Abis- Capitolul 89

Capitolul 89 – Macbeth 30

📖

În districtul Ping’an al orașului Yan, secția de poliție de pe Strada Ping’an a primit o sesizare prin linia telefonică centrală. În aria lor de competență se afla un bloc de apartamente foarte vechi, care fusese inițial o clădire de birouri. Fusese scos din uz de mulți ani, iar chiriile și prețurile locuințelor erau foarte mici, motiv pentru care devenise extrem de popular printre veniți din alte părți și printre cei care căutau o locuință ieftină. Oamenii veneau și plecau, structura locatarilor era foarte complicată. Conflictele erau frecvente.

Dintr-un apartament se simțea de câteva zile la rând un miros indescriptibil. În clădire locuia o femeie însărcinată care nu mai suporta duhoarea. Familia ei stabili că mirosul venea de la ușa vecină și  încercă să negocieze, însă nimeni nu deschise. Familia femeii însărcinate se adresă apoi administrației clădirii, care practic nu exista. După o verificare, administrația descoperi că apartamentul fusese închiriat, iar chiriașul nu lăsase date de contact. Numărul proprietarului era de mult deconectat.

Familia, furioasă, crezu că administrația tergiversează intenționat și vru să spargă ușa. Cele două părți  începură să se certe, iar în final fu chemată poliția.

Secția de poliție de pe Strada Ping’an trimise doi polițiști civili specializați în rezolvarea conflictelor de vecinătate. Abia ajunseseră, fără să apuce să-și exercite rolul de mediatori, când ruda femeii însărcinate mai trase o lovitură violentă în ușa acelui apartament mizerabil. În acel moment critic, balamalele cedară și ușa se prăbușit, ajungând la un deznodământ tragic.

Era ca și cum sigiliul fusese rupt, eliberând o duhoare ce ar fi putut fi catalogată drept „criză biochimică”, aproape că-i doborî pe toți cei aflați la intrare. Unul dintre polițiștii civili mai în vârstă  avu impresia că mai simțise mirosul acesta cândva și-și aminti brusc ceva. Expresia i se schimbă. Le ordonă tuturor să nu intre. Scoase botoși de protecție și bastonul de poliție, apoi cercetă cu grijă apartamentul, până când deschise, în cele din urmă, ușa frigiderului…

Trei ore mai târziu, mașinile de poliție ale Biroului Municipal ocupau spațiul din fața clădirii.

Deși Luo Wenzhou era încă invalid, se obișnuise deja să coexiste pașnic cu „al treilea picior”. După cum spunea chiar el, nu ar fi avut nicio problemă să se cațăre pe un acoperiș sau să intre în subteran ca să prindă un hoț, deci să ajungă la locul unei crime era ceva simplu.

Ținând cârja orizontal în spatele lui, ca și cum ar fi purtat o sabie mare dintr-un joc pe spate, sprijinindu-se ferm pe un singur picior în fața frigiderului, se aplecă înainte pentru a-și examina „vechiul prieten” din interior.

În frigider se afla un cadavru de bărbat.

La începutul iernii era frig. Toate districtele din orașul Yan porneau încălzirea devreme. Pentru că nimeni nu plătise facturile, electricitatea din acest apartament fusese tăiată cu aproximativ o lună înainte. Căldura acumulată deasupra sistemului de răcire oprit făcuse ca temperatura să crească rapid, iar cadavrul avea o „conferință centenară” cu numeroasele tipuri de mucegai din frigider, producând o reacție biochimică spectaculoasă.

Lang Qiao voise să rămână să-l sprijine pe Luo Wenzhou. Rezistase jumătate de minut, fu pe punctul de a intra în stare de șoc și fugi din luptă, alergând spre ușă și strigând:

— Șefu’, aveți sinuzită?!

— Între muncă și viața de zi cu zi, ce substanțe putrede nu a văzut un polițist obișnuit cu bucătăria? Cei ignoranți se sperie ușor, spuse Luo Wenzhou fără să se întoarcă, apoi făcu un gest cu mâna către medicul legist.

— Destul, am terminat de văzut. Luați-l.

— Căpitane Luo.

