Airi(2026)-Capitolul 1

Candidatura

https://youtu.be/PB7WFehGMxg?si=LM-POO3fwFUTCOPc

Trecuseră două săptămâni de când soția lui Kayen Myomi decedase în urma septicemiei apărute imediat după nașterea copilului lor. Bebelușul revenise acasă, iar casa, care altădată funcționa perfect sub supravegherea atentă a soției sale, devenise acum un loc tensionat și dezorganizat. Fetița lor de patru ani plângea des, iar nou-născutul avea nevoie permanentă de îngrijire.

Kayen înțelegea pentru prima dată cât de mult se ocupase soția lui de tot ceea ce ținea de casă și de copii. El fusese întotdeauna plecat. Lucra de luni până sâmbătă și, chiar și duminicile, apăreau întâlniri de afaceri, contracte sau deplasări pe care le considera obligatorii. Nu știa aproape nimic despre organizarea unei case și nici despre creșterea unui copil atât de mic.

Din acest motiv îi ordonase asistentului său principal să găsească o bonă permanentă pentru cei doi copii. Însă condițiile pe care le impusese erau atât de severe încât, după două săptămâni, nimeni nu acceptase postul.

În dimineața aceea, domnul Takit se afla în fața biroului său cu un dosar în mâini. Bărbatul se apropia de șaizeci de ani și lucra pentru familia Myomi de foarte mult timp.

– Domnule Myomi… începu el calm.

-Vă rog să mă iertați, dar așa cum ați formulat condițiile, nu veți găsi niciodată o bonă. Uitați, aici este numărul patroanei uneia dintre cele mai bune firme din regiune. Vă rog să o sunați chiar acum. Ea vă va spune exact ceea ce v-am spus și eu.

Kayen îl privi rece și luă foaia fără prea mult interes. Formă numărul pe telefonul mobil și duse aparatul la ureche. După câteva secunde, o voce feminină răspunse politicos.

– Da?

– Bună ziua. Kayen Myomi.

Tonul femeii deveni imediat respectuos.

– Ah, domnule Myomi. Încântată să vă aud personal. Da, am primit cererea dumneavoastră pentru o bonă permanentă pentru cei doi copii. Problema nu este lipsa personalului. Problema e… condițiile pe care le cereți.

– Adică? întrebă el sec.

– Domnule Myomi, iertați-mă, dar nicio persoană nu va accepta aceste condiții. Dumneavoastră solicitați o femeie care să stea șapte zile din șapte, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, ocupându-se exclusiv de copii. Bonele au nevoie de zile libere. Au familii, au propriile locuințe și propriile obligații.

Ea continuă după o scurtă ezitare:

–Și nu e totul. Mai doriți și ca persoana respectivă să locuiască permanent în anexa casei dumneavoastră. În această regiune, nimeni nu dorește să accepte o astfel de dependență totală față de casa angajatorului, indiferent de salariu. M-am interesat personal și vă spun sincer că nu am găsit pe nimeni dispus să lucreze în aceste condiții.

Convorbirea se încheie politicos, cu scuze și formule respectuoase, iar Kayen rămase sprijinit de spătarul scaunului, privind absent undeva în gol.

În acel moment, domnul Takit se apropie încet de birou. Se înclină respectuos și întinse dosarul cu ambele mâini.

– Domnule Myomi, mi-am permis să fac și eu unele cercetări personale. Cred că această persoană este cea mai potrivită pentru dumneavoastră, pentru copii și pentru condițiile pe care le cereți. Vă rog doar să îmi promiteți că veți citi dosarul și că mâine îmi veți spune părerea dumneavoastră. Îmi promiteți?

Kayen îl privi ușor obosit. Luă dosarul și îl așeză pe birou fără să-l deschidă imediat.

– Da. Îți promit că îl voi citi.

Apoi adăugă:

– Ești liber. Cred că voi pleca mai devreme astăzi.

