Abis- Capitolul 90

 Lectură cu voce tare 

📖

De când Fei Du reușise să înceapă să mănânce puțină mâncare obișnuită, firea lui problematică se dezvăluise fără niciun dubiu. Își astupa nasul în fața mâncării apoase și fără gust din spital. De fapt, planul inițial al președintelui Fei fusese să se mute într-un spital privat, cu decorațiuni elegante, să angajeze un bucătar personal și să-și aducă alaiul de asistente frumoase, ca să stea la taclale și să le trimită după diverse lucruri în timp ce se recupera. În orice caz, nu-l interesa dacă cheltuielile medicale urmau să fie decontate sau nu.

Din nefericire, rezervele de energie ale lui Fei Du se epuizaseră complet în acel moment și îi era greu să vorbească. Înainte să-și poată expune până la capăt planul perfect, Luo Wenzhou hotărâse deja în locul lui.

— Nu-ți place mâncarea asta? Bine, gătesc eu pentru tine și ți-o aduc. Atâtea mofturi… De ce ești atât de greu de îngrijit?

Fei Du nu putuse decât să spună, cu tact, că shixiong-ul său era și el rănit; nu voia să deranjeze pe cineva aflat în aceeași stare.

După ce auzi asta, Luo Wenzhou dădu din cap și îi respins obiecția, având ultimul cuvânt:

— Nu e nevoie să-ți faci griji. Am hotărât.

Deși îndemânarea practică a lui Luo Wenzhou era într-adevăr destul de bună, cu siguranță nu ajungea la nivelul unui concurs gen „Celebrity Cook-off”. Putea pregăti doar mâncare de casă, simplă. Și totuși, pentru aceste feluri simple, Fei Du își astupă ascultător nasul și rămase într-un spital public; iar când se gândi mai târziu la asta, nici el nu reuși să înțeleagă de ce.

Nu putu decât să pună totul pe seama faptului că, în viața lui, nu mâncase niciodată un „prânz gratis”.

Pentru Echipa de Investigații Criminale, cazul Clanului Zhou fusese închis temporar, însă ancheta economică era departe de a se fi încheiat, iar munca de urmărire era extrem de complicată. Luo Wenzhou fusese foarte ocupat de când se întorsese la Biroul Municipal și, în ziua aceea, avea o ședință după alta, fără nicio posibilitate de a scăpa. Nu a putut decât să o roage pe doamna Mu Xiaoqing să meargă acasă la el, să supravegheze tocănița și pe Luo Yiguo și să-i facă pe plac, mergând și la spital.

Înainte să plece, Luo Wenzhou îi ceruse lui Tao Ran să-l anunțe pe Fei Du.

Nu se așteptase însă ca, imediat ce Tao Ran a sunat, Fei Du să-l salute cu vorbele:

— Ge, ești pe difuzor. Președintele Zhou e aici și vrea să audă ce se mai întâmplă.

Tao Ran, cu atenția lui de busolă, auzi asta și schimbă imediat direcția, intrând în modul de lucru și aruncând foarte, foarte departe toate subiectele despre mame și mâncare livrată. După ce închise telefonul, în mintea lui Tao Ran apăru o ușoară neliniște — i se părea că uitase ceva. Întoarse lucrurile pe toate părțile și decise că spusese tot ce trebuia spus și nimic din ce nu trebuia, așa că se relaxă și se concentră pe redactarea raportului.

Iar asta dusese la dezastrul de față…

Privind la Fei Du cel plin de viață din fața ei, Mu Xiaoqing chiar crezu, pentru câteva secunde, că intrase în salonul greșit.

Ultima dată când îl văzuse pe Fei Du, acesta fusese scos din Terapie Intensivă. Era inconștient, cu fața complet palidă; brațul cu perfuzia era atât de slab încât i se vedeau oasele; aproape că nu exista piele care să nu fie acoperită de bandaje. Arăta ca o piesă de porțelan ce s-ar fi putut sparge la cea mai mică atingere. Chiar și inconștient, avea sprâncenele încruntate, ca și cum ar fi îndurat o agonie ce nu putea fi ascunsă nici măcar de somnul profund. Era jalnic până la extrem.

Mai târziu, Mu Xiaoqing auzise că ar fi putut să se ferească în spatele mașinii și să scape cu cel mult cu o zgârietură și că fusese rănit atât de grav doar pentru că îi protejase fiul nefericit. Mai apoi, raportând asta la trăsăturile delicate ale lui Fei Du, își imaginase povestea unui tânăr naiv, fermecat de un ticălos lipsit de scrupule. De fiecare dată când trecea pe lângă salonul lui, dragostea ei maternă aproape că dădea pe dinafară.