Tao Ran îi întinse un dosar.

– Uite, asta a fost găsită sub perna patului pliant al victimei.

Luo Wenzhou își puse mănușile și îl luă. Era un dosar foarte obișnuit. În interior erau doar câteva foi subțiri. Pe fiecare era lipită o fotografie, cu numele, sexul, adresa și alte informații de bază ale persoanei din fotografie, notate alături. În colț era trecută clar o dată și un număr cu semnificație neclară. Unele erau tipărite, altele scrise de mână. Scrisul era apăsat, cu caractere greșit scrise peste tot.

Fotografia lui Dong Xiaoqing apăru pe neașteptate. Era pe prima pagină. O literă X fusese trasată peste fotografie cu un pix roșu. Din acest motiv, cazul fusese trimis imediat la Biroul Municipal.

Un polițist criminalist din apropiere aruncă o privire.

— De ce arată ca scrisul unui elev de școală primară?

— Un „elev de școală primară” superdezvoltat care ucide ca să-și câștige existența.

Privirea lui Tao Ran cuprinse întreaga încăpere. Era un apartament tip studio. În afară de baie, exista o singură cameră, fără nicio delimitare între living și dormitor. Totul era rudimentar.

Un frigider folosit pentru a ascunde un cadavru, o canapea din stofă atât de murdară încât nu i se mai putea distinge culoarea inițială, o măsuță de cafea cu picioare scurte, un dulap vechi, un televizor acoperit de praf și un pat pliant simplu, acestea erau toate piesele de mobilier.

Pe canapea se aflau câteva reviste de scandal desfăcute, un pachet de cărți de joc și câteva zaruri încărcate cu mercur, aruncate la grămadă. Într-un colț era un morman de sticle de bere și recipiente goale de mâncare la pachet, care miroseau și ele din cauza căldurii, deși duhoarea lor pălea în comparație cu cea a stăpânului casei.

Într-o valiză aflată în partea de jos a dulapului, pe lângă un rând de haine curate, se găseau și numeroase unelte pentru comiterea de infracțiuni: mănuși de cauciuc, o cagulă, cizme de ploaie, prelată, unelte de tăiere ilegale, un ciocan de fier, o bâtă metalică, un pistol electric și câteva instrumente obișnuite pentru spargerea încuietorilor. În mijlocul dulapului erau expuse câteva teancuri ordonate de bancnote de o sută de yuani. Dintr-o privire, erau între o sută de mii și două sute de mii, așezate în cerc, ca o ofrandă adusă unui Buddha de porțelan cu chip blajin.

— Lang Qiao, nu-ți place „Léon”?(1)  spuse Luo Wenzhou femeii polițist.

— Uite, avem aici un „Léon” de producție locală, vino și adu-ți omagiile.

— Având în vedere că ești șeful meu, pot să pretind că n-am auzit asta, spuse Lang Qiao cu voce tăioasă.

— Nu pot trăi sub același cer cu cei care îl insultă pe bărbatul visurilor mele.

Luo Wenzhou o ironiza această femeie lipsită de scrupule, care nici măcar nu îndrăznea să ridice vocea pentru a-și apăra bărbatul visurilor ei, apoi se întoarse către Xiao Haiyang.

— Cine era el?

— Aceasta este cartea de identitate din portofelul lui. Wang Xincheng, bărbat, 39 de ani, dar tocmai am verificat și actul este fals. Fotografia nu corespunde datelor de identitate.

Xiao Haiyang îi înmână lui Luo Wenzhou buletinul fals, extrem de realist. Bărbatul din fotografie avea o tunsoare militară și trăsături banale. Privirea îi era ațintită drept înainte; poate era doar un efect psihologic, dar părea neobișnuit de feroce și malițios.

— Cei care folosesc acte false au, de obicei, antecedente. Cel mai probabil este un infractor fugar, spuse Luo Wenzhou.

— Du-te la baza de date și compară…

Xiao Haiyang era pe punctul de a spune ceva, dar Tao Ran îl întrerupse.

— Căpitane Luo, sunt în total 120.000 de yuani în dulap .

Tao Ran numărase foarte repede banii oferiți lui Buddha.

