Abis- Capitolul 93

 Verjovenski III

📖

În cele din urmă, „bengala” nu s-a dovedit a fi la fel de rapidă ca un produs pe patru roți al tehnologiei moderne. După ce se lăudase toată dimineața, tovarășul Luo Wenzhou avu ghinionul să ajungă, în mod glorios, cu întârziere.

Oricum, în privința asta, Luo Wenzhou era un recidivist; a întârzia cincisprezece sau douăzeci de minute nu era suficient cât să-l facă să se simtă vinovat. Intră în birou cu pas larg, afișându-se fără nicio jenă sub privirile de bun-venit ale tuturor.

— Bună dimineața, copii. Ați mâncat?

Privirile de întâmpinare se umplură de o lumină blândă și plină de speranță; masele flămânde îl priviră cu afecțiune profundă.

Cu mâinile goale, Luo Wenzhou a râs cu poftă și a declarat, plin de satisfacție:

— Eu am mâncat.

Privirile tandre s-au întunecat instantaneu, transformându-se în săgeți de ură, dorind nimic mai mult decât să-l imobilizeze pe Luo Wenzhou la pământ și să-l calce de zece mii de ori.

La scurt timp însă, cantina de la parter a adus niște colțunași cu supă proaspăt făcuți. Când au aflat că căpitanul Luo îi pusese pe cardul lui, starea de spirit a maselor se stabiliză din nou, iar căpitanul Luo redeveni căpitanul iubit de toți.

În timp ce împărțea colțunașii, Lang Qiao  întrebă:

— Șefule, iar v-ați trezit târziu?

— Nu, spuse Luo Wenzhou într-un ton care părea extrem de relaxat.

— Azi dimineață i-am dat cuiva mașina mea, așa că am venit cu bicicleta.

Luo Wenzhou nu avea obiceiul prost de a-și trata mașina ca pe soția lui. Din acest punct de vedere, era destul de generos. Când făcea vizite în civil și nu putea conduce comod o mașină de serviciu, își folosea adesea vehiculul personal pentru treburi publice și, ocazional, îl împrumuta colegilor sărmani ca să meargă la întâlniri. Dar punctul important din ce spusese nu era „a împrumutat mașina”, ci „azi dimineață”.

Un coleg binevoitor a întrebat:

— Cine vă conduce mașina atât de devreme, căpitane Luo? Cineva trebuie să fi dormit la dumneavoastră aseară.

Luo Wenzhou zâmbi într-un evident efort de mușamalizare, fără să confirme și fără să nege, savurând tratamentul special de „aplauze generale”. Apoi, evident, continuă să se dea mare, prefăcându-se că se plânge:

— De ce faceți atâta zarvă? Am băut o gură de vânt din nord-vest și încă n-am terminat de digerat. Ah, în momente ca astea, cred că a fi singur are și părți bune.

La auzul acestor cuvinte, toți simțiră că găluștele din gură își pierduseră gustul. Chiar dacă stomacurile le erau pline, simțeau nevoia să se răzvrătească și să-l omoare pe nenorocitul ăsta.

Luo Wenzhou culese privirile lor ucigașe cu o satisfacție desăvârșită, își porni computerul și se conectă la Sistemul Mobil de Arbitraj al Biroului Municipal.

De când fuseseră divulgate identitățile polițiștilor criminali care îl urmăreau pe Yang Bo, dezvoltase obiceiul de a se conecta ori de câte ori nu avea altceva de făcut.

— Apropo, șefu,  spuse Lang Qiao,

— ieri, directorul Wang de la administrație a spus că se apropie sfârșitul anului și biroul plănuiește o campanie de propagandă pentru siguranță generală, pentru autobuze și metrou. Vrea ca echipa noastră să trimită câteva persoane. Pe cele care fac impresie bună.

— Spune-i lui Lao Wang că oamenii mei sunt trupa principală de dansuri folclorice a autorităților de siguranță publică din oraș… Nu, de supermodele. Spune-i să vină și să aleagă. Ne vindem trupurile, nu și talentele…
Luo Wenzhou se întinse leneș, apoi derulă pagina web.
— Hei, ce-i asta? Cum a ajuns o prostie ca niște puști fugari pe biroul meu?

Numele complet al Sistemului Mobil de Arbitraj era prea lung, așa că toți îi spuseseră pe scurt „perforatorul de carduri”. Conceptul de design era foarte avansat: o rețea internă care acoperea întreg orașul. Dar nu fusese implementată obligatoriu, iar funcțiile ei se suprapuneau în multe privințe cu rețeaua internă deja existentă a Securității Publice, creând numeroase redundanțe. Astfel, ca multe alte activități fără sens clar inițiate anual de Biroul Municipal — precum această campanie de propagandă pe care n-o va vedea nimeni — devenise un simplu „proiect de imagine”.

În afară de cei care trebuiau să se gândească la povara birocratică a „perforatorului de carduri” când ieșeau pe teren, ceilalți se îngrămădeau ca albinele să se conecteze și să-și verifice activitatea când venea vremea rapoartelor de sfârșit de an.

Privilegiile lui Luo Wenzhou erau destul de ridicate. Pe lângă faptul că putea verifica starea muncii de teren a Echipei de Investigații Criminale a Biroului Municipal, putea vedea și ce făceau departamentele de investigații criminale din sub-birourile fiecărui district. Dacă sub-birourile sau secțiile locale întâlneau ceva mai complicat și aveau nevoie să-l trimită mai sus, redactau mai întâi un raport simplu și îl transmiteau șefului departamentului corespunzător prin sistem.

