Abis- Capitolul 72-73

Macbeth 13-14

Dong Xiaoqing era o tânără. Cine știe de unde scosese atâta putere? Trase și trase cu sălbăticie, scoțând cuțitul din corpul lui Zhou Huaixin.

Avea ochii înroșiți. Părea ieșită din minți. Fluturând cuțitul plin de sânge, ca un yaksha (1) în formă umană, se repezi spre mulțimea uluită.

Mulțimea îngrămădită se întrecea în țipete. În afară de câțiva reporteri temerari care se ghemuiau în colțuri să facă poze imprudente, majoritatea oamenilor nu voiau să-și piardă viața pentru un loc de muncă. Se îmbrânceau, se împingeau, fugind în toate direcțiile, devenind un zid uman perfect, blocându-i pe bodyguarzii derutați ai familiei Zhou.

Adrenalina lui Luo Wenzhou fierbea, aproape ieșind prin vârful capului. Nu stătu deloc pe gânduri și porni instantaneu în urmărire. După ce alergase vreo zece metri, conștiința lui, rămasă în urmă, ajunse în sfârșit din urmă picioarele lui rapide și astfel își aminti de Fei Du. Se întoarse să se uite.

Spre surprinderea lui Luo Wenzhou, Fei Du nu leșinase și nici nu vomitase. Doar stătea puțin înțepenit lângă Zhou Huaixin. Privirea lui, fără ochelarii care de obicei i-o ascundeau, era doar puțin încețoșată. Era încă lucid. Stătea în profil față de Luo Wenzhou, evitând deliberat să privească sângele din jur. Îl zări pe Luo Wenzhou cu coada ochiului și chiar îi făcu un semn calm cu mâna.

Pentru o clipă, teama lui Fei Du de sânge nu părea atât de gravă.

Luo Wenzhou simți că ceva nu era în regulă, dar nu avu timp să analizeze. Dong Xiaoqing trecuse deja prin mulțime și era pe cale să iasă din spitalul Heng’ai. Luo Wenzhou îi estimă direcția, ocoli mulțimea lipindu-se de perete și sări peste ghivecele de pe marginea drumului, urmărind-o ca un artist marțial într-un film.

De la atacul ucigaș al lui Dong Xiaoqing până la fuga ei lină, totul se întâmplase prea repede.

Capul lui Fei Du vuia. Sângele care se răspândea din abdomenul lui Zhou Huaixin era ca un ciocan greu lovindu-l în piept, atât de puternic încât sufletul părea să-i vibreze în trupul lui fragil.

Deși i se făcea rău de sânge, în viața de zi cu zi nu avusese prea multe ocazii să-l vadă. Din când în când respirația i se tăia puțin, îi era greață un timp și apoi îi trecea.

Fei Du nu știa cât timp trecuse de când se confruntase direct cu o asemenea scenă. Urechile îi vuiau și membrele aproape că nu-l mai ascultau, vârfurile degetelor i se contractau reflex. Toți mușchii și oasele i se încordară dintr-odată, făcându-l să stea drept și să pară lucid, deși în realitate conștiința îi era încețoșată.

Fei Du strânse pumnii cu putere, încheieturile trosniră. Se forță să-și întoarcă privirea și, cu inima bătând neregulat, porni spre Zhou Huaijin cu pași mari.

Scaunul cu rotile răsturnat zăcea peste unul dintre picioarele lui Zhou Huaijin. Acesta stătea amețit și neajutorat pe podea. În clipa următoare, fu ridicat de guler.

–Este probabil ca organele interne să-i fi fost afectate. Hemoragia abdominală este foarte periculoasă, spuse Fei Du, cu voce rece și rapidă.

– Vrei să trăiască? Dacă vrei, atunci grăbește-te și cheamă cel mai bun personal de prim ajutor din spitalul tău. Președinte Zhou, știu că nu ești infirm, ridică-te!

Zhou Huajin se clătină, apoi se ținu pe picioare. Îl privi alarmat pe Luo Wenzhou două secunde. Apoi păru să se trezească dintr-un vis. Își luă telefonul.

Zhou Huaixin zăcea instinctiv pe jos ca un pește eviscerat. Era înconjurat de oameni, dar nimeni nu îndrăznea să-l atingă. Cu cât se zbătea mai mult, cu atât sângera mai tare. Fei Du îl auzi pe Zhou Huaijin bâlbâind instrucțiuni, apoi îl văzu aruncând telefonul și aruncându-se spre Zhou Huaixin, cuvintele ieșindu-i haotic din gură, fraze inutile precum „uită-te la mine” și „totul va fi bine”. O emoție ciudată îl făcu pe Fei Du să ridice genele ude de transpirație și să întâlnească privirea lui Zhou Huaixin.