— Acesta este numărul trecut lângă dată pe pagina cu informațiile despre Dong Xiaoqing. Trebuie să fie banii cu care i-a fost cumpărată viața. Data de pe ultimul bon de mâncare la pachet este cu o zi înainte de moartea lui Dong Xiaoqing. Dacă acesta este asasinul care a lovit-o pe Dong Xiaoqing, probabil a murit imediat după ce a primit banii. Genul acesta de criminali trăiesc clipa. Chiar dacă îi oferea lui Buddha, probabil doar pentru o noapte.

— Tocmai o redusese la tăcere, când a fost redus la tăcere la rândul lui, oftă Luo Wenzhou.

— A trecut mai bine de o lună. Dacă imaginile de pe camerele de supraveghere din districtul Ping’an nu au fost încă șterse… du-te și verifică. Dacă nu e nimic, încearcă să strângi imagini de la camerele civile din zonă… vor exista indicii.

Tao Ran își dădu seama ce sugera și ridică privirea pentru a face schimb de o privire cu el. Luo Wenzhou clătină din cap spre el, iar privirea îi căzu din nou asupra armelor din dulap. Cagula și mănușile de cauciuc erau de un stil extrem de familiar. Recunoscu dintr-o privire că fuseseră folosite de asasinul care îl lovise cu mașina cu parbrizul spart.

Luo Wenzhou lovi podeaua cu cârja și ieși încet din scena crimei îmbâcsită de miros. Avu o presimțire: aceasta era „proba-cheie” pe care o așteptaseră.

Se dovedea că Luo Wenzhou făcuse o profeție.

Câteva zile mai târziu, folosind fotografia și ADN-ul, Xiao Haiyang  descoperi adevărata identitate a lui „Wang Xincheng” în baza de date a infractorilor dați în urmărire. Numele real era Wang Li. Fusese șofer de camion pe distanțe lungi, intrase în datorii din cauza dependenței de jocuri de noroc și, din disperare, își înjunghiase creditorul și întreaga familie a acestuia, apoi fugise. Poliția locală îl trecuse pe lista de urmăriți; nu știau că, de atunci, se ocupase cu un „business” care nu necesita capital.

Medicii legiști confirmară că Wang Li murise otrăvit. În stomacul lui se aflau urme de bere; presupunerea lor era că fusese complet luat prin surprindere și băuse bere amestecată cu o otravă extrem de puternică. Pe podea se aflau urme de otravă și bere; victima probabil dărâmase sticla în timpul agoniei. Totuși, la fața locului nu se găsise bere otrăvită.

În plus, poliția descoperi în apartamentul lui Wang Li un ceainic pe jumătate plin, dar nu exista nicio sursă de apă caldă.

Asta însemna că cineva bătuse la ușa lui Wang Li, probabil aducând bani, și fusese primit cu multă politețe. Wang Li nu doar că băuse berea otrăvită, ba chiar îi oferise acelei persoane o cană de apă caldă.

Acea persoană, ținând cana în mână, privise cu sânge rece cum asasinul idiot fusese otrăvit și căzuse la pământ, zvârcolindu-se inutil, până când își dăduse ultima suflare.

Apoi, îi pusese trupul în frigider, astfel, descoperirea cadavrului avea să fie mult întârziată, iar multe probe aveau să se piardă în timp, și luase cu sine sticla cu bere otrăvită și cana pe care o atinsese, dispărând fără să lase urme. Până la descoperirea cadavrului, ar fi scăpat fără probleme.

Perfect.

Dacă nu ar fi fost faptul că idiotul de Wang Li lăsase un „manifest” sub pernă… și dacă acea nenorocită de cană de porțelan nu ar fi avut capac…

Capacul căzuse pe podea împreună cu sticla de bere în timpul luptei lui Wang Li. Produsul ieftin nu rezistase; capacul se spărsese în bucăți. Deși otrăvitorul luase cu grijă cioburile, din păcate se grăbise prea tare și nu observase că o bucată rămăsese sub canapea.

Pe acea bucată se afla amprenta lui Zheng Kaifeng.

