Abis- Capitolul 51- partea 1

Humbert XVIII- partea1

Expresia asistentei părea că avea ceva de spus, dar se ținu înapoi. Fei Du doar  se uit la ea şi ştiu ce voia să spună.

Foarte înţelegător, el spuse:

– Dacă există documente care au nevoie de semnătura mea, lasă-le pe biroul meu. Dacă vreunul dintre ele este urgent, mă voi întoarce seara la birou.

– Există, de asemenea, câteva scrisori de la partenerii de afaceri care ar putea avea nevoie de atenția dumneavoastră personală, adăugă asistenta rapid.

– Ce oră ar fi potrivită pentru mine să vin să te iau seara?

– Nici o oră nu ar fi potrivită.

Fei Du, deschizând ușa mașinii, râse de cuvintele ei.

– Voi chema un taxi. Dacă întârzii iar la întâlnirea cu prietenul tău după muncă, s-ar putea să nu-i mai placă de mine. Ce voi face atunci?

Asistenta spuse foarte generos:

– Acest iubit al meu nu are nici bani și nici o față ieșită din comun. Nu știu de ce îl țin în jurul meu. Doar dă ordinul și îl dau afară imediat.

– Păcat de săracul care îngenunchează la picioarele tale. De asemenea, machiajul tău este atât de minunat astăzi. Cum poți să-l arăți doar mie și computerului? Este o risipă nesăbuită de frumusețe.

Fei Du ieși din mașină. Înainte de a pleca, puse o mână pe ușa mașinii și se aplecă să o îndemne:

– Această mașină poate fi puțin complicată. Condu mai încet pe drumul de întoarcere. Trimite-mi un mesaj când te întorci la birou.

La cuvintele sale, asistenta verifică subconștient machiajul ei în oglinda retrovizoare, constată că rujul de pe buze îi dispăruse și, când Fei Du plecă, trecu în grabă cu rujul peste ele de câteva ori. Apoi nu putu rezista să ridice capul și să se uite spre Fei Du.

Spatele acestuia dă dea un sentiment distinctiv de lipsă de griji. Văzut din spate, braţul lui rănit atârnat de o eșarfă din cauza greutății gipsului, nu părea să fie diferit de postura sa obişnuită, ţinând un pahar de şampanie. Arăta ca şi cum ar fi participat la o cină, şi-și făcea drum liber şi lipsit de griji către Biroul siguranței populației.

Asistent fusese supranumită Miao. Spre deosebire de secretara “administratorul palatului” special desemnată pentru fleacuri, ea avea o educație la o universitate de elită și era o angajată excelentă. Pentru că ea jignise un individ rău dar bogat, speranțele de promovare la locul de muncă fuseseră aproape spulberate. Fei Du însă o recuperase pentru el și o promovase la cel mai înalt nivel printre secretare.

Tânărul preşedinte Fei era un “bărbat al doamnelor” celebru, tachinând la întâmplare orice tânără domnișoară pe care o întâlnea, părând familiar cu toată lumea. Dar, de fapt, numai cei aflaţi sub îndrumarea sa personală ştiau ce făcea în fiecare zi.

Fei Du lucra întotdeauna ca la carte. Rareori respingea propunerile echipei de conducere, înțelegând foarte bine sentimentul de a lăsa experții să se ocupe de afaceri care necesită cunoștințe de specialitate. În alte chestiuni, calitățile unui fiu al bogăției erau neobișnuit de evidente. Poate pentru că fusese răsfățat crescând în mijlocul luxului, nu putea să aibă lăcomie în oase. Renunțase la orice beneficii materiale ar fi putut, făcând relațiile sale cu micii acționari foarte armonioase. El avea sarcina de a socializa. El era un succesor care nu provoca probleme nimănui, cu excepția faptului că asistenta Miao văzuse cu ochii ei cum smulsese controlul asupra conglomeratului pe atunci.

