Humbert 1
Pentru a face o comparație oarecum necorespunzătoare, starea mentală a lui Luo Wen Zhou în acel moment era aproximativ aceeași cu cea a lui Zhao Haochang prima dată când auzise că secretul său din “Crama Fengqing” fusese descoperit.
Ca lovit de fulger, el fusese surprins cu mâinile roșii cu marfa „ilicită” – florile rotunde mici albe care își întindeau tulpinile în ploaie.
Luo Wen Zhou se apără.
– Eu…Oh…Ei bine… De fapt, era în drumul meu și m-am oprit să arunc o privire.
„În drumul meu”…așa cum o spunea, ai fi zis că puternicul căpitan Luo era în drum spre a se evada din Coreea de Nord.
Nu avea nevoie să fie ridiculizat de Fei Du. Luo Wen Zhou însuși își dăduse seama deja că acest pic de idioție avea un puternic “aer al lui Zhang Donglai”.
În acel moment, nu conta dacă pielea lui ar fi avut doar grosimea celei a unui corp uman obișnuit. Chiar dacă ar fi împrumutat Marele Zid pentru a-și proteja fața, el încă nu mai putea bloca privirea inevitabilă a lui Fei Du. Tulburat, Luo Wen Zhou evită ochii acestuia, bâlbâi câteva cuvinte la întâmplare și intenționa să o șteargă englezește.
– Tu…voi…voi doi…poate…poate mai aveți de vorbit, spuse Luo Wen Zhou.
– Eu mai am de lucru pentru mâine, voi pleca.
Spunând acest lucru, el se întoarse să plece, gata să se arunce în ploaie, dar nu avu încă a experimenta umiditatea ploii în aer liber. Umbrela mare neagră îl urmă ca o umbră.
Fei Du nu făcuse nici un pas. El doar întinsese braţul ţinând umbrela. Un umăr fu repede înmuiat de ploaie, formând un strat subțire de umezeală în jurul lui.
Fei Du întrebă calm:
– Deci tu ai fost cel care lăsa mereu aceste flori?
Timp de șapte ani, Fei Du venea la cimitir în jurul aniversării morții ei. Uneori, când întârzia puțin să vină, întâlnea pe neașteptate o grămadă de flori albe mici, mai degrabă lipsite de gust. Oamenii veneau și plecau din cimitir în fiecare zi, iar managerul era un incompetent, neglijent, de la care era imposibil să obțină răspunsuri.
Nu părea să existe nici o răutate în acel gest, așa că Fei Du nu voia să-l bage prea mult în seamă. El luase în considerare doar mai multe posibilități, fără să se gândească măcar o singură dată că ar putea fi Luo Wen Zhou.
Luo Wen Zhou fu, foarte ciudat, de acord, și apoi, evitând subiectul, spuse:
– Deoarece treceam deja pe aici mi-am spus că voi aduce ceva.
– Tu…
Fei Du îl fixa cu o privire care era chiar mai greu de citit și întrebă la rândul său:
– Cum de știai că plecasem deja?
Luo Wen Zhou:
“..”
Foarte bine, simțea starea lui mentală apropiindu-se fără limite de cea a lui Zhao Haochang când se simțise încolțit.
Fei Du împinse cu măreție umbrela grea în mâna lui Wen Zhou și se aplecă pentru a ridica o cârpă de mătase lăsată lângă piatra funerară.
– Am uitat să iau asta cu mine.
Încredințat de „Tânărul Stăpân” cu sarcina importantă de a ține umbrela, Luo Wen Zhou nu putu pleca, dar se simți ciudat că îl blocase acolo. Nu putea decât să-l urmeze pe Fei Du, pretinzând că se uită peste tot admirând peisajul.
Portretele demne sau senine ale ocupanților mormintelor aliniate frumos în jur îi dădeau priviri de salut unul după altul. Perdeaua îndepărtată a ploii legase micul munte de la periferie împreună cu cerul cenuşiu . Veverițele muntelui se întorseseră în scorburile copacilor. Luo Wen Zhou se învârtea în jur de o vreme fără a găsi unde să se stabilească, în cele din urmă, când își acceptă soarta, se întoarse în spațiul mic de sub umbrela neagră, căzând pe Fei Du, singura creatură vie de acolo.