În acel moment, toate dovezile fuseseră așezate lent și sistematic în fața poliției, ca și cum o mână invizibilă ar fi asamblat personal lanțul cauzei și al efectului…

În urmă cu treizeci și opt de ani în urmă, când Zheng Kaifeng și Zhou Junmao îl asasinaseră pe Zhou Yahou pentru a-și acumula capitalul inițial, scăldat în sânge.

Cu douăzeci și unu de ani în urmă, pentru a realiza o avansare internă, Clanul Zhou aplicase din nou vechiul său truc; în acest proces, inocentul Dong Qian și soția lui fuseseră târâți în afacere. Dong Qian își pierduse iubita, dar rămăsese mereu în întuneric, trăind o viață aparent normală, în mijlocul unei dureri de neevitat; însă numele lui fusese trecut pe lista diavolului.

Apoi, Zheng Kaifeng și Zhou Junmao traversaseră în cele din urmă etapa de aur a partenerilor uniți de interese comune și intraseră în faza de a împărți același pat, dar cu visuri diferite.

În această etapă, poate pentru că momentul era dur , poate din cauza unor conflicte interne între cei doi, Zheng Kaifeng ridicase din nou semnul prevestitor îngropat cu douăzeci și unu de ani în urmă, folosindu-l pe Yang Bo, care credea că este fiul nelegitim al lui Zhou Junmao, și coordonându-se cu el pentru a-l ucide pe ilustrul lider al Clanului Zhou.

Moartea lui Zhou Junmao fusese ca o piatră aruncată într-un lac liniștit, stârnind mii de valuri: prinții moștenitori, adevărați și falși, fiecare cu propria secure, se angajaseră într-o farsă de tip „tragere de sfoară”. Inițial, se crezuse că plasa putea fi strânsă încet, dar nimeni nu se așteptase ca „cuțitul” Dong Qian să scape.

Dong Xiaoqing încercase să-l asasineze pe Zhou Huaijin și îl ucisese din greșeală pe Zhou Huaixin; asasinul o redusese rapid la tăcere, iar poliția îl interogase pe Zhou Huaijin chiar în acea zi.

Ca și cum plasa cerului ar fi avut ochiuri largi, dar nimeni nu i-ar fi putut scăpa, secretul vechi de douăzeci și unu de ani fusese dezvăluit pe neașteptate, expus sub lumina orbitoare a zilei.

Zheng Kaifeng își luase avânt și fugise. Luase bani lichizi și bătuse la ușa asasinului care o omorâse pe Dong Xiaoqing, ucigându-l cu o cupă de vin otrăvit. Apoi plecase să-l recupereze pe Yang Bo, intenționând să dispară, fără să se aștepte să dea peste o ambuscadă a poliției la parterul hotelului. Ajuns într-un impas, Zheng Kaifeng își folosise ultima stratagemă: distrugerea reciprocă.

Doar patru pași fuseseră necesari pentru a trece de la „interese comune” la „distrugere reciprocă”; aceasta era succesiunea firească pentru cuplurile normale, iar cele anormale nu se dovediseră capabile să acționeze diferit.

După descoperirea cadavrului lui Wang Li, părea că toate figurile-cheie ale acestui caz dispăruseră, iar detaliile rămase, cine fusese misteriosul curier care livrase coletele lui Dong Qian, ciclistul care o urmărea pe Dong Xiaoqing, fără a mai vorbi de cine incendiase casa lui Dong Xiaoqing, ori idiotul care trimisese mesajul de provocare către poliție, toate aceste răspunsuri muriseră odată cu cei implicați. Nu mai puteau fi catalogați decât drept „subordonați ai lui Zheng Kaifeng”, asemenea bodyguarzilor particulari scoși din camionul acestuia.

Un punct final se trasase peste aceste șase vieți grele.

Aceste șase vieți, asemenea a șase aisberguri, loviseră simultan Clanul Zhou, acel Titanic multinațional. Crimă, spălare de bani, infracțiuni internaționale… legenda unei ere se confrunta cu apusul, scufundându-se trist în marea fără margini a timpului.