Dar lucrul ciudat fusese, în măsura în care asistentul Miao putuse vedea, “fiul casei” lor nu avea dispoziția unui lider de pionierat; el nu avea ambiții sălbatice de a păși pe Asia-Pacific și de a domina întregul glob. Atâta timp cât avea bani când voia să cheltuiască, părea să nu aibă alte păreri.

Momentul puternic de la începutul succesiunii sale părea să fi fost doar de dragul de a-și face simțită prezența și de a arăta altora să nu încerce să-l păcălească. După ce devenise foarte familiarizat cu toate lucrările conglomeratului, el nu pusese mâna prea mult; în acea jumătate de an se arătase deosebit de rar, dispărând din ce în ce mai des fără ca cineva să știe ce făcea, părând intenționat să fie un lider hands-off.

Părea o persoană tânără instabilă și care nu se hotărâse încă ce voia să urmărească.

Dar asistenta Miao simțise întotdeauna că mintea lui Fei Du avea mereu gânduri profunde. Nu părea deloc acel tip de “mă răzgândesc într-o clipă” sau “încep bine și termin prost”. Gândindu-se la toate aceste lucruri fără a putea ajunge la un răspuns, ea se uită spre Biroul siguranței populației, simțind că porțile biroului de securitate publică erau pline de viață. Apoi, cu inima grea, plecă.

Porțile Biroului siguranței populației din Yancheng erau cu adevărat extrem de pline de viață. Fiecare loc, legal sau ilegal, era ocupat cu maşini parcate. Un mic polițist de la circulație ținea în mână chitanțe de amenzi pentru parcarea ilegală, fără să știe dacă ar fi sau nu potrivit să le lipească pe parbrizuri, uitându-se gol peste tot.

Mai mulți ofițeri de serviciu fuseseră trimiși în sala de recepție pentru a-și asuma responsabilitatea înregistrării persoanelor. Erau atât de mulți vizitatori, încât în curând haosul total se putea instala în secția de poliție locale.

Fei Du urmări un grup de oameni care tocmai intrau. Fără să spună vreun cuvânt, se amestecă cumva cu ei.

Privind mai departe, el descoperi că vârsta şi poziţiile printre oamenii care veniseră aveau o gamă largă. Erau din toate categoriile sociale, purtând tot felul de haine. Erau oameni de vârstă mijlocie, cu faţă de mormânt, precum şi bătrâni cu feţele ridate de greutăţi.

Unii oameni purtau fotografii cu ei, alții păreau să fie soț și soție, ținându-se adesea de mână sau mergând chiar unul lângă celălalt, ca și cum niciunul nu ar putea merge cu ușurință singur și trebuiau să se sprijine reciproc pentru a continua să se susțină.

Un suspin brusc incontrolabil exploda din când în când în mulțime; în aceste momente, expresiile disperate ale oamenilor din jur se schimbau. Dar în timp ce toată această lumea era în mișcare exprimându-și sentimentele, Fei Du, care era un străin curios, întorcea capul pentru a căuta sursa suspinelor,  ca și cum toți avuseseră o înțelegere reciprocă tacită să-l lase doar pe el să audă.

Fei Du se încruntă, simţind că-l ia cu leşin această situație.

El venise din nou și din nou la Biroul siguranței populației și era deja foarte familiarizat cu traseul. În timp ce nimeni nu era atent , el pur și simplu se strecură pe coridoare. Se gândea dacă să-l sune când dădu peste Luo Wenzhou la ușa unei toalete din colț.

Pleoapele deja duble ale lui Luo Wenzhou dobândiseră o altă cută din cauza faptului că stătuse treaz toată noaptea. Mirosea sufocant a fum de ţigară. Tocmai îşi spălase faţa cu apă rece, iar picăturile de apă care îi acopereau capul şi faţa îi curseseră pe gât. Pe partea din faţă a tricoului se formase un petic umed, lăsând o vedere neobstrucționată. Privirea lui Fei Du călători discret în sus și în jos între piept și talie; dacă ochii lui îndrăzneți ar fi putut funcționa ca un aparat de fotografiat, probabil că ar fi făcut o duzină de prim-planuri în acel moment.

