Abis- Capitolul 75

Mașinile de poliție scârțâind se opriseră în cerc în jurul locului în care Dong Xiaoqing își găsise sfârșitul. Camera de supraveghere din intersecție surprinsese clar întreaga secvență: mașina făptașă lovind-o, apoi fugind în trombă.

– Corect, ăsta e automobilul.
Locul în care oglinda mașinii îl lovise pe Luo Wenzhou îi pulsa dureros. Carnea era deja umflată, deși aparent nimic nu era rupt. Asta nu-l împiedica deloc să sară prin toată scena, distribuind ordine.
– Nenorocitul și-a acoperit fața, îmbrăcat complet în „echipament de luptă”, fără să lase un fir de păr la vedere. Cu siguranță nu e prima oară când face așa ceva. Să virezi brusc cu viteza aia și să lovești pe cineva… e ușor să ratezi și să răstorni mașina. Avea ruta de scăpare pregătită dinainte.

– Căpitane Luo, sunteți bine?
Colegul care urmărea imaginile camerelor era șocat de înfățișarea lui.
– De ce nu chemăm un doctor să vă vadă?

– Sunt bine. Asta nu mă omoară.
O furie înverșunată îi mocnea în piept lui Luo Wenzhou, de parcă putea arde o gaură în asfalt. Simțea că dacă respira prea adânc, ar fi aruncat planeta afară din sistemul solar. O reprimă forțat, încercând să vorbească calm:
– Am nevoie ca toți să cercetați din nou toate legăturile sociale ale lui Dong Xiaoqing și Dong Qian. Toate. Mai ales ale lui Dong Qian. Flota la care lucra, clienții lui, stațiile la care se oprea, de unde își cumpăra mâncarea…

– Căpitane Luo, măcar puneți un bandaj. Brațul vă sângerează.

Întrerupt pentru a doua oară, Luo Wenzhou explodă:
– Nici nu știm unde e criminalul care a lovit pe cineva în plină zi, și voi de ce dracu’ tot vă holbați la mine?!

Cercul de oameni rămase înmărmurit sub urletul lui, tăcuți ca greierii iarna. Doctorul stagiar chemat la fața locului nici măcar nu îndrăznea să respire profund.

Iritat, Luo Wenzhou își șterse antebrațul julit cu mâneca, apoi observă că își pierduse controlul. Trase aer adânc, reprimându-și exasperarea inutilă cu viteza luminii.

– Iertați-mă, băieți, problema nu e cu voi.
Luo Wenzhou își plecă ușor capul, vocea destindându-se.
– Criminalul a omorât pe cineva chiar în fața mea și eu l-am lăsat să scape. E vina mea. Sunt plin de furie și m-am descărcat pe voi.

Colegul de lângă el îi cunoștea temperamentul și fu înțelegător:
– Șefule, e bine că sunteți în viață. Cine putea să-l oprească? Nu sunteți un Transformer.

Luo Wenzhou forță un zâmbet și zise:
– Criminalul avea fața și capul acoperite. N-o să ne dea ocazia să găsim date despre mașina lui. Cred că…

Nu termină, pentru că veni raportul celor care căutaseră mașina după ordinul lui.

– Căpitane Luo, am găsit proprietara mașinii folosite! E o angajată de birou obișnuită. Azi avea un examen profesional. Spune că întârzia, era în grabă și a parcat ilegal oriunde a găsit loc gol. Ca să evite amenda, a căutat special un colț fără camere. Avea alt examen după. N-a știut că i-a fost furată mașina până să o contactăm acum.

Luo Wenzhou oftă adânc. Gura lui de „corb” prezisese din nou corect.

– Căpitane Luo, rețeaua de camere a surprins mașina făptașă!

– După el! strigă Luo Wenzhou.

Dar era deja prea târziu.

O jumătate de oră mai târziu, poliția găsi mașina avariată în curtea unei fabrici abandonate. Parbrizul spulberat, un singur oglindă laterală rămasă, ușile larg deschise, nimeni în jur. Farurile sparte și bara de protecție strâmbată, stropită cu puțin sânge, formau o grimasă batjocoritoare.

Tehnicienii comentau încet:

– Ce stare jalnică… Oare se mai poate repara?
– Reparați-o pe dracu’. Cine ar mai conduce o mașină care a ucis pe cineva?
– Dar mașina asta e scumpă. Cred că modelul de bază costă 300–400 de mii. Proprietara e bogată?
– Nu cred. Muncește continuu să ia un certificat și să-și găsească job.
– Dacă aș fi fost proprietarul, aș fi înnebunit. Ce nenorocire nemeritată…

Oamenii aceștia nu văzuseră cadavrul. Conectaseră doar „mașina distrusă” cu eterna nesiguranță a omului simplu: muncești cinstit, strângi bani ani întregi, ești mereu la limită… și în câteva secunde vine cineva și îți distruge tot, fără niciun cost.