Deși ceasul arăta deja puțin după ora douăzeci și unu, pentru domnul Takit acest lucru era neobișnuit. Șeful lui rămânea de obicei până târziu în companie și controla personal aproape tot ceea ce se întâmpla acolo. Tocmai de aceea afacerile familiei Myomi prosperau atât de mult. Kayen nu lăsa niciodată lucrurile făcute pe jumătate.

Takit îi ură noapte bună și ieși din birou.

Ajuns pe coridor, bătrânul oftă adânc. Spera din tot sufletul ca domnul Myomi să accepte persoana pe care i-o propusese.

Îl cunoștea foarte bine pe acel Omega pe care îl iubea aproape ca pe propriul copil.

Lucra la etajul 4, unul dintre cele mai dificile birouri, unde se negociau noile planuri și proiecte și era foarte ordonat.

Airi Raven avea douăzeci și trei de ani și era unul dintre secretarii companiei. Născuse un băiețel în aceeași zi cu soția domnului Myomi. Din păcate, partenerul său Alpha murise cu șapte luni înainte, când Airi era însărcinat în doar două luni.

Domnul Takit îl văzuse prăbușindu-se încet de 7 luni încoace. Îl văzuse vânzând casa pentru a acoperi datorii și mutându-se într-o mansardă modestă împreună cu bebelușul său.

Își luase concediu de maternitate pentru 4 luni și urma să se întoarcă la muncă după terminarea lui, dar Airi avea nevoie de bani.

Takit pregătise acel dosar cu mare atenție. Știa exact ce fel de persoană căuta Kayen Myomi și construise prezentarea astfel încât șeful său să fie obligat măcar să ia în considerare propunerea.

Iar în adâncul sufletului era convins de un lucru: Airi va accepta postul fără ezitare.

……………..

Domnul Takit îi înmânase dosarul domnului Myomi la sfârșitul unei zile care fusese deja prea lungă, într-un moment în care CEO-ul avea privirea rece a omului care semnase prea multe documente, ascultase prea multe rapoarte și își consumase răbdarea printre întâlniri inutile, cifre exagerate și angajați care se temeau să spună lucrurilor pe nume. Takit îl urmărise cu atenție în timp ce îi întindea mapa subțire, dar îngrijită, legată într-un albastru discret, cu etichetă albă și numele candidatului trecut limpede pe prima pagină: Airi Raven.

După aceea, ziua se încheiase doar pentru ceilalți oameni, nu și pentru el. Când ajunse acasă, noaptea coborâse deja peste oraș, ferestrele vilei reflectau luminile îndepărtate ale bulevardelor. Casa avea liniștea aceea atentă, aproape artificială, pe care o aveau doar locuințele unde personalul știa să se miște fără să tulbure stăpânul. Copiii dormeau deja, Dora în camera ei luminoasă, cu jucăriile aliniate la marginea patului, iar Ben în pătuțul lui, păzit de bona temporară angajată pentru câteva zile, o femeie corectă și tăcută, care se ridică imediat când îl văzu intrând pe coridor.

– Domnule Myomi, copiii au adormit fără probleme. Domnișoara Dora a întrebat de dumneavoastră înainte să închidă ochii, iar bebelușul a mâncat la ora stabilită. Totul este notat în caiet.

– Bine. Rămâi până dimineață, așa cum am stabilit. Dacă Ben se trezește, mă anunți doar dacă apare ceva neobișnuit. Pentru lucrurile obișnuite, știi ce ai de făcut. Cineva va veni să te înlocuiască.

– Desigur, domnule.

El nu mai adăugă nimic. Intră în biroul său, aruncă dosarele pe masă cu un gest obosit, iar mapa albastră alunecă peste marginea biroului, oprindu-se lângă lampă. Numele lui Airi Raven rămase la vedere, însă Myomi nici măcar nu se uită la el. Își scoase sacoul, îl lăsă pe spătarul unui scaun și se duse direct să facă un duș. Era convins că apa fierbinte avea să-i curețe de pe piele oboseala zilei și iritarea pe care o simțea ori de câte ori era obligat să admită că în propria casă exista o problemă pe care banii nu reușeau să o rezolve imediat.

