Airi(2026)-Capitolul 4

Un nou început

Airi sosi în casa domnului Myomi într-o duminică după-amiază. Aproape că se întuneca, iar cerul de iarnă atârna greu deasupra orașului. Era foarte frig și burnița măruntă, încăpățânată, transforma aleile în oglinzi întunecate care reflectau luminile felinarelor. Vântul sufla printre copacii golași ai proprietății și făcea crengile să se legene încet, ca niște umbre negre desenate pe fundalul cenușiu al serii.

De la înălțimea etajului doi, acolo unde se afla biroul domnului Myomi, acesta urmărea scena sosirii lui Airi din spatele perdelelor groase. Nu avea obiceiul să-și privească angajații și nici nu era interesat de viețile lor personale. Totuși, în seara aceea, rămase nemișcat lângă fereastră și continuă să privească.

Se uita la bărbatul care extrăgea un bebeluș din mașină.

Era foarte slab și mic de statură, poate că avea un metru șaptezeci, un metru șaptezeci și cinci, nu mai mult. Sub lumina slabă a felinarelor părea chiar mai mic. Purta un palton care nu era suficient de gros pentru vremea aceea, un fular modest înfășurat la gât și o căciulă rusească trasă până aproape de sprâncene.

Îmbrăcat astfel, părea mai degrabă un copil al străzii decât viitoarea bonă a bogatei familii Myomi.

Kayen își încruntă ușor sprâncenele.

Trebuia neapărat să-i cumpere o garderobă, nu putea să fie îmbrăcat așa.

Ce ar fi spus lumea?

Ce ar fi spus partenerii de afaceri care îi vizitau casa?

Ce ar fi spus părinții copiilor care veneau la petrecerile organizate aici?

Nu. Categoric nu.

Va face asta chiar din ziua următoare.

Apoi se rușină…se mințea pe el însuși. Nu acestea erau primul motiv al gândurilor lui. De fapt, el dorea să-i ofere acestui Omega tot confortul din lume. De ce nu era sincer cu inima lui?

Îl va trimite la croitorul familiei să-i facă două sau trei costume bune. Îi trebuia și câteva perechi de pantaloni, cămăși, pulovere, haine de casă, pantofi, ciorapi, lenjerie, absolut tot.

Va trebui să-i cumpere totul de la zero.

–Voi merge chiar eu cu el…da, da…chiar de mâine.

Privirea lui continuă să urmărească silueta tânărului Omega.

Acesta ținea bebelușul în brațe, în brațul stâng, cu o grijă deosebită. Nu era doar gestul unui părinte. Era ceva mai profund. De fiecare dată când își cobora privirea spre copil, chipul i se lumina. Un zâmbet cald și sincer îi apărea pe buze, unul dintre acele zâmbete pe care oamenii nu le pot falsifica.

Înainte să se aplece spre portbagaj, îi aruncă micuțului o privire plină de afecțiune și îi șopti ceva ce Kayen nu putea auzi. Apoi extrase din portbagaj un geamantan mic, foarte mic, atât de mic încât aproape părea ridicol.

Kayen rămase privind bagajul câteva clipe și o grămadă de întrebări îl asaltară.

Oare ce duce în acel bagaj?

Ce bogăție?

Ce este pentru el mai de preț?

Ce a încăput în acest bagaj atât de mic?

Întreaga lui viață pare să încapă acolo.

Un geamantan și un copil…atât.

Pentru prima dată, gândurile acestea îi provocară o senzație ciudată.

El nu știa cum arată sărăcia.

Nu știa cum este să-ți strângi întreaga existență într-un singur bagaj.

Nu știa cum este să privești un dulap și să nu ai cu ce să-l umpli.

Omul acela cu toamne în păr, care stătea acum în burnița rece cu un copil în brațe, părea că știe toate aceste lucruri.

Domnul Takit suspină și el.

Își spusese încă din clipa în care acesta acceptase postul că nu-l va lăsa singur chiar din prima zi.

Îl rugase pe domnul Myomi să-i permită să-i prezinte anexa, să-i arate unde se află fiecare lucru și să-l ajute să se acomodeze.

Kayen nu pre aera de acord.

Pentru el, Airi nu era o personalitate importantă.

Era doar un angajat, un angajat care putea foarte bine să se descurce singur.

Totuși, dacă domnul Takit dorea să-l ajute, atunci nu avea niciun motiv să se opună.

În fond, asta nu-l afecta cu nimic.

Airi închise portbagajul și își strânse mai bine copilul la piept.

În clipa aceea, domnul Takit coborî treptele verandei și se apropie de el.

Fără să spună nimic, îi luă geamantanul din mână.

Gestul fu atât de firesc și de natural încât Airi clipi surprins.

Domnul Takit îi zâmbi cu aceeași căldură blândă pe care o avea întotdeauna și îi făcu semn să-l urmeze.

– Vino, îți voi prezenta noua ta casă.

Pentru o clipă, Airi ridică privirea spre clădirea uriașă luminată de felinare. În ochii lui verzi se amestecau emoția, teama și speranța.