Luo Wen Zhou descoperi cu mirare că, în afară de faptul că această creatură vie menționată mai sus deprecia dreptatea și legea și era mereu foarte rece, se dovedea a fi un om înalt și subțire, cam de aceeași înălțime cu el și foarte atractiv. Cămașa lui gri închis era bine încheiată și bine călcată. O mică parte din ea era umedă și ieșea un pic din pantaloni. În ochii cuiva orientat spre bărbați, aproape că ar fi putut fi numit atrăgător sexual, foarte plăcut atât pentru ochi, cât și pentru minte.
Dintr-o dată, Fei Du se întoarse spre el. Luo Wen Zhou nu avu timp să se eschiveze, iar privirile lor se înlănțuiră ușor. Respirația îi făcu dintr-o dată în ciudă strângându-l de gât. Dar își reveni foarte repede și-și trase înapoi mintea care rătăcise temporar pe un drum greșit. El tuși ușor.
– Este în regulă dacă Ge vrea să-ți spună câteva cuvinte?
Fața lui Fei Du arătă în cele din urmă un zâmbetul fals, familiar lui Luo Wen Zhou.
– Căpitane Luo, cu cine ești atât de familiar?
Această tachinare întrerupse în cele din urmă atmosfera tensionată. Luo Wen Zhou răsuflă ușurat în mod inexplicabil. El arătă câteva trepte mici de lângă piatra de mormânt.
– Să așteptăm. Trebuie să coborâm pe munte pe drumul de întoarcere. Cu ploaia atât de grea, ar putea deveni cu ușurință periculos.
Fei Du se aşeză pe trepte.
Ținând umbrela din fibră de carbon, Luo Wen Zhou simți că aspectul pe care îl prezenta era ca o ciupercă înfloritoare. Se întoarse uşor spre femeia de pe piatră, apoi se aşeză lângă Fei Du.
Fei Du oferea lui Luo Wen Zhou, cel puțin, sentimentul că era ca ochelarii cu rame metalice care se odihneau pe podul nasului său. Părea foarte rafinat, dar, de fapt, transmitea în tăcere un sentiment de frig inuman. Dar acum, prins sub o umbrelă, fu surprins să afle că temperatura corpului acelei persoane nu era deloc rece.
Ploaia bruscă se intensifică, iar căldura verii îşi întinse braţele şi se duse la pământ. O răcoare umedă îi asaltă simţurile, îndepărtând din ce în ce mai mult căldura persoanei de lângă el.
– Am venit aici să arunc o privire din când în când.
Luo Wen Zhou vorbi primul
– La urma urmei, a fost primul meu caz care a implicat o moarte.
– Așa că ți-a făcut o impresie profundă? spuse Fei Du.
– Da.
După ce Luo Wen Zhou dădu din cap, tăcu pentru o vreme. Apoi spuse:
– Deşi nu mama ta a fost cea care mi-a lăsat o impresie profundă.
Fei Du spuse cu neglijență:
– Căpitanul Luo a văzut tot felul de cadavre, desigur…
– Nu te-aș putea uita niciodată, îi tăie vorba Luo Wen Zhou.
Cuvintele lui Fei Du se opriră dintr-o dată. Aproape că se înecase cu această afirmație. El întoarse capul spre Luo Wen Zhou cu un aspect uluit, ca și cum l-ar fi bănuit că mâncase ceva stricat.
Luo Wen Zhou nu observă că spusese ceva care lăsa cale destul de deschisă interpretărilor. Mâinile sale uşor caloase frecau încet mânerul de fibră de carbon al umbrelei. El se uită fix la placa de piatră din faţa lui, spunând:
– Îmi amintesc…vremea în acea zi fusese, de asemenea, destul de rea. Tao Ran și cu mine îi sunam pe șefii noștri să cerem instrucțiuni în timp ce ne grăbeam cu disperare spre casa ta. Pentru că circumstanțele erau neclare, ne-am temut că dacă ar fi fost o crimă ca urmare a unui jaf, criminalul ar fi putut fi în continuare în apropiere. În ce pericol un copil ca tine se putea găsi?
