțitului mare. În același timp, ea a înțelese în mod conștient cuvintele lui Fei Du. Poliția credea că totul fusese pus la cale de acea persoană și ea era doar o momeală jalnică!

Complacerea de a-i înșela pe alții se ridică în inima lui Su Luozhan. Ea clipi cu ochii roşii, de fapt, părând mai patetică decât Chenchen, privind furioasă spre Fei Du.

Tao Ran făcu un pas înainte după cuvintele lui Fei Du. Văzând-o pe Su Luozhan ținând strâns cu mâna cuțitul, se ghemui , întinzându-și mâinile spre ea. Privirea sa o evită cât mai mult posibil pe Chenchen, concentrându-se pe Su Luozhan.

– Este adevărat? Te-a constrâns cineva?

Su Luozhan ezită doar câteva secunde, apoi dădu din cap cu hotărâre.

Vocea lui Tao Ran se înmuie și mai mult. Încet, puţin câte puţin, avansă mâna întinsă spre ea.

– Dă-i lui Shushu cuțitul acum, și apoi ne vei lua să-l arestăm pe cel rău, este în regulă?

Su Luozhan se uită la mâna lui, părând nehotărâtă pentru un timp. Când mâna lui Tao Ran ajunse prea aproape, ea ținu mai degrabă nervos cuțitul din nou, lama care tremură constant lăsând câteva tăieturi mici pe ceafa lui Chenchen. Chiar nu ar mai fi fost capabilă să țină cuțitul mai mult.

Tao Ran ținu mâna în aer.

– Este tipul ăla rău numit Xu Wenchao? Te-a folosit pentru a o răpi pe Qu Tong? Ţi-a făcut vreodată rău?

Fei Du spuse:

– Când mama ta era în viață, în scopul de a fi aproape de el,  te îmbrăca des ca pe o păpușă occidentală și te machia?

Su Luozhan a luat o respirație, părând să-și folosească toată puterea pentru a-și reține emoțiile agitate.

– Ai îmbătrânit şi nu mai arăți ca atunci, aşa că folosești un copil. Nu ţi-a permis să porţi alte haine, nu ţi-a permis să-ţi tai părul, nu?

Fei Du își fixă privirea asupra ei.

– A abuzat de tine? Te-a lovit înainte?

Lacrimile lui Su Luozhan, reale sau false, curgeau repede în timp ce el vorbea, întunecându-I câmpul vizual. Dintr-o dată, simțit o strângere pe încheietura mâinii. Tao Ran profită de ocazie pentru a o apuca de mâna care ținea cuțitul. Su Luozhan se zbătu. Tao Ran spuse blând:

– Nu-ți fie frică, totul s-a terminat chiar acum, este în regulă. Unchiul știe că ești un copil bun. Tipul rău te-a forțat să faci toate aceste lucruri, nu trebuie să-ți faci griji…

Vocea lui era blândă și puterea pe care o folosea pentru a-și ține încheietura mâinii era grozavă. Su Luozhan nu avea cum să reziste. Pentru o clipă nu se clinti. Apoi, în cele din urmă, se relaxă și îi permise lui Tao Ran să-i ia cuțitul.

Un polițist veni imediat și o luă pe Chenchen, luând-o din raza de acțiune a lui Su Luozhan.

Luo Wenzhou, care tocmai sosise, îl auzit pe un coleg spunând în căști:

– Căpitane Luo, unul dintre suspecți a fost capturat. L-a identificat pe Xu Wenchao drept complice. Putem cere un mandat pentru arestarea lui?

– Da, anunță pe băieții care sunt cu ochii pe el. Să nu lase jokerul să scape.

Luo Wenzhou se întoarse și ajută la ridicarea tărgii lui Chenchen în ambulanță. Se întors spre Su Luozhan, care fusese controlată de poliţie.

– Unde este Qu Tong? Mai trăieşte?

Su Luozhan nu vorbi, ci doar clătină capul spre el. Părea să se gândească la ceva; colțurile delicate ale gurii se ridicară necontrolat. Apoi își reveni și coborî foarte blând capul.

Chiar dacă era pregătit mental după ce văzuse cutia muzicală, Luo Wenzhou simți că se sufocă.

Privirea lui se plimbă peste părul ușor ondulat al fetei și peste genele lungi și groase. Dintr-o dată simți o încordare de tristețe greu de numit, absurdă.

El flutură o mână, lăsându-i pe colegii săi să o escorteze pe Su Luozhan la o mașină de poliție. Își întoarse capul şi se uită spre ambulanţă.

Câţiva doctori se ocupau de rana de pe fruntea lui Chenchen în timp ce îi puneau câteva întrebări. Familia lui Chenchen sosise deja cât mai repede posibil. Pierderea sufocantă și recuperarea făcuseră ca picioarele mamei lui Chenchen să cedeze; ea aproape că mersese în genunchi. Alături de ea, soțul ei o ajutase repede. Acuzaţiile reciproce temporare dintre cei doi dispăruseră într-o clipă. Susținându-se reciproc, merseră spre fiica lor.

Dispăruse de aproape opt ore. Deși avea spaima ei, în afară de a fi acoperită de răni mici, Zhang Yuchen fusese  adusă înapoi în siguranță. Era deja aproape un miracol.

După o noapte de agitaţie, cel puţin salvaseră una.

Luo Wenzhou oftă, apoi ridică o mână din obișnuință, dar după ce așteptă un moment,  partenerul care în mod normal i-ar fi bătut palma, nu se mișcă.

Luo Wenzhou se întoarse stângaci și văzu că Tao Ran se învârtea în jurul lui Chang Ning. Lacrimile acesteia încă curgeau, iar Tao Ran spuse blând ceva reconfortant, scoțând o batistă din buzunar și trecându-i-o. Uitase cu totul că avea un partener.

Luo Wenzhou:

“..”.

Era de fapt un om care prețuia mai mult sexul slab decât  prietenia lor!

Chiar atunci, palma pe care nu o trasese încă înapoi fu uşor bătută. Surprins, Luo Wenzhou își întoarse capul. El văzu că preşedintele schilodit Fei Du, cu braţul atârnat, se apropiase de el şi, mai mult, din vreun motiv necunoscut, decisese să facă un lucru atât de inutil.

După ce o făcu, își puse fără grabă mâna în buzunar și se uită la Luo Wenzhou cu un zâmbet care nu era chiar un zâmbet.

– Cât de copilăros, căpitane Luo.

Luo Wenzhou rămase fără cuvinte. Privi cu ochii larg deschiși, cum acest membru temporar al personalului, urcă în mașina lui și își încrucișează picioarele, așteptând să fie condus.

Luo Wen Zhou putea  să garanteze pe baza propriei experiențe de întâlnire cu nenumărați bărbați că percepuse  o aromă absolută de flirt necorespunzător din tonul și expresia lui Fei Du.

Luo Wenzhou se gândi neîncrezător: încearcă el să urce pe  mine cu totul? Vrea să urce la ceruri? Nu merge el prea departe?

Notă traducătorului.

Cap 49 e cel despre care am vorbit în directul din seara aceasta. Răbdare…

[1] Jiejie- formulă de adresare între fete, femei , echivalentul feminin al lui Gaga masculin

[2] Adresare către un bărbat mult mai în vârstă