Abis- Capitolul 76 ❤️

În toți anii lui de muncă în poliția criminalistică, Luo Wenzhou nu se mai confruntase niciodată cu acest gen de „atac asupra unui ofițer de poliție”. Fusese luat complet prin surprindere și i se scurtcircuitase mintea pe loc. Ridică instinctiv o mână ca să împingă… și împinse doar aerul gol.

Ca și cum prevăzuse reacția lui, Fei Du îl eliberă imediat după acea atingere, retrăgându-se un pas. Ochii îi erau ușor injectați, iar colțurile gurii i se arcuiau vag, conturând o urmă de zâmbet.

Nu era un zâmbet cald sau blând, era de-a dreptul răutăcios.

În acest moment, Luo Wenzhou simți pe buze gustul de mentă lăsat în urmă de Fei Du, deloc dulce, ci rece, alunecând prin crăpătura dintre buzele lui, coborându-i în gât, infectându-i pieptul, călcând în picioare inima care îi bătea haotic.

Ritmul impus de Fei Du era impecabil. Nu continua agresiv cu același sărut: când aproape, când departe, îi oferea intervale scurte pentru a rezista și a gândi. Privirea lui, ca ceva material, se plimba ușor peste trăsăturile lui Luo Wenzhou, ascultând atent respirația lui sacadată.

Părea momentul perfect să profite de avantaj. În clipa următoare, Fei Du se replie și reveni mai puternic: îi apucă mâna cu care Luo Wenzhou îl împinsese și o presă contra spătarului scaunului. Ca un leopard patrulându-și teritoriul, nasul lui drept îi alunecă elegant pe obraz. Cu ușurință deschise buzele ofițerului Luo, fără a întâmpina vreo urmă de voință fermă care să-l respingă.

Era ca și cum un radiator  ar fi apărut din senin în interiorul mașinii înguste. Aerul gros se încălzi instantaneu. Respirația lui Fei Du îl îmbrățișa complet.

Luo Wenzhou nu era omul care să stea liniștit și să fie sărutat. O zi întreagă de emoții extreme îi consumase puternic voința; în plus, trecuse timp de când fusese prins de un sărut la fel de expert ca al lui Fei Du. Mintea îi rămăsese mută, iar corpul lui, impulsiv, era atras de acea dâră de căldură care îi mocnea deja în inimă. Fără să vrea, reacționă. Corpul se mișcă primul, rațiunea abia după: mâna i se ridică singură, apucându-l pe Fei Du de ceafă, gata să-l tragă în brațele lui.

În acel moment, frigul pătrunzător al trupului lui Fei Du îi trezi o fărâmă de luciditate. Resturile rațiunii lui Luo Wenzhou traseră după aer și îl certară isteric în ureche:

„Ce dracu’ crezi că faci?!”

Venele de pe dosul mâinii care ținea ceafa lui Fei Du se umflară. Cu forța de voință pe care ar fi folosit-o să reziste sprayului paralizant, Luo Wenzhou îl apucă pe Fei Du de ceafă și îl desprinse de el.

Fei Du căzu pe spate în scaunul pasagerului, ridicând o sprânceană cu un aer aproape dezamăgit. Apoi, cu totală lipsă de interes, deschise ușa mașinii. Sub privirea lui Luo Wenzhou, care era gata să-l ardă ca pe o frigăruie,  își șterse ușor colțul gurii cu degetul mare.

– Am plătit tariful. Presupun că acum pot pleca, nu-i așa, shixiong?

Cu o expresie înghețată, Luo Wenzhou spuse:
– Ieși. Pleacă.

Reacția asta păru să-l mulțumească pe Fei Du. Nemernicul coborî calm din mașină, apoi se aplecă și îl salută prin geam:

– Ai grijă la drum. Și apropo, vânătăile tale de pe talie sunt îngrozitoare. Nu ar trebui să mergi la spital să ți le verifice? N-am putut suporta să le ating.

Luo Wenzhou: …

O adiere intră prin fereastra deschisă, iar atunci observă că cineva îi descheiase cămașa… acel nenorocit de Fei Du.