Fei Du păru oarecum mișcat. Își șterse zâmbetul provocator, care nu era chiar un zâmbet.
– Când am ajuns, stăteai pe treptele de piatră de la poarta casei tale, exact așa, ca acum, spuse Luo Wen Zhou.
– Atunci ai auzit paşi venind şi ai ridicat capul să te uiţi la noi. Nu voi uita niciodată privirea ta.
Fusese o privire atât de clară, aproape sălbatică. Părea să fie sufocantă, strigând după ajutor și speranțe arzătoare – chiar dacă maniera lui fusese atunci controlată și introvertită.
– M-a făcut să-mi amintesc o poveste pe care mi-a spus-o shifu (2).
A fost un caz ce s-a întâmplat când era tânăr. Tu nici măcar nu erai născut. Mai mulți copii dispăruseră unul câte unul, toți fiind fetițe în jur de zece ani. Ieşeau de la şcoală şi se îndreptau spre casă, dar nu ajunseseră niciodată, dispărând fără ca cineva să poată da de ele. Tehnicile noastre de cercetare penală erau limitate atunci. Practic, nu se cunoștea încă ADN-ul. Pentru a determina identitatea victimei, trebuia să ne bazăm pe mijloace stângace, cum ar fi grupurile de sânge și caracteristicile speciale furnizate de familia victimei. În cele din urmă, acest caz a rămas nerezolvat. Nici una dintre cele șase fete dispărute nu a fost găsită. Tatăl uneia dintre victime nu a putut suporta șocul. Familia s-a destrămat şi el nu și-a mai revenit niciodată după șoc.
Fei Du nu-l întrerupse, el stătea liniștit lângă Wen Zhou, ascultând.
– Venea la birou de o sută de ori fără nici un rezultat. Nu a fost singurul caz care se întâmplase. Cum nu existau noi dovezi, în cele din urmă renunțară să mai investigheze. Doar au trimis un criminalist care era destul de bun să vorbească cu oamenii pentru a se ocupa de acel tată care nu înceta să-i piseze. Era vorba de shifu. Pe măsură ce aveau mai mult contact, lui shifu i se făcu milă de el. Uneori îl sfătuia să meargă înainte. Dacă într-adevăr nu putea trece peste pierderea copilului, atunci ar fi trebuit să aibă altul atât timp cât era încă tânăr. Nu ascultase. Nimeni nu l-a ajutat să investigheze, așa că s-a dus să investigheze singur. Câteva luni mai târziu, a apărut într-o zi, l-a încolțit pe shifu și i-a spus că a găsit un suspect.
În acel moment, Luo Wen Zhou se opri și întoarse capul să privească în ochii lui Fei Du.
Colțurile ochilor acestuia erau foarte alungite. Forma lor o amintea vag pe aceea de când era mai tânăr, dar ceea ce era în interiorul lor nu era deloc același lucru. La un moment dat, privirea îi devenise indolentă, ochii îi erau adesea pe jumătate închişi. Uneori zâmbea în mod indolent cuiva, dar expresia lui era nefocalizată, plină de abstractizare. Din acea privire încăpățânată, clară, chiar era oarecum paranoică atunci, nu mai rămăsese nici o urmă.
Toate acestea păreau să existe doar în mintea lui Luo Wen Zhou, o iluzie pe care și-o născocise.
Pe măsură ce timpul trecea uitându-se fix la Fei Du, părea că durase prea mult, acesta nu putu rezista să spună un cuvânt pentru a-l dezgusta. Păstrând o intenție de nesimțit, privirea lui mătură podul nasului și buzele lui Luo Wen Zhou, apoi își coborî vocea și spuse:
– Căpitane Luo, te rog să nu te prefaci că ești nevinovat la vârsta ta. Nu știi că acest comportament de a privi în ochii cuiva înseamnă de obicei că ceri să fii sărutat?
Luo Wen Zhou era un veteran de o sută de bătălii și deloc ușor de dezgustat. El deturnă privirea și-i întoarse cuvintele:
– Nu-ți face griji. Dacă aş săruta pe cineva, acela sigur n-ai fi tu.