Când reveni în birou, purtând o cămașă lejeră și având părul încă umed, casa era și mai tăcută. Ceasul de pe perete arăta o oră târzie, iar oamenii rezonabili ar fi lăsat orice angajare pentru dimineață, însă Myomi se așeză în scaunul său, își turnă apă într-un pahar și abia atunci își aminti de dosarul pe care Takit i-l înmânase cu atâta insistență. Îl privi câteva secunde cu expresia unui om care nu aștepta nimic, apoi îl trase spre el, desfăcu mapa și începu să citească.

Primele pagini îi confirmară doar datele administrative: numele, vârsta, statutul, adresa, disponibilitatea pentru program prelungit, experiența anterioară. Apoi apăru prezentarea personală, scrisă limpede, fără lingușiri, fără fraze umflate și fără acea falsă smerenie pe care Myomi o detesta la candidații care încercau să pară perfecți. Airi Raven nu se prezenta ca un salvator al copiilor, nici ca un înger coborât într-o casă bogată, ci ca un om care știa să muncească, știa să tacă, știa să respecte rutina unui copil și înțelegea că o bonă nu intra într-o familie pentru a o conduce, ci pentru a o susține.

Myomi își îndreptă spatele în scaun fără să-și dea seama. Plictiseala de la început dispăru treptat, înlocuită de o atenție rece, precisă, aproape profesională. Dosarul era construit impecabil. Fiecare recomandare era pusă în ordine, fiecare experiență era explicată clar, fiecare responsabilitate era legată de rezultate concrete. Erau notate programul de somn al copiilor îngrijiți anterior, metodele folosite pentru hrănire, felul în care candidatul gestiona febra, plânsul prelungit, gelozia dintre frați, refuzul mâncării și perioadele de anxietate la copiii mici. Niciun paragraf nu cerea milă, niciun rând nu încerca să impresioneze ieftin, iar tocmai această sobrietate îl făcu pe Myomi să citească mai departe, cu sprâncenele ușor apropiate.

Ajunse la scrisoarea de motivație și rămase câteva clipe nemișcat. Nu era lungă, dar avea o claritate neobișnuită. Airi Raven scria că un copil avea nevoie înainte de toate de ritm, blândețe și siguranță, că un bebeluș simțea neliniștea adultului înainte să-i înțeleagă vocea, iar un copil mai mare devenea dificil nu pentru că era rău, ci pentru că încerca să spună ceva ce încă nu știa să formuleze. Myomi se surprinse citind aceleași rânduri de două ori, apoi închise dosarul pentru o secundă, de parcă obiectul de pe birou ar fi devenit brusc mai important decât se așteptase.

Îl redeschise imediat. Mai citi o pagină, apoi încă una, iar când termină, ora era deja nepotrivită pentru apeluri, însă Myomi ridică telefonul fără să se uite la ceas. Takit răspunse după câteva tonuri, cu vocea ușor răgușită a omului trezit din liniștea nopții, dar încă suficient de disciplinat ca să nu lase iritarea să se audă.

– Domnule Myomi?

– Ai dormit? întrebă Myomi, fără introducere, cu ochii încă fixați pe dosarul deschis.

La celălalt capăt al firului se auzi o pauză scurtă, apoi respirația controlată a asistentului.

– Nu suficient încât să pot spune că m-ați trezit dintr-un somn profund, domnule. Presupun că este vorba despre dosar.

-Presupui corect. De ce nu mi l-ai pus pe birou mai devreme?

Takit păru să-și aleagă cu grijă răspunsul.

– Pentru că l-am primit complet abia astăzi, iar verificările finale au durat mai mult decât am estimat. Am preferat să nu vă prezint un candidat înainte să mă asigur că referințele sunt reale și că informațiile importante nu au fost cosmetizate.