Așa că, atunci când Fei Du se trezise și Luo Wenzhou îi împiedicase pe părinți să vină în vizită cu scuze precum: „Încă nu am vorbit cu el despre a face relația publică și nu am ajuns la stadiul de a cunoaște părinții; dacă veniți voi cu prea multă formalitate, mă tem că s-ar stresa”, Mu Xiaoqing chiar îl crezuse!

Văzându-l acum cu ochii ei, își dădu seama în sfârșit că imaginația ei o luase razna.

Faptul că era pe jumătate invalid nu îl împiedica deloc pe Fei Du să flirteze. Purta o jachetă gri-închis peste halatul de spital, părul îi era perfect aranjat și avea o pereche de ochelari fără ramă. Înainte chiar să vorbească, în ochii lui de floare de piersic se citea deja un zâmbet, reflectat în lentilele reci, cu o aură puternică și misterioasă. Bărbatul acesta…era pur și simplu… demonic. Cu totul diferit de „bietul copil” din patul de spital.

Cum de nu semăna deloc cu ce spusese Luo Wenzhou?

— Oh, mulțumesc, secția de spitalizare e puțin confuză, spuse Mu Xiaoqing, privindu-l de sus până jos, verificând de trei ori plăcuța cu numărul salonului, apoi întrebând:
— Îl cunoști pe un anume Luo Wenzhou?

Zâmbetul, până atunci impenetrabil, al lui Fei Du se rigidiză ușor și simți vag că ceva nu era în regulă. Răspunse  foarte precaut:

— Oh? Este partenerul meu. Scuză-mă… tu ești…?

Mu Xiaoqing rumegă în minte cuvintele „este partenerul meu”. După gustul ei experimentat, nu simțea niciun alt sens ascuns în ele.

Oare toți tinerii din ziua de azi erau atât de calmi și nu se mai rușinau deloc de relațiile lor?

Mu Xiaoqing scoase un „oh” și dădu din cap cu înțelegere, gândindu-se că nu era de mirare că, pentru o dată, Luo Wenzhou o trimisese să aducă mâncare și o avertizase ce să spună și ce nu, de parcă Fei Du ar fi fost o specie rară, ușor de jenat.

După toată această tevatură, ce o spusese Luo Wenzhou în fața UCI-ului fusese, de fapt, era o fanfaronadă unilaterală!

Mu Xiaoqing își dădu seama imediat ce se întâmplase și se umplu de bucurie, simțind că îl prinsese pe Luo Wenzhou „de coadă”. Îi întinse cu naturalețe mâncarea și florile, se așeză pe scaunul din fața patului și îi spuse foarte cald lui Fei Du:

— Eu? Sunt vecina lui. A spus că azi are ceva de făcut de care nu poate scăpa și, cum soțul meu e internat în spital pentru câteva zile, m-a rugat să-ți aduc mâncare cât sunt aici. Partenerul tău îți aduce mâncare în fiecare zi? E foarte bun cu tine!

Fei Du era extrem de sensibil la expresiile celorlalți. Simțea tot mai clar că ceva era ciudat la această „tânără domnișoară frumoasă” de vârstă mijlocie, așa că evită întrebarea serioasă, confirmă pur și simplu că Luo Wenzhou era foarte bun cu el și schimbă subiectul:

— Mulțumesc, dar… chiar sunteți deja căsătorită?

Mu Xiaoqing știa foarte bine că era o lingușire complet nesinceră, dar privind chipul lui Fei Du, aceasta tot o liniștea pe deplin. Strălucind,  spuse:

— Vorbești tare frumos. Fiul meu e deja înalt cât un stâlp de iluminat!

Fei Du: …

Descrierea aceea… chiar suna foarte robust.

Inima doamnei Mu Xiaoqing era vastă precum Oceanul Pacific, capabilă să înghită Asia dintr-o singură înghițitură. Deși fusese temporar uluită de marea schimbare a lui Fei Du, își revenise foarte repede, readucându-și imaginația — care ieșise din sistemul solar — înapoi la realitate cu viteza luminii. Până la urmă, Fei Du chiar îi salvase fiul în acele circumstanțe, iar emoțiile nestăpânite ale lui Luo Wenzhou din fața UCI-ului fuseseră reale.

Așa că, foarte fericită, începu să pună întrebări despre familia lui Fei Du.