După ce își clăti ochii destul, Fei Du își împinse ochelarii de soare și, ca un gentleman potrivit, și-a făcut remarcile de deschidere.

– Ce, cel pe care l-ai arestat ieri pentru cazul Xiling are antecedente penale?

În materie de crime și știri incendiare, reacțiile nimănui nu erau mai rapide decât cele ale lui Fei. Luo Wenzhou nu mai avea energia să fie surprins. Dădu din cap foarte obosit.

– Ce mare lucru, spuse Fei Du cu mâinile la spate, uitându-se pe fereastră.

Apoi continuă:

– În astfel de ocazii, cei care vin sunt de obicei tatăl și mama. Văd că există un interval de vârste între acești părinți. Câți ani în urmă ai anchetat?

– Douăzeci şi doi de ani.

Când vorbi, Luo Wenzhou simți că vocea lui era destul de răgușită. Își drese vocea.

– Guo Fei a fost răpită de la Muntele Liangua acum douăzeci de ani, dar același tip de victimă și același tip de caz s-a întâmplat cu doi ani înainte. De la moartea lui Wu Guangchuan până în prezent, nu s-a oprit.

Fei Du luă o cutie de bomboane de mentă din buzunar și i-o dădu.

– Deducțiile noastre inițiale spun că este o bandă.

Luo Wenzhou oftă.

– În fiecare an au existat o multitudine de copii dispăruți, în tot felul de moduri și majoritatea nu au fost găsiți. Ne putem baza doar pe colectarea probelor de sânge și a ADN-ului, apoi ne putem încerca norocul atunci când se raportează cerșetori suspecți sau arestăm o bandă de trafic de persoane. Nu există nici o urmă a acestor copii, morți sau vii. E greu să delimitezi circumstanțele. În general, ofițerii din prima linie sunt responsabili pentru înregistrarea anchetei și, până când ajunge la noi aici, este doar un raport de sfârșit de an care vine de jos. Ne uităm doar să vedem dacă datele se află în limite normale. Nimeni dă prea multă atenţie.

– Însă vechii poliţişti criminaliști care au lucrat în cazul Muntele Linghua trebuie să fi fost încă în funcţie în ultimii ani. Dacă ar fi existat unul sau doi dintre ei care nu ar fi putut renunța la caz, cum ar fi shifu d-voastră, ei ar fi descoperit o problemă cu mult timp în urmă, cu excepția cazului în care aceste cazuri ulterioare au lipsit un detaliu crucial.

Răspunsul lui Fei Du venise atât de rapid încât fu puțin înfricoșător.

– Este tortura ulterioară a părinților, nu?

Luo Wenzhou nu vorbi. Zdrobi o bomboană cu mentă între dinți.

– Presupunând că există o astfel de bandă, folosind fetițe inofensive pentru a-și aborda țintele și a le răpi fără ca nimeni să-și dea seama, cred că nu ar fi dispuși să atragă atenția cuiva, spuse Fei Du.

– Actul de a efectua apeluri telefonice hărțuitoare către casele victimelor este prea personal. Nu este în interesul ‘organizaţiei’. Ceea ce vrea ‘organizaţia’ sunt fetiţele de aproximativ zece ani, dar ceea ce vrea apelantul este să chinuie părinţii fetelor. Se pare că ‘momeala’ a scapat de sub control.

Su Xiaolan acum douăzeci de ani, Su Luozhan douăzeci de ani mai târziu.

De ce toată lumea are lucruri, iar eu sunt singura care nu are? Părinţi, o casă, toate lucrurile pe care nu le am, le voi distruge pe toate.