Myomi își trecu degetele peste marginea primei pagini, apoi privi fotografia mică atașată formularului, unde Airi Raven avea o expresie calmă, demnă, fără zâmbet forțat.

– Ai vorbit personal cu el?

-Da, domnule. O dată la telefon și o dată în biroul de recrutare. A fost punctual, politicos și destul de rezervat. Nu a încercat să pară mai apropiat decât era cazul, nu a pus întrebări indiscrete despre dumneavoastră și nu a insistat asupra salariului înainte să întrebe despre copii.

Acea ultimă frază îl făcu pe Myomi să ridice privirea.

– A întrebat despre copii înainte să întrebe despre salariu?

-Da, domnule. Mai exact, a întrebat vârsta lor, starea de sănătate, programul, dacă există alergii, cine rămâne cu ei noaptea și dacă fetița a avut dificultăți după nașterea fratelui ei. Abia la final, după ce i s-au explicat condițiile generale, a întrebat care sunt obligațiile exacte și dacă duminica ar putea avea două ore libere, stabilite contractual.

Myomi tăcu și se rugă în gând:

Iartă-mă Doamne că am mințit, e pentru o cauză bună.

– Vreau să-l văd mâine dimineață.

– La ce oră, domnule?

– Devreme.

– Devreme poate însemna multe lucruri în programul dumneavoastră. Pentru un candidat obișnuit, ora opt ar fi deja devreme. Pentru dumneavoastră, ora șase și jumătate poate părea rezonabilă. Doriți să vină la companie sau la reședință?

Myomi se lăsă pe spătarul scaunului și privi spre întunericul de dincolo de fereastră.

– La companie. Nu-l aduc în casă înainte să-l văd cu ochii mei. Programează-l la ora șapte și jumătate. Vreau să fie în biroul de așteptare de la ultimul etaj, iar tu să fii acolo.

– Înțeleg. Îl voi contacta imediat dimineață.

– Nu dimineață. Acum.

Takit nu răspunse imediat, iar tăcerea aceea scurtă ar fi putut fi interpretată drept oboseală, surpriză sau o formă foarte bine educată de protest.

– Domnule Myomi, este foarte târziu. Dacă îl sun acum, există riscul să pară că îl chemăm într-un mod agresiv, iar oamenii care lucrează cu copii mici au nevoie de odihnă. Pot să-i trimit un mesaj oficial și să confirm telefonic la prima oră.

– Trimite mesajul acum. Vreau să știe când se trezește că este așteptat. La șase îl suni. La șapte și jumătate îl vreau în fața mea.

– Desigur, domnule. Doriți un interviu formal sau doriți să pregătesc și o probă practică?

Myomi își îngustă ochii.

– Întâi vreau să-l aud vorbind. Vreau să văd cum răspunde când este pus sub presiune, cum își apără experiența, ce cere, ce ascunde și cât de repede își pierde calmul. După aceea, dacă nu-mi displace, îl voi vedea în preajma copiilor.

– Voi pregăti sala mică de interviu de lângă biroul dumneavoastră. Doriți să fie prezent cineva de la resurse umane?

– Nu. Doar tu. Nu am nevoie de oameni care citesc întrebări de pe foi și îmi spun că un candidat are zâmbet plăcut. Vreau observații reale. Dacă omul acesta este atât de bun pe cât arată dosarul, îl vreau înainte să-l ia altcineva. Dacă dosarul este prea frumos ca să fie adevărat, vreau să aflu repede.

Vocea lui Takit deveni mai sigură, iar în tonul lui se simți satisfacția discretă a asistentului care știa că avusese dreptate.

– Am înțeles, domnule. Îi voi trimite mesajul oficial în această noapte, îl voi suna la ora șase și mă voi asigura că ajunge la companie la șapte și jumătate. Voi avea pregătite toate copiile, referințele și notele mele de evaluare.

– Bine. Și, Takit?

– Da, domnule?