Fei Du nu știa dacă „vecinii buni chinezi” din zilele noastre erau cu toții atât de invazivi din prima clipă. Deși nu era incapabil să se apere, nu era nici pregătit să facă față unui interogatoriu în stil soacră. Nu apucase să-și odihnească trupul și mintea după duelul său intelectual cu Zhou Huaijin, iar acum se confrunta cu aceste „pierderi grele”. Și, peste toate, simțea că tocmai făcuse o gafă uriașă…

Când, în sfârșit, reuși să o conducă pe Mu Xiaoqing spre plecare, Fei Du trimise rapid un mesaj lui Luo Wenzhou, pe la spate:

„Cine a venit să-mi aducă mâncare?”

Apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, își păstră zâmbetul și veni cu scaunul cu rotile să-i deschidă ușa.

— Unde e salonul membrului familiei tale? Te conduc până la ieșirea cea mai apropiată.

Mu Xiaoqing era foarte bine dispusă după conversație și își uitase complet absurditățile inițiale. Când auzi întrebarea, răspunse nepăsător:

— Secția de picioare.

Fei Du o privi, descumpănit.

— …Ce?

— Nu, asta nu e corect, spuse Mu Xiaoqing.

-Nu există secția de picioare. Cum era? Secția de membre? Secția membrelor inferioare? Unde ajung, de obicei, oamenii cu atelă la picior?

Fei Du: …

Această avalanșă de absurdități trebuia să provină din gene foarte asemănătoare cu cele ale lui Luo Wenzhou.

— Veniți pe aici, spuse Fei Du schimbând registrul adresării la per tu, fără să se mai opună, conducând-o spre ușile principale. Înainte de a se despărți,  încercat să lase impresia unui „tânăr calm și blând”, pentru a șterge comportamentul său anterior din mintea doamnei. Insistă să coboare cu ea în lift și o conduse până la ieșirea principală a secției de spitalizare, de parcă ar fi escortat respectuos o Împărăteasă Văduvă. –De aici vă descurcați fără probleme.

Zâmbind vesel, Mu Xiaoqing  spuse:

— Nu mă duce mai departe. Hei, cum se face că, deodată, ai redevenit atât de politicos după ce am stat de vorbă?

Fei Du îi oferi un zâmbet foarte temperat.

— Așa se cuvine.

În acel moment, telefonul de pe genunchii lui vibră. Fei Du coborî privirea și văzu că Luo Wenzhou îi răspunsese, în grabă, cu doar două cuvinte:

„Mama mea.”

În vântul tăios al începutului de iarnă, Fei Du  începu să transpire în tăcere.

— La revedere, Aye(1). Aveți grijă de dumneavoastră.

Mu Xiaoqing oftă.

— Ah, am fost „tânără domnișoară” nici măcar o jumătate de oră și acum am devenit deja „Aye”.

Cu mare dificultate, Fei Du își păstră expresia neclintită. Elegant și „sfios”, spuse:

— E doar că… sunteți într-adevăr prea tânără. Am greșit la început. Îmi pare foarte rău…

Mu Xiaoqing vru să audă doar prima parte și ignoră cu bucurie scuza sinceră.

— Îmi place să vorbesc cu tine, pe bune. Au trecut ani de când n-am mai  primit flori de la un tânăr chipeș. Cred că nici măcar Luo Wenzhou nu a primit așa ceva.

Ochii lui Fei Du se măriră instantaneu. O clipă, ce voia să spună cu „nici măcar Luo Wenzhou”?

Cuvintele acestea păreau să aibă un sens destul de profund.

Dar înainte să poată reacționa, Mu Xiaoqing rosti o replică și mai necruțătoare.

— Haha, va trebui să o duc acasă și să mă laud cu ea bătrânului meu soț.

Apoi, ținând floarea, doamna Mu Xiaoqing plecă veselă, complet lipsită de griji.

Fei Du: …

Dacă ar fi putut să se miște puțin mai liber, probabil ar fi îngenuncheat în fața ei.

Într-o pauză dintre ședințe, Luo Wenzhou își aminti de mesajul lui Fei Du și fu surprins că Tao Ran nu explicase lucrurile clar. Îngrijorat că Mu Xiaoqing nu reușise să-și țină gura și spusese prostii, îl sună.

— Ce s-a întâmplat?

Cu o voce ușor ciudată, Fei Du spuse:

— Nimic. Te iubesc, shixiong.

Luo Wenzhou știa foarte bine că „te iubesc”, spus de Fei Du, era cam echivalent cu „ai mâncat?”, dar totuși se izbit accidental de un dozator de apă pe hol.