Fei Du își scoase telefonul de pe difuzor și îi spuse lui Tao Ran, care îi relatase evoluția cazului prin telefon:

— Mulțumesc, Ge. Am înțeles.

Pe parcursul unei luni, Fei Du trecuse de la a fi complet imobilizat la a-și putea mișca jumătate din corp. Deși mersul drept era încă o problemă, măcar putea sta așezat și rosti câteva propoziții.

După ce asistentele medicale se împrăștiară, Fei Du primi o vizită în spital. Zhou Huaijin părea într-o stare mult mai jalnică decât Fei Du, care fusese la un pas de a fi aruncat în aer. Se așeză lângă el cu o rigiditate evidentă; după ce ascultase întregul lanț al cauzelor și efectelor, rămase mut, fără să spună nimic mult timp.

— Așa s-au petrecut lucrurile, în linii mari, spuse Fei Du, aplecat ușor înainte în scaunul său cu rotile. — Domnule Zhou, trebuie să fi obosit să auziți toate acestea, dar vă voi spune din nou: condoleanțele mele.

Zhou Huaijin închise ochii cu putere.

Privirea lui Fei Du trecu prin lentilele fără ramă, dezbrăcându-l calm pe Zhou Huaijin până la os.

— De fapt, există ceva ce nu pot înțelege. De ce a așteptat Zheng Kaifeng atât de mult timp pentru a-l asasina pe tatăl dumneavoastră?

— Sănătatea lui Zhou Junmao fusese mereu foarte bună.

Vocea lui Zhou Huaijin ieși răgușită; se opri o clipă pentru a-și drege gâtul.

— Dar la controlul medical de anul trecut i s-a descoperit o pată la plămâni. Deși s-a dovedit a fi o alarmă falsă, l-a afectat destul de mult. În ultimul an a pomenit de multe ori despre întocmirea unui testament. Huaixin trebuie să vă fi spus.

Zhou Huaixin bâiguisese ceva despre asta când sunase la poliție. Fei Du încuviință ușor.

Zhou Huaijin zâmbi amar.

— Nu m-ar fi recunoscut, nu mi-ar fi lăsat niciun ban. Moștenirea ar fi revenit, în mod firesc, lui Huaixin. L-ați cunoscut pe Huaixin. Era destul de inteligent, dar nu avea forța necesară pentru a conduce o afacere, mai ales una parțial ilegală.

Nu era nevoie să continue. Fei Du înțelesese deja: în ultimii ani, Zhou Junmao își amintise în cele din urmă că avea un fiu „inutil” și realizase că acesta nu putea gestiona complicatul Clan Zhou, așa că intenționase să-și curețe averea pentru Huaixin și să se retragă treptat din zonele mai puțin legale.

Îl trădase pe Zheng Kaifeng, cel care ieșise din noroi alături de el.

Zhou Huaijin își coborî privirea și își frecă ochii, apoi se ridică pentru a-și lua rămas-bun.

— Vă mulțumesc, președinte Fei. Nu vă voi mai deranja odihna…

Fei Du îl întrerupse:

— Care sunt planurile dumneavoastră de viitor?

Zhou Huaijin zâmbi amar.

— Planuri? Nu e cazul să vorbim despre planuri. Tot va trebui să mă întorc și să cooperez cu investigația asupra Clanului Zhou.

— Nu ați avut putere de decizie și nici nu ați participat direct. Strict vorbind, sunteți și dumneavoastră o victimă, spuse Fei Du.

— Liniștiți-vă. În condiții normale, nu veți fi implicat.

Zhou Huaijin răspunse:

— Vă mulțumesc pentru urare.

— Dar mai am încă unele nelămuriri.

Fei Du lovi ușor cu brațul sănătos în cotierele scaunului cu rotile.

— Zhou-xiong… nu te deranjează dacă te numesc așa, nu? Dintr-odată mi-am dat seama că întreaga tragedie a familiei tale, a ta și a fratelui tău… a mamei tale, se datorează faptului că Zhou Junmao a crezut, în mod inexplicabil, fără să facă un test de paternitate, că nu erai fiul său biologic. Nu am reușit niciodată să înțeleg acest lucru.