Myomi privi din nou numele de pe prima pagină. Airi Raven. Două cuvinte simple, așezate într-un dosar care reușise să-i rețină atenția într-o noapte în care nimic altceva nu mai părea capabil să o facă.

– Să nu întârzie.

– Din impresia pe care mi-a lăsat-o, domnule, nu cred că va întârzia.

– Atunci vom vedea dacă impresia ta merită salariul pe care ți-l plătesc.

– Aștept cu interes să vă dovedesc că da.

Myomi închise apelul fără alte formule, însă nu puse imediat dosarul deoparte. Rămase câteva minute cu mâna pe copertă, în liniștea biroului său, ascultând casa în care copiii dormeau sub supravegherea unei femei angajate doar pentru câteva nopți și înțelegând, cu o claritate rece, că avea nevoie de cineva care să nu fie doar prezent în camerele lor, ci cu adevărat atent la ei. Apoi așeză dosarul lui Airi Raven separat de toate celelalte, chiar în mijlocul biroului, acolo unde avea să-l vadă primul lucru dimineață.

……………

Airi fusese treaz toată noaptea. Era ora patru și se trezise pentru biberonul copilului. Frigul se așezase în casă ca o ceață umedă care pătrundea până în oase, iar podeaua rece îi amorțea tălpile de fiecare dată când traversa bucătăria îngustă. Hotărâse să lase un mic grătar electric să funcționeze pentru câteva minute, doar cât să încălzească puțin încăperea, fiindcă oricum trebuia să pregătească ceaiul și biberonul copilului.

Știa foarte bine cum să împartă fiecare ban. De când intrase în concediul de maternitate și salariul se redusese aproape la jumătate, fiecare zi devenise un calcul atent între laptele praf, electricitate și lucrurile strict necesare pentru copil. Mai avea câțiva bani într-un cont pe care îi păstra aproape cu teamă, iar din el începea să retragă puțin câte puțin, doar atunci când era absolut necesar.

Laptele copilului rămânea cel mai important lucru dintre toate. Fără el, nimic nu mai avea sens. Iar electricitatea devenise aproape la fel de prețioasă, fiindcă fără curent nu-l putea încălzi, nu putea fierbe apa, nu putea alunga frigul care se strecura în pereți în fiecare noapte.

Airi privea biberonul încălzindu-se și își strângea mai bine cardiganul în jurul corpului slab. Oboseala îi apăsa umerii, însă de fiecare dată când copilul scotea un mic sunet din pătuț, ceva cald îi umplea pieptul și îi reda puterea să continue.

Totul era pentru acest copil. Absolut totul.

Airi își dorise din tot sufletul ca acest bebeluș să semene cu soțul lui. Ar fi vrut să regăsească în el măcar o urmă a bărbatului pe care îl iubise atât de profund, însă copilul semăna aproape perfect cu el însuși. Avea părul roșcat, moale și des, iar ochii albaștri, probabil aveau să devină verzi odată cu trecerea anilor.

Cu toate acestea, îl iubea cu o intensitate care îi strângea uneori pieptul până la durere, fiindcă îl iubise enorm și pe tatăl copilului. Ei fuseseră într-o relație din dragoste, un lucru rar și aproape absurd într-o lume omegaverse în care alianțele se făceau pentru statut sau interese. Patru ani trăiseră împreună ca într-un mic univers al lor, plin de liniște și tandrețe, până când realitatea crudă căzuse peste ei fără milă.

După moartea soțului său, Airi primise doar medalia oferită familiilor polițiștilor căzuți la datorie. Atât și nimic mai mult. Ei amânaseră mereu căsătoria legală, convinși că aveau timp. Mereu exista un „mai târziu”. După ce Airi rămăsese însărcinat, îi spusese râzând soțului său că vor face ceremonia după naștere, când copilul avea să fie suficient de mare încât să apară în fotografii alături de ei.

Acum nu mai avea niciun drept.