Mai târziu, în acea după-amiază, primi un buchet mare și aprins de trandafiri. Parfumul dulce care îi invadă simțurile îl făcu să creadă pentru o clipă că Fei Du făcuse ceva reprobabil; dar, amintindu-și de starea lui, chiar dacă ar fi vrut să facă ceva, ar fi fost un caz clasic de „duhul e dornic, dar carnea e slabă”, așa că se liniști imediat. Duse florile acasă, le puse în birou și, când Luo Yiguo venit să investigheze, îl alungă fără milă, fluierând fericit.

Doamna Mu Xiaoqing avea acum „pârghii” inexprimabile asupra amândurora, iar conviețuirea lor zilnică, fiecare cu propriile intenții ascunse, devenise mult mai armonioasă decât înainte.

În cele din urmă, după încă o lună și ceva, la prima ninsoare a iernii adevărate, Luo Wenzhou nu mai șchiopăta, iar Fei Du se recuperase suficient cât să părăsească spitalul.

Căldura din mașină era prea puternică. Fei Du adormise fără să vrea. Când Luo Wenzhou îl trezi, deschise ochii și se uită în jur, observând că împrejurimile îi erau complet necunoscute.

— Mai sunt cinci minute până la mine acasă, spuse Luo Wenzhou.

-Trezește-te, altfel vei îngheța și vei răci.

Fei Du repetă încet:

— Casa ta?

Luo Wenzhou își păstră calmul, cu privirea ațintită înainte, forțând o expresie practică, lipsită de emoții.

— Exact. Am pregătit toate lucrurile necesare de zi cu zi. Când ajungi, vezi ce lipsește și fă-mi o listă.

Fei Du crezu că înțelesese greșit. Acceptă în tăcere aranjamentul, lingându-și inconștient buzele.

Fei Du fusese de două ori la casa lui Luo Wenzhou. Avea cam o sută de metri pătrați, plus un subsol. Era puțin cam prea mare pentru un bărbat singur, deși o pisică putea sări peste tot după bunul plac.

Intrară. Încălzirea era pornită, iar din bucătărie venea miros de carne gătită, întâmpinându-i cu un parfum de „acasă” care îi învăluia fără milă pe cei veniți din ziua rece și ninsă, ca și cum i-ar fi putut topi.

Pentru că integritatea revoluționară a lui Luo Yiguo nu era suficientă pentru a câștiga încrederea altora și pentru că în bucătărie se gătea un pui, Luo Wenzhou îl închisese pe motan în baie înainte de a pleca. Luo Yiguo era scos din minți de furie din cauza acestui aranjament. Când  auzi ușa de la intrare,  zgârie și mai furios, urlând. De îndată ce ușa se deschise, se aruncă înainte, pregătit să zgârie fața îngrijitorului litierei.

Dar înainte să-și poată pune planul în aplicare, Luo Yiguo simți mirosul unui străin, se opri la doi metri de picioarele lui Fei Du, deschise ochii mari, apoi, îngrozit, fugi înapoi în închisoarea sa provizorie, ascunzându-se în tăcere după ușă.

Fei Du era ca un talisman domestic. Odată ce era acolo, nu mai era nevoie să te ferești de pisica ce sărea pe masa de bucătărie. Pentru prima dată, Luo Wenzhou mâncă fără să stea cu ochii și urechile în patru; era atât de liniștit încât aproape că fu mișcat.

Era și mai mișcat de faptul că Fei Du chiar nu făcuse niciun truc. Nu doar că nu se opusese ca Luo Wenzhou să-l ducă acasă din proprie inițiativă, dar temperamentul lui era surprinzător de bun; indiferent ce i se spunea, răspundea „bine” și își ținea temporar în frâu firea problematică, fără să fie deloc pretențios față de lucrurile zilnice pregătite de Luo Wenzhou… Desigur, la căderea serii, Luo Wenzhou avea să descopere că se emoționase mult prea devreme.

📖

Ce este mai amuzant decât mama lui Luo Wenzhou crezând că Fei Du este un biet suflet corupt de fiul ei? Exact — nimic.

Doamne, nu știu voi, dar pe mine capitolul acesta m-a distrat de minune. Am citit romanul de zeci de ori, dar descopăr mereu câte ceva care mă face să mă îndrăgostesc din nou de Silent Reading

Al patrulea și penultimul volum, va începe 👀

Nota traducătoarei

(1) Aye-adresare politicoasă către o femeie de o anumită vârstă