Dar cazul apărut acum în fața lui era într-adevăr o nimica toată: un grup de elevi de liceu fugind de acasă.

În oraș exista o școală privată care includea gimnaziu și liceu, numită Liceul Yufen. Liceul Yufen era o școală cu internat; elevii se întorceau acasă doar o dată pe săptămână. Dar în acea săptămână, câțiva elevi din primul an de liceu săriseră gardul noaptea și fugiseră. Unul dintre ei lăsase o scrisoare profesorilor și părinților, explicând motivele plecării: nimic altceva decât „prea mult stres”, „singurătate” și alte lucruri de genul acesta.

Când Luo Wenzhou citi, rămase perplex.

— Spuneți-mi, urmează să ne ocupe și căutarea de Golden Retrieveri pierduți?

Așa funcționa în mod normal Sistemul de Securitate Publică al orașului Yan: sinucideri, accidente, persoane dispărute și altele asemenea intrau în sarcina poliției civile locale. Dacă, după implicarea poliției civile, se constata că situația era mai complicată și necesita tehnici speciale de investigație criminală, cazul era raportat echipei de investigații criminale a sub-biroului din jurisdicția respectivă.

De regulă, doar cazurile majore care traversau jurisdicții sau erau deosebit de grave ajungeau să deranjeze Biroul Municipal.

Lang Qiao intră în biroul lui și aruncă o privire.

— Ah, asta! Știu despre cazul ăsta. În primul rând, traversează jurisdicții, și am auzit că au cerut ajutorul poliției cibernetice. Nu e ceva ce una-două secții locale pot rezolva. Sunt destule departamente implicate, așa că probabil au bifat din greșeală și Biroul Municipal.

Tao Ran întrebă surprins:

— De ce au nevoie de poliția cibernetică pentru a găsi persoane dispărute? Au fugit puștii într-un internet-café?

— Nu. E pentru că scrisoarea lăsată de copil a devenit virală online, spuse Lang Qiao, deschizându-și rețeaua socială pe telefon și arătându-le.
— Mulți oameni au redistribuit-o. Copiii din ziua de azi nu pot sta o clipă fără internet. Dacă o văd undeva, e posibil să nu reziste tentației de a răspunde din vanitate, iar atunci le putem afla locația.

Luo Wenzhou o răsfoi.

— Au trecut deja trei zile. Încă nu i-au găsit?

Adolescenți fugind de acasă nu era același lucru cu dispariția unor copii mici. Elevii dispăruți erau în liceu, aveau paisprezece-cincisprezece ani, băieți și fete. Pentru că plecaseră singuri, riscul să fie în pericol era scăzut; erau încă tineri, deci relativ ușor de găsit; în mod normal, erau prinși foarte repede.

De altfel, era și mai frecvent ca puștii să se întoarcă singuri acasă când li se terminau banii, înainte să-i găsească cineva. Era destul de neobișnuit să nu fie găsiți după trei zile.

— Cine știe pe unde s-or fi dus? ridică Lang Qiao din umeri.
— Când aveam vârsta lor, eram prea ocupată cu întâlnirile ca să fac asemenea prostii și să-mi îngrijorez profesorii și părinții…

— Sigur, și cu siguranță n-aveai timp nici să înveți, spuse Luo Wenzhou, dând ochii peste cap și întrerupând-o.
— Minte de copil de trei ani și totuși ai făcut ceva progrese. Lasă modestia și pregătește-te pentru ședință!

Biroul Municipal având câteva zile mai libere după volumul inuman de muncă din ultimul semestru, Luo Wenzhou organiză leneș o ședință plenară despre… jocuri. Nu, despre educație ideologică. Conținutul principal al ședinței a fost căpitanul adjunct Tao citind materiale de studiu soporifice cu voce monotonă, în timp ce colegii de vârstă mijlocie și cei mai în vârstă șușoteau între ei, plângându-se că tinerii nu mai știu să învețe cum trebuie. Cei tineri, cu însuși căpitanul Luo în frunte, se uniră pentru a învinge un boss într-un joc.

Ar fi fost perfect dacă toate zilele ar fi fost așa: întreg orașul Yan învelit în frig și zăpadă, toți căscând în drum spre muncă sau școală, Sistemul de Securitate Publică hibernând într-o sală de ședințe tăcută, iar cel mai important caz fiind niște elevi de liceu fugiți de acasă.

Boss-ul din jocul de pe telefon fu doborât. Luo Wenzhou le făcu cu ochiul celor din jur, schimbând „high five”-uri pe sub masă. În același timp, nu se putu abține să nu lase mintea să-i rătăcească:

Ce făcea Fei Du când era la școală?

Mama îi murise, iar tatăl era cel puțin discutabil. Un copil de cincisprezece ani care nu era dispus să spună nimănui niciun cuvânt în plus, împovărat de griji pe care nici o macara nu le-ar fi putut ridica. Oare ascultase lecțiile profesorilor? Fusese ca ceilalți copii, îngrijorându-se la ce universitate va aplica? Avusese timp să se piardă într-o dragoste timpurie?

— Șefule, mai facem o rundă. Haideți repede!

Luo Wenzhou își reveni și luă din nou telefonul fierbinte în mână, simțind că poate Fei Du era otrăvitor, strecurându-se în mintea lui ca să-l bântuie la fiecare ocazie. Chiar era enervant.

Fei Du, mai nedreptățit decât Dou E(1), nu avea habar de „crima” sa; conducea liniștit spre Universitatea de Securitate Yan.