Dar totuși, în comparație cu fata transformată în carne sfâșiată… a pierde o mașină părea aproape noroc.

Legile par făcute doar ca să-i restrângă pe cei cinstiți. „Decență”, „civilizație”, „sensibilitate”… toate păreau defecte. Nimic nu aduce atâta satisfacție cât un câine turbat care mușcă pe toată lumea.

Când Luo Wenzhou se apropie, tehnicienii tăcură instinctiv. El inspectă locul; era evident că făptașul alesese locația cu grijă, având o cale de dispariție sigură. Probabil acum se pierduse deja în mulțime.

Luo Wenzhou se întoarse singur la mașina poliției și aprinse o țigară.

Mirosul de sânge amestecat cu tutun îl făcu să întredeschidă ochii. Turnă apă dintr-o sticlă peste rănile zgâriate și trimise mesaje scurte echipelor implicate.

Când ajunse la Fei Du, ezită, probabil era la spital, exploatând fragilitatea lui Zhou Huaijin. Așa că îi trimise doar un SMS. Dar Fei Du îl sună chiar înainte să poată închide telefonul.

La întrebarea lui aparent fără legătură, Luo Wenzhou expiră un cerc de fum:
– Ce-ar putea să fie cu mine?

Fei Du tăcu o clipă. Respirația calmă, constantă îi răsună lui Luo Wenzhou în ureche, liniștindu-l.

Dar doar două secunde mai târziu, haosul izbucni la capătul lui Fei Du,  țipete, pași grăbiți, voci confuze.

Fei Du ridică privirea și îl văzu pe Zhou Huaijin în genunchi. După comportamentul personalului medical, înțelese rezultatul încercărilor de resuscitare.

Clanul Zhou finanța spitalul Heng’ai. Nimeni nu îndrăznea să-i supere. Directorul spitalului și șefii de secție alergară cu „condoleanțe”, răsunând ca broaștele într-un iaz după ploaie.

Fei Du, ținând telefonul cu Luo Wenzhou pe fir, gândi limpede:

Se pare că Zhou Huaixin s-a dus.

Și, brusc, simți o zguduire în inimă.

– După abilitățile tale, ar fi trebuit să-ți fie ușor să o prinzi pe Dong Xiaoqing.
Fără să clipească, Fei Du privea ușile sălii de operații:
– Ai fost în atâtea situații cu ostatici. E imposibil să nu poți calma o fată cu un cuțit. Chiar dacă plănuia să se sinucidă după ce-l omora… dacă ezita o secundă, pentru tine era destul. Atunci de ce a murit? S-a întâmplat ceva neașteptat?

Tonul stabil al lui Fei Du curgea în urechea lui Luo Wenzhou ca o apă caldă. Emotiile lui turbulente se limpezeau. Dorea brusc să-l vadă.

– Nu pot explica totul în câteva cuvinte… Colegii mei sunt deja la spitalul Heng’ai. Ce se întâmplă cu Zhou Huaijin? A mărturisit ceva?

– Da. A planificat el însuși răpirea.

– Bine. Să-l rețină imediat și să-l ducă la Secția Centrală.
Luo Wenzhou ezită, apoi adăugă:
– Așteaptă-mă la spital.

Fei Du păru să nu observe tonalitatea blândă din ultima frază. Închise și se apropie de Zhou Huaijin.

Zhou Huaijin nu avea lacrimi. Nici expresie. Privea uimit ușile blocului operator… până când un corp acoperit cu cearșaf ieși. Atunci îl împinse pe toți și smulse cearșaful.

Zhou Huaixin zăcea palid, cenușiu. Asemăna unei picturi abstracte, deprimante, una dintre cele pe care Fei Du i le cumpărase.

Acum… în sfârșit, picturile lui „valorau” ceva.

– Președinte Zhou, nu priviți! Președinte Zhou!

Toți încercau să-l oprească. Buzele lui tremurau; părea complet pierdut.

Fei Du îl privi de sus:
– Președinte Zhou.

Zhou Huaijin abia își adună mintea:
– Eu… iertați-mă, sunt… capul meu nu e…

Atunci apăru poliția, trimiși de Luo Wenzhou.