Zhou Huaijin îl privi fix.

— În afară de asta, există încă multe puncte suspecte în acest caz. Lăsând detaliile deoparte, cel mai greu de pătruns este acesta: Zhou-xiong, îl cunoști pe Zheng Kaifeng din copilărie. Crezi că el era genul de „martir” care s-ar arunca singur în aer când ar ajunge într-un impas?

Zhou Huaijin spuse:

— Vrei să spui…

— Și mai este și Yang Bo, continuă Fei Du.

— Toți credeați că Yang Bo nu era deosebit de capabil și vă întrebați mereu cum obținuse postul de secretar. Ce anume îi plăcea lui Zheng Kaifeng la o persoană cu abilități mediocre? De ce trebuia să-l ia cu el atât când l-a ucis pe Zhou Junmao, cât și când a fugit? Nu ți se pare ciudat?

În timp ce vorbea, ochii lui Zhou Huaijin, injectați de sânge, se deschiseră larg.

— Putem investiga doar până aici. Aria noastră nu se extinde asupra tuturor tranzacțiilor care au avut loc în străinătate .

Fei Du îl privi adânc, rostind fiecare cuvânt pe rând.

— Zhou-xiong, te-ai gândit vreodată ce s-ar întâmpla dacă ar exista o altă persoană în spatele tuturor acestor lucruri? Dacă Zheng Kaifeng nu ar fi fost decât o piesă de șah?

Zhou Huaijin îl privea în stare de șoc.

— Ai datele mele de contact. În plus, în tot acest timp am crezut că ceea ce mama ta păstra în acea cutie de valori nu putea fi doar un pachet de medicamente pentru inimă menit să-l sperie pe Zhou Junmao. Tu ce crezi?

Fei Du clipi ușor, coborând vocea.

— Sper ca Huaixin să se poată odihni în pace. Îmi plăceau picturile lui. Haide, te conduc până la ușă.

Zhou Huaijin părăsi spitalul cu sufletul în altă parte, fără să mai aibă atenția necesară pentru a-i spune pacientului pe jumătate invalid să nu-l însoțească. Fei Du îl privi urcându-se în mașină; pe buze i se contură, în cele din urmă, un zâmbet ușor rece.

Își întoarse încet scaunul cu rotile electric, alunecând lent și gânditor spre salonul său… și o văzu pe femeia de la ușă.

Era vizibil în vârstă, dar asta nu o împiedica deloc să fie plăcută privirii. Purta un costum din tweed gri-închis. Fei Du nu se putu abține să nu admire micul fular de mătase de la gâtul ei. Silueta ei putea fi încă numită frumoasă și elegantă.

Femeia ținea în mâini o cutie cu mâncare și flori pentru un pacient și privea în interiorul salonului lui Fei Du.

Fei Du bănui că se înșelase de cameră, așa că își apropie încet scaunul cu rotile electric și o salută:

— Bună.

Femeia întoarse capul când îl auzi și îl privi, ochii i se deschiseră ușor.

Frumusețile tinere erau comune, dar cele de vârstă mijlocie erau rare.

Fei Du își declanșă involuntar tirul de complimente de playboy. Ajustându-și calm ochelarii, spuse politicos:

— Tânără domnișoară, v-ați rătăcit în timp ce vizitați un pacient?

Părând uluită de apelativul „Tânără domnișoară”, femeia nu scoase niciun sunet.

— Cu dumneavoastră stând acolo, am impresia că salonul meu de spital urmează să se lumineze .

Fei Du își împinse scaunul cu rotile în cameră și îi întinse o floare primită de la cineva.

— Sunt destul de familiarizat cu secția de spitalizare de aici. Încotro mergeți? Pot să vă însoțesc?

Cuvântul traducătoarei :

📖

Iată că am ajuns la fârșitul celui de-al treilea volum
Chiar a fost emoționant, mulțumesc că ai ajuns până aici ❤

Să vedem cine e femeia aceea de vârstă mijlocie cu care flirtează Fei Du. Hahaha.

Nota traducătoarei:

1. Protagonistul filmului Leon: The Professional (1994), cu Jean Reno și Natalie Portman.