Apelul primit de Guo Heng venise de la o stație de transfer de deșeuri în mijlocul pustietății; singurul drum care condusese acolo avea o stație de taxare. După investigații repetate, era evident că persoana care făcuse apelul nu trecuse prin stația de taxare. Ea ocolise drumul național, oprise brusc mașina pe marginea drumului, apoi urcase pe o pantă mare, o transportase pe Guo Fei răpită pentru a efectua un apel telefonic.

Această afacere avusese multe puncte ilogice. Guo Heng făcuse presupuneri exagerate care veniseră după ce eliminase imposibilul, așa că poliția care investighează cazul Muntele Linghua la acea vreme nu le acceptase.

Fata de la telefon nu vorbise, doar urlase. Sunetul clopoțelelor din cutia de creioane făcuse ca familia lui Guo Fei să creadă că țipetele aparțineau lui Guo Fei. Și dacă fata de la telefon nu era deloc Guo Fei?

Dacă aceasta fusese deja ucisă atunci, iar ucigașul, luându-și complicele mic,  condusese în mijlocul de nicăieri pentru a găsi un loc unde să scape de corp. În acest timp, fata a fost brusc în imposibilitatea de a suporta presiunea și a fugit din mașina ucigașului.

Luo Wenzhou închise ușor ochii, imaginându-și ce a fost în inima micului complice atunci. Dezgust? Necredinţă? Sau a fost plină de gelozie și ură?

El descoperise că era dincolo de capacitatea sa de a-și imagina.

Era ca mulţi oameni care crescuseră într-o epocă paşnică. Dacă le-ai cere de nicăieri să-și imagineze ce ar face dacă flăcările de război ar arde brusc până la ușile lor, ceea ce ar veni în mintea marii majorități a acestora ar fi “colectați bijuteriile și obiectele de valoare”, “gândiți-vă cum să ajungeți la prietenii și familia mea”, “gândiți-vă cum să mențineți necesitățile vieții în timp ce fug de calamitate și alte astfel de planuri “provocare de supraviețuire a sălbăticiei”.

Ca adult al inteligenței obișnuite, deși Luo Wenzhou dedusese de nenumărate ori tot felul de motive criminale, el putea folosi doar niște termeni care pluteau pe hârtie pentru a presupune starea de spirit a fetei atunci.

De ce nu se mai întâmplase acelaşi lucru în ultimii douăzeci de ani?

În cele din urmă, care fusese legătura dintre perechea deformată mamă-fiică a lui Su Xiaolan atunci și Su Luozhan acum?

– Poți să mă lași să mă strecor în secret în camera de interogatoriu să vorbesc cu Su Luozhan? întrebă Fei Du.

Luo Wenzhou își reveni din gânduri.

Ce prostie îi cerea acum?

Plănuia să refuze, dar când privi în sus şi-l văzu pe Fei Du sprijinindu-se pe peretele coridorului din faţa lui, cu ochii uşor concentraţi asupra lui fu străpuns până în adâncul inimii. El observase foarte rar ochii lui Fei Du. Adulții nu se uitau la ochii celuilalt la nesfârșit decât dacă plănuiau să se certe sau dacă erau îndrăgostiți. În memoria lui, ochii lui Fei Du erau în mare parte batjocoritori,  reci, satirici. Fiecare genă ridicată din adâncul sufletului ar fi trebuit să strige în cor: „Nu-mi place de tine.” Niciodată însă ochii lui nu fuseseră atât de liniștiți și de inofensivi ca acum. Chiar și cu cuvântul lui Fei Du ”în secret” tocmai acum, Lu Wen Zhou fu suficient de prezumțios pentru a gusta din el un pic de tandrețe. Încremeni pentru o clipă, iar cuvintele” Rahat, glumești cu mine” pe care era să le scoată, nu putură fi rostite imediat. Aceasta era natura rea a lui ca bărbat.