Cei doi simțiră dintr-o dată că o altă bătălie fermentează și de data aceasta nu exista un Tao Ran pentru a interveni. În jurul lor era doar perdeaua de ploaie care acoperea cerul, iar cei doi aveau doar o umbrelă. Nu aveau unde să se ascundă. Ei nu puteau decât să-și folosească intelectul, fiecare strămoș și să se retragă un pas. Ei își întoarseră capul și-și închiseră gurile în același timp.
După un lung moment, sprâncenele lui Fei Du se ridicară ușor.
– Ce legătură are cazul copilului dispărut, cu mine? întrebă nerăbdător.
– Shifu meu a descris o expresie atunci. El a spus că ochii tatălui erau ca nişte grote reci ca gheaţa, cu două puncte înverşunate de dor în ele, arzându-i sufletul. Când te-am văzut prima dată, dintr-un motiv oarecare m-am gândit la ceea ce spusese.
După ce auzi acest lucru, Fei Du ridică din sprâncenele lungi și înclinate în sus și pufni sec.
– Într-adevăr, ori ai probleme cu viziunea ta, ori imaginația ta este prea abundentă. Și ce ar fi cu asta?
– A identificat un profesor de gimnaziu cu o reputație destul de bună. Profesorul era cunoscut în mare măsură ca o persoană bună. El câștigase un premiu pentru spirit public și era considerat un muncitor model, spuse Luo Wen Zhou.
– Chiar dacă shifu credea că acel tată își pierduse puțin mintea, el tot a mers să investigheze în privat.
– În privat? spuse Fei Du.
– Suspectul era profesor. Dacă zvonurile ar fi ieșit, chiar dacă era nevinovat, nu ar fi auzit niciodată sfârșitul, așa că shifu a îndrăznit doar să investigheze în particular. A investigat mult timp fără să găsească nimic pentru acest caz. Suspiciunea lui shifu că tatăl avea o problemă mentală a devenit și mai puternică. Apoi, ei doi s-au despărțit în termeni răi și shifu l-a lăsat singur. Dar nu mult după aceea a existat o omucidere. Tatăl luase un cuţit de pepene galben şi înjunghiase profesorul pe care îl bănuia.
Fei Du lăsă un râs scurt și respirabil.
– Setează-ți mintea, cu siguranță nu aș înjunghia pe nimeni. Criminalii de contract sunt mai degrabă stilul meu.
Luo Wen Zhou ignoră provocarea.
– Cel mai înspăimântător lucru a fost că, în timp ce se aflau în procesul de investigare a victimei, au găsit hainele fetelor dispărute în subsolul său, împreună cu o altă fată inconștientă.
Luo Wen Zhou se opri ușor, lăsând o respirație ușoară și lentă sub masca ploii, amintindu-și de vechiul polițist criminal care îl îndemna în mod repetat:
Dacă cineva te privește așa, arată că are așteptări de la tine și, indiferent de rezultat, nu poți să nu trăiești până le îndeplinești.
După ce ascultase această poveste care era ca o legendă urbană, Fei Du nu fu deloc agitat. El întrebă doar curios:
– Ai un shifu?
– Un bătrân care ne-a luat sub aripa lui când tocmai am început să lucrăm, spuse Luo Wen Zhou.
– Nu știu dacă Tao Ran l-a menționat vreodată. Acum câțiva ani și-a pierdut viața în timp ce aresta un infractor.
Fei Du ezită o vreme, gândindu-se cu fruntea încrețită.
– Asta a fost acum trei ani?
– Cum de știi?
– Pentru că nu am nici o amintire despre asta, spuse Fei Du.
– În urmă cu trei ani, tatăl meu tocmai avusese accidentul său și am fost ocupat cu tot felul de lucruri. A fost singura dată când nu l-am contactat deloc pe Tao Ran.
Când Luo Wen Zhou auzi acest lucru, ceva i se răsuci în inima lui greșit, și el estompă o întrebare:
– Îți place foarte mult Tao Ran?
Postura lui Fei Du era foarte relaxată, picioarele încrucișate și degetele întinse pe genunchi. La aceste cuvinte, colţurile ochilor i se curbară şi întrebă tachinator:
– Ce, Tao Ran e gata să găsească pe cineva cu care să se căsătorească, şi încă mai vrei să lupţi cu mine?
