Abis- Capitolul 79

– Alo! Alo!

Când nimeni nu răspunse de cealaltă parte, Lang Qiao se panică imediat.

-Mai ești acolo, șefu’? Scoate un piu-piu, faptul că nu spui nimic îmi dă fiori!

-Ok ,răspunse Luo Wenzhou distrat.

–.Sunt bine.

După ce închise, nu mai auzi ciripitul lui Lang Qiao, pentru că încheiase convorbirea din propria inițiativă.

Nu exista ventilație în subsol. Aerul era greu. Pe fundalul alb, se strecura un miros slab de sânge. Un fir lung de păr era prins de căștile atârnate de spătarul scaunului. Luo Wenzhou îl smulse cu grijă, degetele atingând răceala scaunului rabatabil.

Curelele de imobilizare arătau semne clare de uzură.

Acesta era un sistem tipic de „terapie aversivă”: în timp ce pe ecran erau proiectate imagini, stimulul șocurilor electrice și al drogurilor obliga persoana legată să dezvolte un reflex condiționat, făcând-o să asocieze durerea profund înrădăcinată cu imaginile pe care le vedea, declanșând o repulsie fiziologică menită să „corecteze” un anumit comportament… sau un anumit gând.

Trupul uman e ca un instrument precis. Când vede mâncare delicioasă, o dorește. Când vede o persoană frumoasă, se simte atras. Simte durere când e lovit, varsă lacrimi când are inima frântă… Fiecare senzație corespunde unui semnal transmis de organele senzoriale. Iar această brutală „terapie aversivă” e ca și cum ai smulge cablurile corpului uman și le-ai îndesa cu forța în porturi nepotrivite, lipindu-le acolo cu un fier de lipit.

Dar cum putea un om, făcut din carne și sânge, să devină o placă de circuite și să i se schimbe conexiunile după bunul plac?

Chiar și o placă de circuite putea să se ardă în urma unui asemenea „upgrade personalizat”. Dar un corp viu?

Colțul ochiului lui Luo Wenzhou tresări violent, amintindu-și tatuajul schimbător al lui Fei Du. Era oare ca să ascundă cicatrici?

Vizitele frecvente aici erau pentru a veni în subsolul acesta și a-și „reîncărca bateriile”?

Nu se temea că își va provoca un accident ireparabil?

S-ar fi putut sinucide fără să-și dea seama, iar trupul i s-ar fi descompus în întunericul negru al subsolului. Nu l-ar fi găsit nimeni luni de zile.

Un tânăr maestru bine hrănit, bine îmbrăcat, elegant până la rama ochelarilor, nu se temea că s-ar putea transforma într-o moviliță de carne putrezită, expusă luminii zilei alături de viermi?

Ah, da. Poate că Fei Du chiar nu se temea.

Nu avea niciun respect pentru viață și moarte și nu-i păsa deloc de propriul trup. Nu se oprea din nimic, pentru că părea că nimic nu-l interesa cu adevărat. Dacă ar fi murit aici într-o zi, probabil ar fi fost foarte împăcat. Nu-i păsa cu cine ieșea, nu-i păsa cu cine dormea. Totul la el era un mare „nu contează” și, totuși, prefera să vină aici singur, să se lege de acest scaun electric și să se joace cu viața lui, decât să lase să-i scape o singură frază sinceră în fața cuiva.

Cufundat în atmosfera sumbră a subsolului, după ce șocul și avalanșa de sentimente trecuseră, o furie clocotită se ridică în Luo Wenzhou, amețindu-l. Nimic nu și-ar fi dorit mai mult decât să urce la etajul doi, să dărâme ușa lui Fei Du, să-l tragă până la chiuveta din baie și să-i dea o lecție zdravănă cu apă rece. De atâtea ori, idiotul îi ignorase avertismentele, urmându-l cu aerul că e serios, până când Luo Wenzhou fusese gata să-l creadă, gata să-l lase să intre în inima lui…

Și totul doar ca să afle că Fei Du doar se jucase, retrăgându-se apoi în bastionul lui fără ferestre, ținându-i pe toți la o mie de li distanță. Disprețuindu-se pe sine, disprețuia și grija celorlalți.

Luo Wenzhou se întoarse brusc și ieși din subsol, urcând la etajul doi în câțiva pași.