– Dar abdomenul tău se simte foarte bine, totuși, comentă Fei Du cu lejeritate, turnând gaz pe foc.

Băgă mâinile în buzunare și porni încet spre reședința goală.

În inima lui Luo Wenzhou, două flăcări se ridicau pe rând, evaporându-se prin toate cele șapte orificii ale feței. Nu puteai să le împaci. Era pe punctul de a exploda.

Agitat, urmări cu privirea spatele lui Fei Du în oglinda retrovizoare, căldura abia apărută în piept dispărând complet. Nu știa dacă voia să-l dezbrace pe Fei Du… sau să-l jupoaie de viu.

Privindu-l, observă întâmplător că mâneca lui Fei Du se mișca fără vânt. La început crezu că era o reflexie, dar privind mai atent, descoperi că Fei Du tremura involuntar, ca și cum îngheța… sau ca și cum fusese electrocutat.

Luo Wenzhou încruntă sprâncenele, ezită o clipă, dar nu putu rămâne liniștit. Deschise ușa mașinii și îl urmă.

Fei Du nici măcar nu închisese poarta, probabil crezuse că într-un cartier bogat nu era nevoie. Curtea era acoperită cu dale de piatră, netedă și rece, fără un fir de iarbă.

Când Luo Wenzhou îl ajunse, Fei Du tocmai deblocase ușa.

– Hei, ești…?

N-apucă să termine, că-l văzu pe președintele Fei, care cu câteva minute înainte fusese dominant și insolent, tremurând tot. Mâna i se apăsă pe clanță ca să se sprijine, dar în clipa în care ușa cedă, Fei Du se clătină și căzu în genunchi.

Holul era pavat cu lespezi mari de marmură rece. Genunchii lui loviră în ele fără niciun amortizor, cu un „trosc” care îl făcu pe Luo Wenzhou să simtă că îi cedează propriile picioare. Alergă repede să-l prindă.

Culoarea neobișnuită din obrajii lui Fei Du dispăruse complet; era mai palid decât de obicei. Un fir de transpirație rece îi curgea pe tâmple, mâinile și picioarele îi tremurau ca și cum corpul îi era smuls bucăți.

– Ce se întâmplă?
Luo Wenzhou îl prinse în brațe, punând o mână pe obrazul lui.
– Ce e? Fei Du, vorbește cu mine!

– Poate… e… o scădere… scădere de glicemie…gemu Fei Du, aproape inaudibil, punând o mână pe genunchiul lui Luo Wenzhou. Încercă să se ridice, dar brațele îi cedară și se prăbuși din nou.

– Scădere de glicemie?
La auzul acestei explicații bizare, Luo Wenzhou îl ironiză iritat:
– Profitatul de mine te-a obosit, nu? Sunt impresionat…

Spunând asta, îl luă în brațe.

Pentru cât de impunător era Fei Du când stătea în picioare, ridicarea lui nu era atât de grea pe cât se așteptase. Sub stratul subțire de carne, Luo Wenzhou simți oasele fragile; era evident genul care slăbea doar dacă se uita urât la mâncare.

Reflectând mai bine, avea sens. Ca un tânăr de douăzeci și ceva să-și rupă un os dintr-o singură lovitură, un os nici măcar atât de rezistent ca rama ochelarilor săi, însemna că era din categoria „tânăr domnișor cu rinichi slabi”.(1)

Dar exista în el un soi de răceală și tărie care te făcea să uiți că era doar o „față frumoasă”

Luo Wenzhou îl puse pe canapea, îndreptându-se cu un oftat dureros din cauza spatelui vânăt.
– Nu muri. Ai ceva de mâncare pe aici?

Fei Du nu răspunse. Arătă spre bucătărie.

Luo Wenzhou făcu câțiva pași, apoi se întoarse și îl acoperi cu o pătură.

Bucătăria era curată, strălucitoare, probabil cineva venea regulat s-o spele. Ustensilele erau aproape decorative. Găsi condimentele, o pungă de zahăr, apă purificată, prepară un pahar de apă îndulcită.