Apoi își strânse copilul mai aproape de inimă și îl urmă pe domnul Takit, fără să știe că, în spatele perdelelor grele de la etajul doi, o altă pereche de ochi continua să-l privească cu admirație.

………

Când păși în anexă, Airi își roti privirea la stânga și la dreapta și rămase fără cuvinte. Nu-i venea să creadă ceea ce vedea. Anexa era chiar mai mare decât casa pe care o cumpărase cândva împreună cu partenerul său. Avea două camere, una pentru el și una pentru copil, o sufragerie spațioasă și luminoasă, o bucătărie enormă, un colț de grădină plin de tot felul de plante și o baie atât de mare încât în ea ar fi încăput fără dificultate patru sau cinci persoane.

Știa că munca pe care urma să o înceapă chiar în acea zi era dificilă și presupunea multă responsabilitate, însă, gândindu-se la salariul pe care avea să-l primească și la condițiile de viață care se îmbunătățiseră considerabil, își spuse că era totuși un om norocos.

Pentru câteva clipe, Airi rămase nemișcat în mijlocul sufrageriei, cu bebelușul adormit lipit de pieptul lui, sub haina groasă, și cu degetele strânse pe breteaua bagajului mic pe care îl adusese cu el. Își spuse că trebuie să fie o greșeală, că poate domnul Takit îl condusese într-o altă anexă, pregătită pentru un invitat important, nicidecum pentru o bonă angajată de câteva ore, însă bătrânul asistent îl privi cu calmul său obișnuit, ca și cum totul ar fi fost perfect firesc, și îi făcu semn să-l urmeze spre bucătărie.

Bucătăria era atât de mare și de bine aranjată, încât Airi avu impresia că intră într-un spațiu desprins dintr-o revistă de case elegante. Dulapurile erau pline, rafturile ordonate cu o grijă aproape maniacală, farfuriile, paharele, tacâmurile, cratițele și tigăile erau așezate fiecare la locul lor, iar pe blatul de lucru se aflau un fierbător, un sterilizator pentru biberoane, un aparat de încălzit laptele, cutii cu ceaiuri, borcane cu biscuiți, șervețele, prosoape moi și tot ceea ce un om ar fi putut avea nevoie fără să mai ceară nimic. Domnul Takit deschise apoi o cămară laterală, iar Airi simți cum i se strânge inima când văzu zecile de cutii de lapte praf pentru bebeluș, așezate pe sortimente și pe vârste, scutecele împachetate, cremele delicate, șampoanele pentru copii, medicamentele de bază, termometrul, compresele sterile, biberoanele noi și cutiile cu tetine de rezervă.

– Domnul Myomi a cerut să nu-ți lipsească nimic, spuse Takit cu voce joasă, fără să transforme gestul într-o laudă.

–A dorit ca totul să fie pregătit înainte de sosirea ta.

Airi își coborî privirea spre copilul adormit și înghiți cu greu. Se așteptase la un pat, poate la o masă, poate la câteva lucruri strict necesare, pentru că, în lumea oamenilor bogați, bunătatea era adesea măsurată, calculată și oferită doar cât să nu pară zgârcenie. Nu-și imaginase însă că șeful lui, un bărbat rece, ocupat, înconjurat de reguli, angajamente și ziduri de sticlă, se gândise și la copilul lui, la un bebeluș care nu avea niciun loc în această familie și care, totuși, fusese primit aici prin lucruri mici, concrete, așezate în dulapuri cu o grijă pe care Airi nu știa cum să o primească fără să-l doară.

– Toate acestea… sunt pentru fiul meu? întrebă el aproape în șoaptă.

Domnul Takit își înclină ușor capul.

– Pentru fiul tău și pentru liniștea ta, Airi.

Cuvintele acelea simple îl loviră mai puternic decât ar fi vrut să recunoască. Airi clipi de câteva ori, își îndreptă spatele și încercă să-și adune demnitatea, dar în ochii lui verzi se aprinse o umezeală discretă, pe care o ascunse coborându-și fruntea spre copil. Nu era obișnuit ca cineva să se gândească la el în felul acesta, cu atât mai puțin la copilul lui. De multă vreme învățase să supraviețuiască fără să aștepte nimic, iar acum, când i se oferea prea mult, nu știa dacă trebuia să fie recunoscător, speriat sau doar tăcut.

După bucătărie, domnul Takit îl conduse spre camera copilului. Ușa se deschise încet, iar Airi rămase din nou pe loc. Camera era luminoasă, caldă și frumoasă într-un fel delicat, fără nimic ostentativ, cu pereți într-o nuanță blândă, perdele ușoare, un pătuț alb cu lenjerie moale, un fotoliu pentru nopțile lungi, o comodă plină cu hăinuțe, pături, scutece, prosoape și jucării potrivite pentru un bebeluș atât de mic. Pe un raft se aflau cutii cu lucruri noi, toate etichetate, toate alese cu atenție, de parcă cineva se gândise nu doar la nevoile unui copil, ci și la felul în care o mamă sau un părinte obosit ar fi întins mâna noaptea, pe întuneric, căutând ceva repede, fără panică.