Fei Du nu se dusese în camera în care stătuse în adolescență. În schimb, ocupa dormitorul unde mama lui se sinucisese. Nu se auzea niciun sunet dinăuntru. Era ascuns acolo, făcând cine știe ce.

Luo Wenzhou se încordă, apoi bătu la ușă.

În interior, ochii lui Fei Du se mișcară ușor. O licărire de viață îi apăru în privire ca niște bile de sticlă. Privi tăcut ușa.

-Fei Du, deschide ușa. Trebuie să-ți spun ceva, spuse Luo Wenzhou.

Fei Du fixă ușa fără să se miște. Se gândi la ceva, iar colțurile buzelor i se ridicară într-un zâmbet abia schițat, ca și cum urmărea un film și anticipase o scenă.

Luo Wenzhou ezită, apoi, cu o voce groasă, rosti un ultimatum:
-Mă eviți? Fei Du, îți mai dau jumătate de minut, iar dacă nu deschizi, nu voi mai bate niciodată la ușa ta.

În dormitor, un balansoar de ratan stătea lângă fereastra către grădina mică. Acum nu se vedeau decât dalele de piatră calcaroasă — nimic atrăgător.

Fei Du își întinse picioarele și se lăsă în balansoar. La mișcarea lui, scaunul în formă de cuib legănă ușor. Ascultând cuvintele lui Luo Wenzhou, își coborî privirea spre fereastră, încăpățânat.

„Atunci nu mai bate”, gândi apatic.

„Pleacă.”

Acul secundar al ceasului nu stătea pe loc. Respectându-și cuvântul, Luo Wenzhou așteptă exact treizeci de secunde. Sunetul pașilor lui constanți se auzi apoi coborând treptele, îndepărtându-se treptat, dispărând complet.

Fei Du rămase nemișcat o clipă, apoi aprinse ecranul mic de la capul patului, conectându-se la camera de securitate de la intrare. După cum se așteptase, îl văzu pe Luo Wenzhou deschizând ușa, ieșind din casa nenorocită, urcând în mașină și plecând.

Fei Du privi mașina o vreme. Vederea îi era limitată de lentilă, iar mașina dispăru repede. Nu simți nimic în inimă. Doar… ca atunci când văzuse cadavrul lui Zhou Huaixin: ca și cum mașina ar fi trecut peste o pietricică pe drum. O zdruncinătură măruntă.

Deși poate, de data asta, fusese o cărămidă. Mașina se înclinase destul de tare.

„Ce păcat”, gândi Fei Du.

„La următoarea vizită la Secție, mă va privi cu gheață.”

Dar nu conta. Nu avea să rămână prea mult pe la oraș. Mașina care trecuse peste cărămidă încă funcționa. Câteva lovituri și își vedea de drum. N-avea să-l oprească nimic.

Închise ochii încet. Poate glicemia scăzută și deshidratarea de după vomă încă nu trecuseră; era epuizat. Plănuise să scape de Luo Wenzhou și apoi să coboare în subsol puțin, dar era prea obosit ca să se mai miște. Închise ochii „doar un pic” și alunecă ușor într-un somn superficial.

În starea aceea dintre vis și amintire, se gândi la ceva petrecut în adolescență…

În acea vreme, Fei Du nu voise să locuiască cu nimeni. Concediase toate menajerele, dar cum nu știa să facă absolut nimic singur, trebuia să meargă regulat la casa lui Tao Ran ca să găsească ceva de mâncare. În ziua aceea, se dusese ca de obicei la secție să-l aștepte pe Tao Ran să iasă de la muncă. Trecând printr-o comunitate rezidențială, dăduse peste un conflict între administrația imobilului și proprietari. Toți vorbeau deodată, gata-gata să izbucnească în bătaie; poliția fusese chemată ca să-i despartă.

Polițiștii erau Luo Wenzhou și Tao Ran. Fei Du îi urmărea de la distanță. Îl văzuse pe Luo Wenzhou stând acolo, ca un model rătăcit într-un sitcom domestic, înconjurat de bătrânei furioși — complet scos din context, complet nepotrivit, complet comic.