Era gata să i-l dea lui Fei Du, când se opri:

Apa asta deschisă… poate fi veche?
Verifică data. Era cumpărată acum o săptămână.

Deschise frigiderul: lapte, fructe, mâncare simplă, proaspătă, provizii pentru cineva care… locuia oc

azional acolo.

Dar Fei Du aproape că nu mai locuise aici de ani de zile.

Undeva, în mintea lui Luo Wenzhou, ceva începu să se lege.

Puse apa în fața lui Fei Du; acesta tremura prea tare ca să țină paharul. Așa că Luo Wenzhou i-l ținu el la gură.

Fei Du suspină slab:

– Shixiong… o să te iubesc până nu vei mai putea scăpa.

Pielea capului lui Luo Wenzhou furnică.
– Termină și bea. Dacă vorbești, te îneci.

După ce bău, Fei Du își recăpătă un strop de putere. Se lăsă pe spate.

– Totul e bine. M-a luat greața de la sânge și m-am deshidratat după ce am vomitat la spital. Zhou Huaijin era acolo, n-am avut timp să mă ocup de mine.

Luo Wenzhou îl privi atent și întrebă:
– Obișnuiești să stai aici singur?

Fei Du deschise ochii imediat. Nu își schimbă postura, dar Luo Wenzhou simți clar încordarea lui bruscă.

– E departe de compania ta, de Universitatea de Securitate Yan, de Secția Centrală… Chiar și de cluburile unde mergi cu gașca ta de risipitori. De ce ai veni să stai singur într-o casă cu reputație proastă?

– Care e problema?
Fei Du zâmbi suav, dar apăsător.
– E casa mea.

Ton blând, dar răspuns defensiv, o lamă ascunsă într-un fir de mătase.

Luo Wenzhou tăcu o clipă. Îi venea să fumeze. Când deschise gura să întrebe:

– Pot să fumez…? privirea le căzu simultan pe scrumiera de pe măsuță.

Fei Du reacționă imediat, fața schimbându-i-se radical.

Iar în mintea lui Luo Wenzhou, toate amintirile încețoșate se contopiră într-un singur punct:
Da… acum își amintea!

Nici Fei Du, nici tatăl lui nu fumau. Acea scrumieră îi aparținuse mamei lui.

Când investigase moartea ei, fusese de mai multe ori în această casă. Tatăl lui Fei Du îi spusese atunci că mutase tot ce aparținuse soției lui, că modificase mobilierul, că nu rămăseseră scrumiere în casă…

Dar acum… TOTUL era la locul lui de acum șapte ani.

Televizorul. Pianul. Cuierul retro. Vaze cu flori false identice cu cele de atunci.

Casa era… înghețată în timp.

– Sunt puțin obosit.
Fei Du dădu pătura la o parte și se ridică, vocea rece:
– Nu te mai pot găzdui. Weekend plăcut.

Dar Luo Wenzhou nu putea fi aruncat afară așa ușor. Se sprijini de canapea:

– Hei, mai devreme ziceai că mă vei iubi până nu voi mai putea fugi, m-ai sărutat și ai profitat de mine, iar acum te răzgândești? Președinte Fei, ești puțin nepoliticos.

Fei Du se încordă complet, dar tremuratul mâinilor îi dispăruse. Își forță un zâmbet:

– E în regulă. Dacă simți că ai fost dezavantajat, ești liber să ceri…

Nu termină, pentru că Luo Wenzhou explodase deja. Se aplecă, îl apucă de guler și îl trase, lipindu-l de colțul canapelei:

– Te-am răsfățat prea mult. Chiar crezi că nu îndrăznesc să-ți fac nimic?

📖NOTA TRADUCĂTOAREI

(1)- expresie chineză care vrea să spună că bărbatul e impotent(na, la ce se gândește căpitanul 🙂 )

În sfârșit s-au sărutat pentru prima dată. ❤️Cum vă simțiți? 

Merit comentarii? Emoji?