Ochiul lui Zhou Huaixin devenea tot mai stins, privirea tot mai pierdută. În ochii lui Fei Du, simți că devenea ceva străin, o grămadă de resturi organice fără nume.

Fei Du simți clar că se rupea în două. O parte din el era amețită și îngrețoșată de la sângele care curgea fără oprire, iar cealaltă parte, ca un animal desprins de haită, privea ochii lui Zhou Huaixin incapabil să-l lege pe acest om muribund de cel pe care îl cunoștea. Amorțit printre țipetele de panică și durere ale celorlalți, încerca instinctiv să găsească ceea ce, în teorie, un om obișnuit ar fi trebuit să simtă.

Dar oricât ar fi căutat, nu era acolo.

„Toți se tem de moarte, dar de fapt se tem de necunoscut. Moartea în sine nu doare deloc. Chiar există plăcere în ea. Trebuie să fi experimentat asta personal.”

„Ai observat ochii animalelor când se apropie de moarte? Aceea este expresia de a descoperi adevărul: că «viața» nu este decât o iluzie produsă de sistemul tău nervos. O falsă autoconștiință.”

„Conștiința unei persoane e ca apa care curge, schimbându-se constant, iar moartea este direcția finală a acelui flux. Dacă nu poți înțelege sau controla întregul proces al acestor schimbări ale conștiinței, atunci viața nu îți aparține. Ce nu îți aparține se abate de la percepția ta cu fiecare schimbare. Fiecare clipă este moarte. Singurul lucru neschimbat este acest sac de piele din carbohidrați. Dacă simți atașament față de sacul de piele, nu e ca și cum ai antropomorfiza carnea de porc din farfurie? Este o formă de delir.”

Mirosul gros de sânge pătrunse în cavitatea nazală a lui Fei Du și toate organele i se răsuciră. Personalul medical de prim-ajutor, cu frunțile acoperite de sudoare, ieși în fugă din spitalul Heng’ai, îl înconjură pe Zhou Huaixin și începu intervenția de urgență. Apoi îl luară pe targă la fel de repede ca vântul. Fei Du îi urmă până la sala de operații. Atunci, în sfârșit, nu mai putu suporta. Îl lăsă pe Zhou Huaijin în urmă și coti spre baie.

Dong Xiaoqing atacase pe cineva cu intenția de a ucide în fața unei mulțimi. Era acoperită de sânge. Elasticul părului i se rupsese, iar buclele ei mari, aranjate cu grijă, îi atârnau dezordonat pe spate. Părul ei perfect coafat se mișca în aer, uneori încurcându-se în arma înspăimântătoare din mâna ei.

–Dong Xiaoqing!

Cu încrederea oferită de înălțimea și picioarele lui lungi, Luo Wenzhou reducea constant distanța dintre el și Dong Xiaoqing și deja ieșise alergând pe șosea după ea.

–Oprește-te! Chiar crezi că poți fugi?

Poate că Dong Xiaoqing era deja epuizată. Pașii îi încetiniseră. La auzul lui, se opri brusc. Se întoarse și îl privi pe Luo Wenzhou, ridicând cuțitul spre el.

Luo Wenzhou nu se temea că ea îl va înjunghia. Din punctul lui de vedere, zece Dong Xiaoqing cu cuțite nu ar fi fost înfricoșătoare. Dar nu știa deloc ce intenții avea fata și se temea că în starea ei instabilă s-ar putea sinucide. Se opri rapid la câțiva pași de ea.

–Calmează-te .

Luo Wenzhou făcu un gest cu mâinile în jos, privind-o cu o expresie cât putea el de hotărâtă și blândă. Încercând s-o liniștească, spuse la întâmplare câteva prostii.

–Ascultă-mă, domnișoară, persoana pe care tocmai ai înjunghiat-o nu este moartă, consecințele nu vor fi grave. Nu-ți fie teamă. Totul e în regulă.

Dong Xiaoqing era încă în plin șoc psihologic, dar începea să-și revină. Mâna în care ținea cuțitul îi tremura, fie de frică, fie de regretul că nu-l înjunghiase pe Zhou Huaixin încă o dată.

–Sunt ofițer de poliție, spuse Luo Wenzhou cu voce profundă, scoțând legitimația și arătându-i-o.

–Dacă ai nevoie de ceva, îmi poți spune.