Cei doi tineri polițiști încercau să calmeze disputa, dar fiecare problemă rezolvată scotea imediat alta la suprafață. Trăgându-i când de o parte, când de alta, oamenii îi împingeau ca pe niște mingi între echipe rivale. Luo Wenzhou rezistă cinci minute, apoi, probabil lovit de limita răbdării , explodase. Intrase în mijlocul haosului, unu contra doi, și se bătuse verbal cu toată lumea, în timp ce Tao Ran transpira în spate încercând să-l oprească.

Pentru că „forța de luptă” a marelui nesimțit era infinită, cele două tabere certărețe se văzură obligate să-și unească forțele împotriva lui, ceea ce, ironic, duse la „rezolvarea disputei civile”. Tao Ran îl târâse până la urmă afară, în timp ce Luo Wenzhou strigase peste umăr:

–Mergeți să depuneți plângere! Dacă nu aveți curaj, sunteți un grup de lași! Numărul plăcuței mele este XXXXX…

Tao Ran, îngrozit, îi pusese mâna pe gură. Rămas fără voce, Marele Luo recursese la arma lui secundară: ridică degetul mijlociu spre un regiment întreg de bunicuțe indignate.

Când se îndepărtau, Fei Du încă îl putea auzi urlând către cer:

–Nimic altceva decât fleacuri toată luna și ei vor să-mi dea ordine? Ce naiba caut eu într-o meserie de polițist?! Nu sunt majordomul nimănui!

Tao Ran îl mustrase:

–Nu poți arunca legitimația de serviciu!

N-apucase să termine, când, de partea cealaltă a străzii, un hoț smulsese portofelul unei fete. Luo Wenzhou uită instant de legitimație, de scandal, de tot. Ca un câine ciobănesc bine antrenat, zbierase:

–Stai!

Și-o luase la fugă, în flăcările „războiului” moral.

Hoțul fusese prins, fata îi invitase pe polițiști la frigărui, iar Fei Du se alăturase, evident, ca prădător de mese gratuite. Își amintea scena în detaliu, inclusiv ordinea în care fuseseră servite farfuriile… probabil pentru că mâncarea fusese necomestibilă.

În lumina apusului, înconjurați de oameni care vorbeau tare cu berea în mână, printre nori de chimen și ardei iute în ulei reciclat, atmosfera era sufocantă și umană. Fei Du, ca de obicei, n-avusese chef să vorbească; băuse ceva și apoi se izolase cu consola de jocuri.

Da, consola aceea…Luo Wenzhou i-o cumpărase. Normal că îl privise de câteva ori.

Luo Wenzhou îi întinsese o frigăruie cu ciuperci, cu un aer de dezgust:

–Tao Ran, ieșitul la frigărui e un hobby pentru adulți. De ce îl duci peste tot cu tine? Hei, mănânci ciuperci, nu? N-ar trebui să fii aici. Nu te potrivești.

Nu te potrivești.

Fei Du zâmbise atunci. Nu voise niciodată să se potrivească.

După ce își luase rămas bun de la victimă, „tovarășul Luo Wenzhou”, cel mai puțin de încredere polițist al poporului, alergase înapoi la tomberon, privindu-l neputincios pe recipientul care înghițise legitimația lui. Făcuse o grimasă, încercase trei minute să-l deschidă, apoi scosese o bucată de sârmă din buzunar ca să forțeze încuietoarea…

Sunetul acelui click metalic păru să-i răsune brusc lui Fei Du în urechi. Tresări. Chiar atunci, un curent rece îi mângâie ceafa.

Nu-i venea să creadă.

Luo Wenzhou, cel care plecase, cel pe care îl văzuse în camera de securitate urcând în mașină și dispărând, se întorsese. Stătea în fața lui, cu o sârmă în mână.

Fei Du: –…

Omul ăsta chiar era un hoț profesionist.

Luo Wenzhou își puse sârma în buzunar:

–Am spus că nu mai bat. Ieși de aici.

Văzând că Fei Du stă împietrit, fără să scoată un sunet, Luo Wenzhou intră peste el fără să accepte discuții și îl ridică în picioare:

–Ce oră e asta?

Reflex, Fei Du răspunse:

–…Șase și jumătate.

Luo Wenzhou se înecă cu aerul propriu, ridicând mâna spre ceafa lui:

–Crezi că am nevoie să-mi spui tu ora? Nu știu să mă uit la ceas? Stai aici meditând la ora asta? N-ai mâncat?

