Abis- Capitolul 82

Lang Qiao privi pe fereastră cerul mohorât și înnorat, simțind tot mai mult că nu mai exista lumină în lume.
– Dage, asta nu e posibil, cum putea să fi plecat? Când ai observat că nu mai era? Sunteți destui, nici măcar nu puteți supraveghea un moș beat?

Luo Wenzhou se apropie și îi luă telefonul.

Polițistul criminalist de la celălalt capăt se simți extrem de ofensat, pentru că înainte de asta, pe lângă faptul că trebuiau să țină câteva persoane-cheie în oraș din cauza problemelor economice ale Clanului Zhou, investigația privind răpirea lui Zhou Huaijin se concentrase în principal pe Yang Bo, Hu Zhenyu, Zhou Huaixin și alte persoane asemănătoare. Desigur, lăsaseră oameni și să-l observe pe Zheng Kaifeng, dar nu îl clasificaseră ca o țintă principală și nu îl supravegheaseră îndeaproape, după toate aparențele, disputa pentru moștenire și luptele dintre copiii legitimi și ilegitimi nu aveau nicio legătură cu bătrânul.

Dacă nu ar fi fost dezvoltarea neașteptată, în care Dong Xiaoqing îi atacase pe frații Zhou, până în weekend umbra de asupra lui s-ar fi putut risipi.

-În această dimineață, Zheng Kaifeng a mers la clădirea Clanului Zhou din centrul orașului, ca de obicei. L-am urmărit toată ziua. Când a plecat de la birou, îl supravegheam în timp ce urca în mașina sa în parcare și l-am urmărit până la reședința lui Zheng Kaifeng din oraș. Apoi l-am auzit pe șef spunându-ne să-l aducem la interogatoriu. Vehiculul nici măcar nu intrase în curte, și l-am oprit. Atunci am descoperit că bărbatul din mașină nu era el!

– Cineva v-a păcălit și voi nici măcar nu știați. Ochii voștri sunt ca să respirați sau ca să mâncați? izbucni Luo Wenzhou, dorindu-și ca fierul să se transforme în oțel.(1)

Tăcu puțin și apoi spuse:

– Aduceți toți complicii care v-au înșelat. Tao Ran, ia oameni la clădirea Clanului Zhou și verificați imaginile camerelor de securitate. Obțineți un mandat de percheziție. Biroul lui Zheng Kaifeng, conturile lui bancare interne, reședința… Căutați peste tot. Cu siguranță a făcut ceva, altfel de ce ar fugi?

»Lang-er, voi toți, luați legătura cu biroul de trafic, instalați controale pe toate autostrăzile și drumurile naționale din oraș și din afara lui. Notificați controalele de securitate din toate aeroporturile, gările și autogările de lungă distanță, concentrați-vă pe semnalmentele distinctive ale lui Zheng Kaifeng. Mișcați-vă. Mai este timp, nu putem să-l lăsăm să părăsească Orașul Yan!

Lang Qiao fusese nerăbdătoare să plece de la muncă după ce terminau interogatoriul lui Zhou Huaijin. Cu un taxi ar fi reușit să ajungă la proiecția de seară a filmului. Acum însă planurile îi eșuaseră complet. Nu se putu abține și scoase un urlet de frustrare.
-De ce se întâmplă atâtea lucruri în ultima vreme? Totul din cauza lui Mercur retrograd!

Tao Ran crezu că ceea ce spunea avea legătură cu cazul și întrebă repede:
-Mercur?

– Planeta, spuse slab Lang Qiao.

– E retrograd.

Căpitanul adjunct Tao, crescut într-o peșteră pe vârful unui deal, era nedumerit. Nu înțelegea incantațiile acestor hoți.
– Huh? Retrograd încotro? Nu se mișcă toți de la est la vest?

– … Lang Qiao respiră adânc și îi bătu cu simpatie umărul.

– Bine, Delegat Tao, știm cu toții că nu ai iubită. Spun doar că anul ăsta chiar a fost anormal. Din prima jumătate a anului până acum, cât timp suplimentar am făcut? Sarcina de lucru în fiecare lună o întrece pe cea de anul trecut, caz după caz, și toate importante, dacă nu e ceva în neregulă într-o Sub-Oficină, atunci e un caz de răpire și crimă în serie care iese la suprafață după douăzeci de ani, iar acum o dramă de familie bogată care cutreieră tot orașul. Spuneți-mi, șefi, colegi, mai trăim noi într-o metropolă pașnică? De ce simt că sunt în linia întâi în Siria?

Nu voise să spună nimic special, dar Tao Ran o auzise și simți o tresărire în inimă…

Era adevărat. Frecvența acestor cazuri nu era normală.