Airi își ținu respirația. Kayen Myomi cumpărase totul, de la A la Z. Nu lipsea nimic. Nu fusese uitat nimic. Până și o păturică mică, extrem de moale, fusese așezată peste marginea pătuțului, iar lângă ea se afla o jucărie albă, simplă, cu urechi lungi, care părea să vegheze în tăcere locul pregătit pentru copilul lui.

Cu mișcări lente, Airi se apropie de pătuț și își desprinse bebelușul de la piept. Copilul dormea adânc, cu pumnișorii strânși și buzele ușor întredeschise, obosit de drum, de frig, de schimbarea de aer și de toate lucrurile pe care încă nu le putea înțelege. Airi îl așeză cu grijă pe salteaua moale, îi potrivi păturica peste trupul mic, îi atinse fruntea cu buzele și rămase aplecat asupra lui o clipă mai mult decât era nevoie, ca și cum voia să se asigure că realitatea aceasta nu se va destrăma dacă îndrăznește să clipească.

– Doarme bine, spuse Takit încet, din prag, fără să intre prea mult în intimitatea acelui moment.

– Da, răspunse Airi, iar vocea îi tremură atât de puțin încât poate doar cineva foarte atent ar fi observat.

– E obosit. A fost o zi lungă pentru el.

– Și pentru tine.

Airi nu răspunse. Mângâie copilul pe obraz cu dosul degetelor, apoi se ridică și îl urmă pe domnul Takit spre ultima cameră, dormitorul lui. Dacă până atunci fusese impresionat de bunăstarea locului, acolo simți altceva, o liniște care nu venea din lux, ci din felul în care fusese gândit spațiul. Dormitorul era simplu, curat, luminos, cu un pat mare așezat lângă fereastră, lenjerie albă, o pătură groasă într-o nuanță caldă, o măsuță de noapte, o lampă cu lumină blândă, un dulap încăpător și un mic birou lângă perete. Fereastra dădea spre colțul de grădină, unde frunzele ude sclipeau în lumina palidă a zilei, iar plantele se mișcau ușor sub atingerea vântului.

Era ceva aproape zen în camera aceea, o pace ordonată, o respirație largă, de parcă zidurile însele îi spuneau că, măcar pentru câteva ore pe noapte, avea voie să lase jos greutatea pe care o purta de atâta vreme. Airi intră încet, atinse cu vârful degetelor marginea patului, apoi spătarul scaunului, apoi lemnul neted al biroului. Nu era casa lui, își aminti imediat. Nu era viața lui. Era doar locuința oferită de un angajator pentru o bonă care trebuia să muncească mult, să fie discretă și să nu uite niciodată distanța dintre el și familia Myomi. Și totuși, în acea clipă, camera aceea părea mai miloasă decât locul de la mansarda rece pe care o numise cândva acasă.

Domnul Takit îl lăsă să privească în liniște, apoi scoase din mapa pe care o ținea sub braț câteva foi aranjate impecabil și i le întinse.

– Acesta este planningul săptămânii. Programul copiilor, orele de masă, orele de somn, orele la care domnișoara Dora are activități, precum și intervalele în care vei putea să te organizezi pentru fiul tău. Domnul Myomi dorește disciplină, dar nu dorește să fii copleșit din prima zi.

Airi luă foile cu ambele mâini, ca pe un document mult prea important, și le privi fără să le citească deocamdată. Simțea că, dacă ar fi încercat să se concentreze asupra rândurilor, emoția i-ar fi scăpat de sub control.

– Vă mulțumesc, domnule Takit, spuse el încet.

–Nu știu dacă… nu știu dacă merit toate acestea.

Privirea bătrânului asistent se îmblânzi, deși chipul lui rămase drept și reținut.

– Nu este vorba despre merit, Airi. Este vorba despre muncă, despre demnitate și despre faptul că un copil trebuie să aibă tot ce îi este necesar. Odihnește-te puțin după ce te instalezi. Vei avea nevoie de putere.

Airi strânse planningul la piept și încuviință. În prag, înainte de a pleca, domnul Takit se opri și îl mai privi o dată, ca și cum ar fi vrut să se asigure că tânărul Omega nu se va prăbuși sub greutatea propriei recunoștințe.

– Dacă ai nevoie de ceva, mă anunți. Nu încerca să rezolvi singur totul din prima zi.

– Am înțeles.

Ușa se închise în urma lui cu un sunet discret, iar Airi rămase singur în dormitorul liniștit, cu foile în mâini, cu bebelușul dormind în camera alăturată și cu sentimentul straniu că pășise într-o viață pe care nu îndrăznea încă să o atingă. Afară, grădina mică tremura sub lumina rece, iar în anexă domnea o liniște atât de adâncă, încât Airi simți că poate respira fără să se teamă că următoarea clipă îi va lua totul.