Dong Xiaoqing făcu un pas înapoi. Privirea i se fixă în sfârșit pe Luo Wenzhou. După o clipă, mania de pe chipul ei însângerat și încordat se liniști treptat, lăsând în urmă doar durere și indignare adânc înrădăcinate. Colțurile ochilor i se înroșiră. Era ca o persoană mută; lumea întreagă era plină de oameni care nu puteau auzi vocea ei, iar când în sfârșit întâlnise o ureche dispusă să-i asculte circumstanțele, nu știa de unde să înceapă.

Cu grijă, Luo Wenzhou încercă să se apropie cu încă un pas.

–Relaxează-te. Nu mai ține cuțitul așa. Nu e greu? E foarte periculos.

–Eu…

La cuvintele lui, Dong Xiaoqing coborî instinctiv vârful cuțitului puțin și spuse incoerent:

–Tatăl meu, el…

Luo Wenzhou ținea un ochi pe cuțitul din mâna ei, plănuind cum să-l smulgă la momentul potrivit. În timp ce se apropia calm de Dong Xiaoqing, continuă:

–Tatăl tău a fost calomniat. Știm cu toții asta. În viitor îi vom reabilita numele.

Nu se așteptase ca lacrimile lui Dong Xiaoqing să cadă instantaneu la auzul acestor cuvinte.

–Tatăl meu… Tatăl meu nu a fost calomniat.

Luo Wenzhou o privi fix.

–Ce ai spus?

–Și el este una dintre acele persoane. Ei…

În clipa aceea, un vânt feroce trecu. Fără niciun avertisment, un sedan mic apăru de nicăieri și acceleră brusc după ce cotise dintr-o parte, izbindu-se direct în Dong Xiaoqing. Luo Wenzhou nu avu cum să reacționeze. Dong Xiaoqing trecu zburând pe lângă el; cuvintele abia îi ieșiseră din gât.

Cioburile parbrizului fură ca picăturile de ploaie purtate de vânt, lovindu-l direct în față pe Luo Wenzhou, iar mașina vinovată, fără nicio ezitare, acceleră din nou, îndreptându-se direct spre el. Luo Wenzhou folosi o forță primordială pentru a se feri, dar una dintre oglinzile laterale îl lovi. Oglinda se sparse instantaneu. Ignorând durerea, se încordă instinctiv pentru a-și proteja capul și se rostogoli spre o zonă sigură, departe de șoseaua principală.

Șoferul era extrem de experimentat. Știind că fiecare secundă în plus îi creștea riscul, nu pierdu timp întorcându-se pentru un nou atac. Văzând că Luo Wenzhou nu murise, renunță decisiv.

Zona din spatele spitalului Heng’ai era destul de pustie, nu era oră de vârf. Strada era goală. Mașina nebună, cu parbrizul spulberat, dispăru cu un sunet ascuțit fără să lase urmă.

Jumătate din corpul lui Luo Wenzhou era amorțit de impact. Trecu ceva timp până se chinuise să se ridice. Atunci ceilalți oameni reacționară și veniră în fugă. În timp ce mergea spre Dong Xiaoqing, luă legătura cu biroul central.

–Șoseaua Nanshan, la intrarea din spate a spitalului Heng’ai, un sedan alb, model XX, număr Yan CXXXXX, trimiteți alertă în tot orașul… nu, în tot județul, în toată țara. Chiar dacă ajunge să vâslească prin Oceanul Pacific, aruncați o ancoră și trageți-l înapoi!

Forma capului lui Dong Xiaoqing se schimbase complet. Un pantof îi zburase direct pe cealaltă parte a străzii. Mâinile și picioarele îi erau murdare de pământ. Era sfârtecată; nu putea fi mai moartă de atât.

–Nenorocit împuțit, murmură Luo Wenzhou, incapabil să-și țină în loc blestemul.

Sprânceana îl ustura. Duse mâna să și-o frece, dar palma i se acoperi imediat de sânge. Fusese tăiat de cioburile din aer.

Luo Wenzhou respiră adânc și neregulat.

–Ce-i cu Tao Ran și Xiao Haiyang? Au ajuns la casa lui Dong Xiaoqing?

Lang Qiao, care îndeplinise ordinele sale fără ezitare, avu în sfârșit ocazia să vorbească:

–Tocmai voiam să vă raportez. Delegatul Tao a sunat și a spus că nu e nimeni acasă la Dong Xiaoqing, iar casa este în flăcări… Șefule, ce se întâmplă acolo? Și de ce vreți alertă pentru mașina aceea?

Luo Wenzhou închise strâns ochii.

Oamenii care abia fugiseră îngroziți de atacul lui Dong Xiaoqing începură să se adune din nou. Nu îndrăzneau să se apropie, doar stăteau de o parte și de alta a drumului, arătând și gesticulând.