Fei Du stătuse prea mult. Picioarele îi erau amorțite. Se clătină până la parter, tras de Luo Wenzhou, și aproape că rămase fără suflare când văzu masa pusă și oalele cu tăiței încă aburinde.

Bucătăria, nefolosită de zece mii de ani, fusese trezită la viață.

–Nu există supermarketurile tale oribile pe aici. A trebuit să conduc zece kilometri ca să iau cumpărături. Care e avantajul să trăiești în locul ăsta blestemat, în afară de a poza în bogătaș și a te prosti?  mârâi Luo Wenzhou.
–Mănânci tăiței răciți cu apă?

Fei Du nici nu apucă să dea din cap, că Luo Wenzhou decise pentru el:

–Cum abia ai vomitat, mai bine mănânci ceva cald.

Fei Du: –…

Atunci de ce ai întrebat?

Nu avea poftă. De obicei, când era chinuit până la epuizare de sânge… sau alte lucruri… mergea la spital pentru perfuzii. Dar luă bolul din mâinile lui Luo Wenzhou, și, fără să-și dea seama, îl termină pe tot. Tăițeii aveau exact textura potrivită. Căldura lor îi dezgheță piatra rece din stomac.

–Tu… Hei, stai, nu… începu Fei Du când Luo Wenzhou îi umplu din nou bolul.

–După ce mănânci, mergem la birou să facem ore suplimentare. Nu avem weekend liber.

Fei Du: –…

Luo Wenzhou ridică sprâncenele:

–Ai vreo obiecție?

Fei Du luă bolul în tăcere:

–Niciuna.

După câteva clipe, Luo Wenzhou continuă:

–După experiența mea, când ești nemulțumit, în opt sau nouă cazuri din zece sunt două motive simple: nu ai mâncat suficient sau nu ai dormit destul.

Fei Du îl privi în tăcere.

–Apa cu zahăr și somniferele nu se pun, adăugă Luo Wenzhou cu un ton plin de subînțeles.
Mai sunt una-două situații mai complicate… Asta era ce voiam să-ți spun atunci, în fața urnei lui Su Xiaolan. Apoi am uitat.

Fei Du îl asculta.

–Spală farfuriile. Nu folosi mașina pentru două blide amărâte, spuse Luo Wenzhou.
Săpunul e acolo, cârpa la fel. Întâi ștergi grăsimea, apoi clătești. Știi cum?

Fei Du: –…

–Dacă nu știi, înveți. Cine gătește, nu spală vasele. E o regulă de bază.

Fei Du ezită, apoi se conformă. Luo Wenzhou nu părea îngrijorat că va sparge ceva. Avea destui bani.

În spatele lui, Luo Wenzhou vorbi încet:

–Când o persoană e redusă la cenușă, devine aproape la fel ca un grăunte de praf mineral. Atunci de ce venerăm asta? De ce avem sărbători pentru începutul și sfârșitul anului? De ce trebuie să faci o declarație publică înainte să te culci cu cineva? De ce pentru a locui legal cu cineva ai nevoie nu doar de un act, ci și de o ceremonie în care să inviți martori?

Pentru că viața și moartea, întunericul și lumina, despărțirile și regăsirile, au toate sensurile pe care oamenii le-au creat. Nu le poți vedea, nu le poți atinge, nu știi la ce folosesc, dar ele sunt diferența dintre noi și un amestec de substanțe chimice.

Fei Du se opri brusc.

Luo Wenzhou întinse mâna din spatele lui, îl apucă de încheietură și îl ghidă să așeze bolul în locul corect.

–Dacă nu înțelegi, îți explic eu încet. M-ai sunat, asta a fost o „ceremonie”. Ți-am dat șansa să te răzgândești. Acum e prea târziu. Hai, mergem înapoi la birou.

NOTA TRADUCĂTOAREI

Luo Wenzhou, te iubesc cu fiecare celulă a ființei mele.
Cum vrea Priest să mă mai uit la soțul meu când îmi prezintă un astfel de bărbat, care îmi ridică atât de sus standardele?

Mulțumesc că ați citit.
Puțin câte puțin începem să înțelegem mai multe.
Cu aceste două capitole, avem deja ceva mai multă claritate.

Cum vă simțiți după toate acestea? Îmi faceți cadou un comentariu pentru traducerea asta? Atât m-a distrat Luo Wenzhou…Vă iubesc , fani Abis❤️❤️❤️