Într-adevăr, acest oraș era prea mare, cu prea mulți oameni. Și întotdeauna exista undeva un colț care proteja și ascundea răul pe care cei ce trăiau în lumină nu îl observau. Dar motivul pentru care o boală cronică putea rămâne cronică și rezista atât de mult timp era că dezvoltase metode de supraviețuire și ascundere. Altfel, ar fi dispărut pe măsură ce societatea progresa.

Dar era imposibil ca atâtea lucruri să se întâmple simultan, atât de concentrat…

Tot ce se întâmplase în ultima jumătate de an părea o serie de petarde legate împreună. O scânteie și toate explodau.

Fără motiv, Tao Ran se gândi din nou la acea misterioasă „Lectură de la Ora Zero” și nu se putu abține să-l oprească pe Luo Wenzhou când acesta ajunsese la ușă.
– Așteaptă, Lao Luo!

Pașii lui Luo Wenzhou se opriră.

– Îți amintești când shifu…? începu Tao Ran.

– Ah! izbucni Luo Wenzhou, întrerupându-l rapid.

– Da, da, știu, aniversarea morții lui Lao Yang e în curând, aproape că uitasem dacă nu-mi aminteai tu, deci trebuie să terminăm cazul ăsta cât mai repede și în câteva zile vom cumpăra niște flori și o vom vizita pe shiniang(2)!

Tao Ran îngheță pe loc.

Luo Wenzhou îi aruncă o privire profundă și îl împinse pe Fei Du.
– Dacă nu sunt destule mașini de serviciu, o conduci pe-a ta. Îți rambursez benzina când te întorci. Dacă nu vrei să lucrezi suplimentar în weekend, mișcă-te!

Apoi plecă repede, împingându-l pe Fei Du după el.

– Căpitan adjunct Tao, mergem acum la clădirea Clanului Zhou?

Tao Ran reveni în simțiri abia când Xiao Haiyang vorbi brusc în spatele lui.
– Huh? Oh… Da, mergem. Unii dintre colegii noștri de la secția de infracțiuni economice trebuie să fie încă acolo. Eu conduc, tu sună-l pe liderul lor…

Tocmai acum, Luo Wenzhou nu doar că îl întrerupsese, ci și spusese ceva greșit.
Ceva ce doar cineva familiar cu subiectul ar fi înțeles ca fiind greșit.

Shiniang era soția lui Lao Yang, o femeie profesională, cu un job solicitant.
Când Lao Yang era în viață, o văzuseră doar de câteva ori. Apoi, când murise în timpul serviciului, femeia fusese lovită puternic și considera că poliția îi luase soțul; după aceea nu fusese prea dispusă să mai vadă vreunul dintre colegii lui.

Astfel că Luo Wenzhou și ceilalți încercau pe cât posibil să nu o deranjeze — în fiecare an se duceau în secret, cu o zi înainte, să-i curețe mormântul.
La Festivalul Primăverii, când fiica lui Lao Yang, Yang Xin, era în vacanță, o scoteau la plimbare, îi dădeau cadouri și bani de Anul Nou.

Cu siguranță nu ar fi “cumpărat flori și ar fi mers s-o viziteze”.
Shiniang era alergică la polen. Yang Xin le spusese anul trecut, când Luo Wenzhou avusese brusc ideea să cumpere un buchet de flori.
Amândoi știau asta.

Tao Ran încruntă sprâncenele. Ce încercase să sugereze Luo Wenzhou, întrerupându-l cu o afirmație atât de absurdă?

– Mașina asta a ta e prea ostentativă, spuse Luo Wenzhou închizând ușa SUV-ului masiv al lui Fei Du.

– Dacă parcarea e plină, intrarea e dificilă, și consumă prea mult. Hei, ai grijă la uși.

Fei Du conduse mașina prin porți cu o manevră controlată, întoarse la intersecție și porni radioul. Semnalul era perfect, fără nicio anomalie.

– Se pare că nu este instalat niciun dispozitiv de ascultare aici, spuse Fei Du, reducând volumul.

Apoi întinse brațul spre un dispozitiv discret de sub bord, scană împrejur, și văzând că nu era nimic suspect, râse:

– Până la urmă, schimb mașina zilnic. Nici eu nu mai știu câte am.

Luo Wenzhou încuviință obosit și se întinse.

Pachetul misterios trimis la casa Dong scăpase la limită de polițiștii care investigau locuința; din acest motiv, Xiao Haiyang sugerase că persoana care-l trimisese era familiară cu modul în care Biroul orașului gestiona cazurile și putea fi chiar unul dintre ei.