Luo Wen Zhou fu destul de neajutorat, apoi își scutură capul și râse, gândindu-se brusc că ei doi erau puțin ca supraviețuitorii aceluiași dezastru. Acum chiar puteau zâmbi întâlnindu-se și uitând dușmăniile lor din trecut. În mod inconștient, simțit nevoia să fumeze și scoase o țigară, apoi se forță să o pună înapoi în pachet. Alături de el, Fei Du spuse:
– Dă-i drumul și fumează.
– Nu ai faringită? întrebă Luo Wen Zhou.
Fei Du ridică din umeri.
– Nu, am fost doar rău pentru a te face să te simți jenat.
Luo Wen Zhou:
“..”.
În cele din urmă ăsta micu’ tot ticălos era!
El nu putu rezista dându-i lui Fei Du un pumn ușor pe umăr, dar Fei Du se dovedi a fi un adevărat domn, urmărind politica: “folosește gura și nu pumnii.” Suferind un atac surpriză la umăr, postura sa relaxată și elegantă se dezechilibră, întinse în grabă o mână pentru a se susține și termină cu o mână de noroi.
Nu numai că Luo Wen Zhou nu-și ceru scuze, dar i se păru și destul de amuzant. Alături de Fei Du, râse fără inimă.
Fei Du:
“..”.
Barbar!
Cei doi reușiseră să coexiste în pace pentru o mai lungă perioadă de timp. Forța ploii slăbise treptat, iar Luo Wen Zhou returnaă umbrela lui Fei Du.
– Tao Ran a terminat de reparat noul său apartament. Se va muta în această săptămână. În puţin timp vom trece pe acolo şi vom sta un pic cu el.
Fei Du nu răspunse. Fără expresie, se uită la el, iar Luo Wen Zhou simți ciudat că era ca Luo Yiguo. Amândoi se uitau la el ca și cum “lumea este plină de câini nebuni și eu singur sunt înălțat pe un oiedestal” , iar el se simțea un fel de “spumă pentru lumea muritorilor.” După ce găsise o nouă sursă de divertisment, el se aruncă în burniță, acoperindu-și capul, incapabil să-și suprime râsul.
În această etapă, era ca și cum fumul și praful resentimentelor lor profunde s-ar fi dispersat și adevărata stare de lucruri ar fi ieșit la lumină.
……………………………..
Sfârşitul lucrărilor de urmărire se desfăşura încărcat, dar fără agitaţie. Aceasta inclusese sintetizarea mărturiei lui Wang Hongliang și a altor astfel de oameni, precum și a poliției care eliminase complet orice posibilitate ca He Zhongyi să fi fost implicat în traficul de droguri. În cele din urmă, criminaliștii nu reușiseră să identifice originea acelui mesaj text misterios și să-l pună jos, împreună cu cele două camere de prindere găsite în apropiere, la spectacolul “superstarului” Zhao Haochang.
Deși refuzase cu fermitate să recunoască acest lucru, Ma Xiaowei fu reținut timp de câteva zile, apoi trimis la un centru de reabilitare a medicamentelor, împreună cu Wu Xuechun și alții, pregătindu-se să lupte pentru a construi o viață nouă.
Luo Wen Zhou îi escortă personal pe cei doi într-o mașină. Înainte de a pleca, Wu Xuechun se uitat adânc la el, iar Luo Wen Zhou dădu din cap, de asemenea, îl bătu pe Ma Xiaowei pe capul ras care semăna cu un fruct de kiwi.
– Ai scăpat de calamitate. Fii atent în viitor.
Mașina plecă, iar Luo Wen Zhou fumă o țigară lângă drum, suspinând și înghițind doi spini care erau ca niște oase de pește în gât: moartea lui Chen Zhen fusese într-adevăr un accident, așa cum spusese Huang Jinglian?
Cum reușise şoferul de taxi negru neîncrezător, confruntat cu măsurile de precauţie extrem de stricte ale lui Wang Hongliang, să-şi trimită raportul la Biroul Oraşului?
Nu se temuse că Biroul de siguranță publică şi acei oameni erau un şarpe şi un şobolan care împărţeau aceeaşi vizuină?
Odată cu moartea lui Chen Zhen, în cele din urmă nu existase nici o modalitate de a urmări aceste probleme.