Fei Du le făcu semn să aștepte, apoi îi spuse lui Zhou Huaijin:
– Ei trebuie să-și urmeze procedurile. Va trebui să mergeți cu ei. Președinte Zhou, credeți-mă, voi avea grijă de Huaixin în locul dumneavoastră.

Zhou Huaijin privi în jur la polițiști. Părea că vrea să se întoarcă să-și mai vadă fratele, dar nu îndrăznea. În final, își drese postura, încercând instinctiv să-și păstreze imaginea:
– Atunci… vă rog.

Fei Du îi înfipse cu calm un ultim cuțit în inimă:
– Huaixin v-a protejat cu propria lui viață fiindcă spera ca dumneavoastră să trăiți bine. Președinte Zhou, aveți grijă de dumneavoastră.

Zhou Huaijin se clătină.

– Ah, da.
Fei Du îl privi de la spate.
– Mai e ceva important… Când am verificat legătura de sânge dintre Yang Bo și seniorul Zhou, am prelevat și mostrele dumneavoastră și ale lui Huaixin. ADN-ul nu minte.

Pupilele lui Zhou Huaijin se contractară.

Fei Du își ascunse un zâmbet și spuse:
– E ciudat. Testul e clar. Sunteți fiul lui Zhou Junmao.

O clipă, parcă nu înțelegea limba chineză. Apoi îi apucă furios gulerul lui Fei Du:
– Ce-ai spus?! Repetă! Repetă!!!

Când lumea cuiva se prăbușește, poți vedea prăpăstii grandioase în ochii lui.

Fei Du simți o plăcere rece, aceea pe care o caută sadicii și criminalii în serie.

Polițiștii îl doborâră la pământ pe Zhou Huaijin, care urla incoerent.

– Sunteți bine? întrebă un polițist, ajutându-l pe Fei Du.

– Sunt bine.
Fei Du își aranjă hainele.
– Luați-l. Dacă nu se poate controla, sedați-l. Când se trezește, vă va spune tot. Ați muncit destul. Eu îl aștept pe Căpitanul Luo.

Polițistul plecă, dar după câțiva pași se întoarse instinctiv să-l mai privească pe Fei Du, simțind un fior inexplicabil.

Metodic, Fei Du făcu toate aranjamentele pentru trupul lui Zhou Huaixin, vorbi cu medicul legist, scăpă elegant de directorul spitalului și îl așteptă pe Luo Wenzhou.

Luo Wenzhou, îngrijorat că Fei Du ar fi traumatizat, venise pregătit să-l ducă direct în spital. Dar Fei Du nu doar că era în regulă… avea chiar obrajii ușor roșii.

Schimbară informațiile. Luo Wenzhou ascunse adevărul spus de Dong Xiaoqing, Fei Du rezumă mărturia lui Zhou Huaijin fără să dezvăluie modul în care îl zdrobise psihic.

După ce ascultă drama familiei Zhou, Luo Wenzhou îl privi cu coada ochiului:
– Deci frica ta de sânge era încă una din glumele tale pentru mine?

Fei Du zâmbi fără să răspundă:
– Shixiong, probabil nu ai chef să ieși cu mine azi. M-ai putea duce acasă? La reședință. Ai mai fost acolo.

Luo Wenzhou înțelese că se referea la casa unde murise mama lui.
– Ce să cauți acolo?

Econom cu vorbele, Fei Du:
– Treburi.

Luo Wenzhou avea un sentiment neliniștitor. De la anunțul morții lui Dong Xiaoqing, Fei Du se comporta straniu.

Locuința lui Fei Du nu era departe, în 20 de minute ajunseră. Luo Wenzhou opri mașina:
– Am ajuns.

Fei Du deschise ochii. Privirea îi era rece, neumană. Fără să spună „mulțumesc”, deschise ușa.

Luo Wenzhou îl apucă de încheietură:
– Stai. Ce e cu tine?

Fei Du încercă să scape, fără succes. Oftă, extenuat, abia auzit:
– Lasă-mă.

Cu cât îl privea mai mult, cu atât Luo Wenzhou simțea că ceva e foarte greșit. Îl eliberă.

– Tu…

Nu apucă să termine… Fei Du îl împinse brusc pe scaunul șoferului. Rănile de pe spate îl paralizară. Apoi buze reci îi tăiară respirația…

NOTA TRADUCĂTOAREI

Sunt prea emoționată de finalul ăsta ca să pot face vreun comentariu, dar nimic nu e mai frustrant decât să văd că există view la capitole dar nici un emoji sau aproape nici unul, nici o reacție. Asta spune totul despre indiferența cititorului față de traducător………….mda….