Luo Wenzhou îl contrazisese atunci în mod deschis, pentru că refuza să accepte acea ipoteză.

Investigația casei Dong fusese vizibilă.
Chiar și vecinii știau de câte ori veniseră și plecaseră ofițerii. Ar fi fost imposibil ca vinovatul să nu realizeze asta.
Dacă persoana care trimisese pachetul ar fi fost criminalul, ar fi fost foarte ușor să evite poliția.
Nu era nevoie de un „cârtiță”.

Ipoteza lui Xiao Haiyang nu putea fi probă.

Erau toți colegi care lucrau împreună zi de zi.
Luo Wenzhou nu era dispus să suspecteze pe cineva fără motiv.

Dar sincronizarea zborului lui Zheng Kaifeng era cu adevărat prea suspectă.

Dong Xiaoqing îl atacase pe Zhou Huaijin aproape de prânz.
Circumstanțele fuseseră prea haotice; Luo se concentrase doar pe capturarea agresorului, iar Fei Du fusese cu Zhou Huaixin.
Nimeni nu putuse acorda atenție altor lucruri.
Nimeni nu controlase scena, iar jurnaliștii fuseseră numeroși.
Înainte să vină primul val de polițiști, știrile deja ajunseseră peste tot.

Dacă Zheng Kaifeng fugise imediat după ce văzuse știrile, ar fi fost normal…
Dar în acel caz ar fi părăsit deja orașul.

Totuși, când știrile despre atac apăruseră, Zheng Kaifeng fusese calm, sigur că nu avea legătură — pentru că nici el, nici Zhou Junmao nu știau că, cu 21 de ani în urmă, existase un adolescent speriat dincolo de ușa studioului.

Atunci, de ce fugise panicat după ce Zhou Huaijin povestise adevărul întâmplat în urmă cu douăzeci și unu de ani?

Cine din Echipa Criminalistică… sau din întregul Birou al Orașului… era urechea lui?

– Dacă o luăm logic, spuse brusc Fei Du,

-…ar trebui să nu fii în mașina mea. Până la urmă, din orice punct de vedere, eu par cel mai mult “cârtița” dintre voi.

Luo Wenzhou îl privi.

– În primul rând, îl cunosc pe Zheng Kaifeng. Sunt mai apropiat de Clanul Zhou decât oricare dintre voi, continua Fei Du, cu mâinile relaxate pe volan.

– În al doilea rând, totul s-a întâmplat după ce am apărut eu. Conform logicii obișnuite, bazate pe un istoric verificabil, nou-venitul este mereu cel mai suspect.

Luo Wenzhou râse vag.
– În ochii tăi, crezi că shixiong-ul tău e genul de nemernic care ar suspecta o persoană tocmai după ce aceasta i-a mărturisit sentimentele?

Fei Du se înțepeni.

Luo Wenzhou nu îl lăsă să răspundă și continuă:
– Știu că nu ești tu, pentru că ești incredibil de singuratic. Relațiile tale cu oamenii nu depășesc interesul reciproc. Și sincer, nu-mi pot imagina ce ar putea avea Zheng Kaifeng care să te atragă mai mult decât frumusețea mea.

Fei Du: – …

Când flirta el, cuvintele dulci îi veneau ușor. Dar după ce experimentase capacitatea acestei „zeițe” de a flirta cu el, știa că mai avea de învățat.

– Asta e adevărat, murmură Fei Du.

– Vrei să spui că acum pot să las mintea să zburde, să opresc mașina și să te sărut?

– Nu, suntem în timpul serviciului, spuse sever căpitanul Luo.

– Oricum, știu că tu crezi că shixiong-ul tău e un retardat, dar nu îndrăznești să o spui din cauza frumuseții mele.

După fideaua aceea de seară, Fei Du chiar nu voise să-l atace verbal, dar altceva bun nu găsea de spus, așa că tăcu.

– De fapt, e din cauza a ceea ce te-am auzit întrebându-l pe Zhou Huaijin în sala de interogatoriu, spuse Luo.

– După ce fratele lui a fost înjunghiat, Zhou Huaijin nu a întrebat de ce Dong Xiaoqing făcuse asta, iar tu ai dedus că știa ceva, dar nu își amintea până la șoc. Dacă era vorba de Hu Zhenyu, Zhou Huaixin sau Yang Bo, reacția lui nu ar fi fost atât de lentă.

Fei Du încuviință.
– Corect. La spital m-am gândit că Dong Xiaoqing putea avea legătură cu Zheng Kaifeng.

– Dacă ai fi fost complice cu Zheng Kaifeng, ai fi știut asta, spuse profesional Luo Wenzhou.