Scalpul său încă mai purta căldura mâinii tânărului polițist. Ma Xiaowei stătea în tăcere în mașină, urmărind panourile care cădeau repede pe ambele părți ale drumului.
La o lumină roșie, un sedan mare se opri lângă ei. Fereastra mașinii străluci, se coborî încet, iar printr-o crăpătură de lățimea a două degete, apăru ecranul unui telefon. Era un ecran de confidențialitate lipit pe el și doar Ma Xiaowei putea vedea clar cuvintele de pe ecran. Scria: Ai făcut bine.
Ochii Ma Xiaowei se deschiseră larg, iar el se cutremură. Înainte să se uite clar la mâna care ţinea telefonul, fereastra sedanului se închisese deja şi se despărţise de ei în faţă.
O săptămână mai târziu, Fei Du își luă rămas bun de la psihiatrul pe care îl consulta de mulți ani, iar Tao Ran avu în sfârșit o locuință în oraș. Se mutase în noul său apartament și o mulțime mare de prieteni și de colegi veniră pentru a-l inaugura.
Noul apartament părea destul de respectabil și de nou, dar, de fapt, avea deja treizeci de ani. Era o clădire îmbătrânită, atrăgătoare la exterior, dar sărăcăcioasă la interior.
– Căpitane Tao, permite-mi să-ți spun, ar trebui să pui un ceas retro, unul dintre acelea ca în gările europene. Poți vedea timpul și va avea un simț special. În acel colț poți atârna un terariu, iar în bucătărie poți avea un set cu totul nou de ustensile de bucătărie.
Lang Qiao părea un decorator de interior. Din momentul în care intrase, ea era peste tot, stabilind ce și cum. Când își băgase capul în bucătărie și îl văzuse pe Luo Wen Zhou cu spatele la ea, ținând într-o mână o oală cu sos bine amestecat, Lang Qiao fusese complet șocată.
– Doamne, șefule, de ce ești aici?
– Cine ar fi, dacă nu eu? Adjunctul tău Tao? Vrei tăiței pentru întreaga masă?
Luo Wen Zhou se uită la ea cu mirare.
– Treci peste. Dacă nu ajuţi, atunci nu-mi sta în cale.
Lang Qiao se grăbi să iasă din cale, urmărindu-l cum toarnă sosul într-o sosieră, parfumul înălțându-se imediat. Ea înghiți o gură de salivă și vru să guste, dar mâna ei fu bătută de Luo Wen Zhou, care părea să fi dat ochii pe spate.
– De ce te duci mereu la sala de mese pentru a mânca? spuse Lang Qiao.
– Ce altceva aș face?
Luo Wen Zhou luă un cuțit de legume, tăie rapid și uniform o ceapă în felii subțiri, apoi o aruncă într-o oală în care gătea pui curry.
– Să mă duc acasă de unul singur și să fac un banchet somptuos să mănânc cu pisica? Sunt nebun?
Ochii lui Lang Qiao se aprinseră.
– Așa e, ai o pisică! Șefule, ești un coleg foarte drag, grăbește-te și lasă-mă să mă uit la pisicuța ta!
– Bagă limba în gură când vorbeşti.
Luo Wen Zhou puse nerăbdător oala de curry pe foc mic, apoi scoase telefonul din buzunar și deschise o aplicație de supraveghere pentru animale de companie.
– Caută. Poate că nu este în patul lui. Ascultă, poți să-ți schimbi totemul? Nu te poți închina la altceva? Închinarea la o pisică este atât de vulgară!
Lang Qiao primi cu devotament telefonul în ambele mâini. De îndată ce camera se conectă, pe ecran apăru o față enormă de pisică.
Luo Yiguo stătu în fața camerei pentru o vreme. Apoi, văzând ceva, Stăpânul Motan sări pe pervazul ferestrei. Chiar în fața lui Luo Wen Zhou și Lang Qiao, făcut un act rău, crud de felină față de o plantă în ghiveci atârnată peste pervazul ferestrei.
Cu ochii săi, Luo Wen Zhou o privi cum smulge și mușcă, își întinse ghearele ucigașe împotriva coșului agățat al plantei și trase ghiveciul până la pământ. Frumusețea ghiveciului de flori chinezești pieriră într-o clipă.