Nici pensie, nici ajutor, nici protecția rezervată familiilor polițiștilor decedați în serviciu. Nu purta numele soțului său, iar copilul nici atât. În acte, totul părea povestea banală și tristă a unui Omega abandonat cu un copil dintr-o relație fără viitor. Zel Raven, așa se numea copilul.

Biberonul era gata. Airi turnă apă fierbinte într-o cană și scoase strecurătoarea cu frunzele de ceai păstrate din ziua precedentă. Nu mai avea altele, însă aroma lor rămânea încă plăcută și ușor amară.

Tocmai lăsase ceaiul la infuzat când auzi o bătaie în ușă.

Se încruntă ușor. Cine putea veni atât de devreme?

Își trase cardiganul mai bine pe umeri și se apropie de ușă. O întredeschise precaut, apoi ochii i se măriră surprinși.

– Domnule Takit?

Bărbatul în vârstă îi răspunse cu aceeași politețe calmă pe care o avea mereu în companie.

– Bună dimineața, Airi.

– Ce s-a întâmplat? De ce sunteți aici la ora asta?

Asistentul principal al domnului Myomi își ridică ușor privirea spre el.

– Pot să intru? Mi-ar plăcea o cană de ceai, dacă se poate. Avem lucruri importante de discutat.

Airi ezită o clipă, apoi deschise larg ușa și îl invită înăuntru.

Mansarda era mică și sărăcăcioasă, însă impecabil de curată. Un pat îngust, o masă simplă și un singur scaun alcătuiau aproape întreg mobilierul. Chiar și așa, pe masă se odihnea deja o ceașcă aburindă, iar încăperea rece păstra o căldură discretă și liniștitoare datorită mirosului de ceai.

Airi împinse spre el cana cu ceai.

– Luați loc, vă rog… Îmi pare rău că nu pot să vă primesc mai bine.

Domnul Takit luă ceașca și duse aroma ceaiului spre chip, inspirând încet. Privirea lui matură se opri apoi asupra lui Airi, care își hrănea bebelușul cu o blândețe demnă de admirat.

Dosarul pe care îl ținea în mâini fu așezat delicat pe masă.

– Airi, avem într-adevăr lucruri importante de discutat.

Airi ridică privirea spre el.

– După cum văd, situația ta financiară este foarte dificilă.

Bărbatul Omega coborî ochii rușinat.

–  Îmi pare rău…

Domnul Takit îl întrerupse calm.

– Nu sunt aici ca să te critic. Pentru ce aș face-o? Pentru că locuiești într-o mansardă modestă și încerci să-ți crești copilul singur?

Tăcu o clipă, apoi continuă cu aceeași voce gravă și liniștită.

– Eu am venit aici pentru a-ți propune ceva foarte important. O oportunitate care ar putea fi benefică atât pentru tine, cât și pentru acest copil.

Airi îl privi atent.

– Trebuie să știi că te-am apreciat mereu. De cât timp lucrezi la companie? 3 ani?

– Da, 3 ani.

– Și împlinești douăzeci și trei de ani anul acesta.

– Da.

Privirea bărbatului coborî spre copilul adormit în brațele lui Airi.

– Trebuie să fie foarte greu. Am aflat despre partenerul tău… și despre faptul că ai vândut casa ca să te muți aici. Condițiile acestea nu sunt potrivite pentru un bebeluș. Cât plătești chirie?

– Opt sute de euro.

Domnul Takit ridică ușor sprâncenele.

– Atât de mult?

Airi zâmbi slab și obosit.

– A fost singurul loc pe care mi l-am permis cu salariul pe care îl primesc.

Bărbatul îl privi lung, apoi oftă aproape imperceptibil.

– Airi… eu te-am considerat mereu ca pe propriul meu copil. Așa că poți să mă consideri și tu ca un tată surogat.

Își împreună mâinile peste dosar.

– Ceea ce voi discuta cu tine astăzi îți poate schimba viața. Și sper sincer să îmi dai un răspuns pozitiv.

Destul de ciudat, în acel moment, privirea domnului Takit deveni neașteptat de serioasă.