– Și fiind atât de inteligent, ai fi anticipat ce avea să spună Zhou Huaijin înainte să o spună. Deci era imposibil să fie notificat atunci.

Această explicație suna corect. Fei Du o acceptă.
– Atunci fuga lui a fost chiar întârziată.

Luo Wenzhou însă suspină.
– Fei Du, dacă nu aveam logică, dacă spuneam doar “am încredere în tine”, ce ai fi făcut?

Fei Du îngheță. Apoi ochii i se curbară provocator.
– M-aș fi simțit atât de mișcat încât aproape că aș fi căzut în genunchi la picioarele tale.

– Termină cu prostiile alea, se întinse Luo.

– Ai fi crezut doar că sunt prost sau că mint.

Fei Du zâmbi, fără să-l contrazică.

– Îți amintești de Wang Xiujuan? Mama lui He Zhongyi. Dacă ar fi ea aici, chiar dacă ai ține un cuțit la pieptul ei, nu ar crede că o vei ucide. E prostie încrezătoare?

Fei Du evită subiectul:
– E lipsit de politețe să judeci inteligența unei bătrâne pe la spate. Oricum, suntem aproape străini. Ea nu mă cunoaște.

– Dar eu te cunosc de șapte ani, spuse Luo.

– Și aleg să am încredere în tine. Dacă mă dezamăgești vreodată, mă va durea atât de tare încât poate nu te voi mai iubi.

Fei Du ar fi trebuit să profite și să flirteze, dar ceva îi apăsă pieptul și îl lăsă fără cuvinte.

Din fericire, Luo schimbă subiectul.
– Ah, da. Le-am dat sarcini tuturor, dar nu am spus ce facem noi doi. De ce ești atât de înțelegător?

– Le-ai spus să aresteze oameni, să urmărească fugarul, să verifice camerele, i-ai trimis în cercuri. Doar că nu l-ai menționat pe Yang Bo, discipolul lui Zheng Kaifeng. De parcă l-ai fi uitat. Presupun că nu voiai să alertezi inamicul, nu?

– Sunt trei kilometri până la hotelul lui Yang Bo…

Luo simți că prea mult timp petrecut cu Fei Du îl făcea leneș, putea lăsa atâtea lucruri nespuse.

– Înainte să moară, Dong Xiaoqing mi-a spus ceva, spuse el.

SUV-ul masiv înainta prin noapte ca un monstru negru. Fei Du, cu ochii pe drum, îl asculta.

– A spus că Dong Qian nu era nevinovat. “El e unul dintre acei oameni.”

Ochii lui Fei Du se lărgi brusc.

– Supun că și tu auzi problema. Mă tot întreb ce înseamnă “acei oameni”. Cu siguranță nu sunt Zhou Huaijin și oamenii lui. Dacă Dong Xiaoqing credea că cineva folosise dorința de răzbunare a lui Dong Qian pentru a-l împinge să-și sacrifice viața ca să provoace accidentul lui Zhou Junmao, atunci în ochii ei Dong Qian nu ar aparține acelui grup.

– Spui că există o echipă specializată care simulează accidente pentru a ucide oameni, spuse calm Fei Du, și care, la nevoie, se sacrifică precum teroriștii sinucigași?

– Sună oribil, dar e singura explicație pentru anumite lucruri. Nu am spus asta mai devreme pentru că nu înțelegeam ce voia să zică Dong Xiaoqing. Mi-a fost teamă să nu îți influențez percepțiile… Ce tot râzi?

Fei Du apăsă accelerația. Deși mașina era stabilă, totuși se zgudui.
– De fapt, totul are sens.

– Ai grijă, spuse Luo Wenzhou, apucând mânerul.

– Prietene, nu se zgâlțâie așa o mașină… Ce sens are?

– Am pus niște prieteni să-l investigheze pe Yang Bo. Tatăl lui a murit acum mai bine de zece ani. Conducea beat și a lovit o altă mașină. Ambele părți au murit pe loc.

Luo Wenzhou se ridică brusc în scaun.

Nota traducătoarei:

1. „A urî fierul pentru că nu devine oțel”- aceasta înseamnă a fi frustrat de cineva pentru că nu îți îndeplinește așteptările și a fi nerăbdător să vezi progres sau îmbunătățire la acea persoană.

Este o expresie foarte folosită în chineză, cu un ton afectiv—nu răutăcios—care arată că persoana chiar ține la cel pe care îl „urechează”.

2.

„Shiniang” este soția maestrului  sau a mentorului direct în cadrul unei ierarhii tradiționale, fie ea profesională, culturală sau marțială. În contextul romanului, se referă la soția lui Lao Yang, superiorul și formatorul lui Luo Wenzhou.