Lang Qiao:
“..”.
Stilul pisicii era destul de intens.
Înmână cu ezitare telefonul.
– Deci.. Condoleanţele mele?
Ca șef de gospodărie, Luo Wen Zhou voia să plece acasă cât mai repede.
Chiar atunci, Tao Ran îşi băgă capul înăuntru.
– Când a spus Fei Du că vine? Va putea să găsească locul?
Luo Wen Zhou se uită pe fereastra bucătăriei și văzu un SUV enorm și înspăimântător. Celălalt “Yiguo” sosise. Începu să-l doară capul.
– E jos. Îi văd maşina.
Era obiceiul local de a aduce un articol de veselă sau un mic aparat de bucătărie ca un cadou atunci când cineva într-o casă nouă. Fei Du, amintindu-și de biroul siguranței populației care mirosea puternic a ulei de susan, a cumpărat pur și simplu un espressor complet automat.
Greutatea cutiei mari de carton, de un metru înălțime, nu era ușoară. Pentru Tao Ran, Fei Du făcu un pic de muncă manuală, transportând aparatul pe umăr până la lift.
Apoi se confruntă cu un lift care intrase în grevă. El schimbă priviri neajutorate cu niște bătrâni care aveau câini și care nu puteau să gestioneze scările.
După ceva timp, se gândi cu întârziere la ceva, scoase telefonul și îl sună pe Tao Ran.
– Ge, la ce etaj locuiești?
– Doisprezece, spuse Tao Ran fericit la telefon.
– Liftul este în pană astăzi, poți urca totuși câteva trepte.
Fei Du se uită în jos la cutia de carton, simţind că Luo Wen Zhou i-o pusese.
———————
1 Numele Humbert este asociat cu Cartea Lolita de Vladimir Nabokov. Humbert este pseudonimul folosit de tipul care se angajează într-o relație romantică cu o minoră.
(2) Mentor, în acest context.
Ploaia…. mereu a fost martorul tăcut al iubirilor …la început le da curaj îndragostiților…la mijloc îi îmbrățișează. iar la sfârșit îi ajută să și ascundă lacrimile.printre picături….
Da , ploaia are puteri magice…îi face pe cei 2 sa și dezlege șnurul cutiei cu amintiri….
…..uneori stinghereala începe sa capete alte forme …iar cea mai buna scăpare este
… tachinarea !!!
Fei Duuuu…astăzi mănânci ce a gătit Luo Wen Zen….asta dacă reușești sa ajungi cu ditamai cutia ..pe scări…la etajul 12….sau te va ajuta cineva căruia i se va face mila de tine ….motanule Yiguo ????
MULTUMESC dragostea mea ….mulțumesc!!!
❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️…
Tu știi foarte bine că urmează un alt capitol cu dezvăluiri de secrete. Un spoiler mic, Luo Wen Zhuo îl va numi pe Fei Du : al doilea Yiguo 🙂
Un mod foarte bun de a-mi incepe ziua cu cei doi si cu tachinarile lor .Multumesc.
Urmează un capitol cu o altă dezvăluire, Luo Wen Zhuo ascunde multe.
ce mod placut de a-mi incepe dimineața .
frumoasă ,interesantă cu urme de tachinări conversația de la cimitir ,iar conversațiile începând de acum înainte presimt să vor fi și mai interesant ,un capitol frumos ,iar ploaia…te îmbie la melancolie ….
Daa, începând cu acest capitol vom avea alte secrete dezvăluite. Cei doi se vor iubi , dar atipic, o iubire cum n-am mai întâlnit în alte cărți.
Deja Luo a spus că privirea lui Fei din acea zi nu o va putea uita niciodată. Deja este foarte atent la trăsăturile lui Fei.
Fei nu a știut că Luo în fiecare an aducea flori pentru mama sa, a crezut că altcineva face asta.
Amândoi în ploaie au vorbit mai mult decât în alte ocazii.
Abea aștept continuarea.
Mulțumesc frumos Ana.❤️❤️❤️
Și secretele nu s-au terminat. VOLUMUL ACESTA MI-A PLĂCUT MULT
Wow,ce duce sunt ❤️