Alege să mă iubești(2022) -Capitolele 1-4

Capitolul 1

— Ești bine? întrebă, privind băiatul ce stătea cu ochii închiși. Crisparea pe care i-o putea vedea pe chip și în cuta dintre sprâncene îl făcu să-l privească îngrijorat.

— Mă auzi? întrebă din nou, aplecându-se mai aproape de chipul lui.

Întinse o mână și îi cuprinse degetele mâinii drepte, pe care o avea trecută peste abdomen. Cealaltă mână o avea întinsă pe lângă el, iar un ac înfipt în braț făcea să-i curgă în vene un lichid transparent dintr-un recipient agățat în stativul de lângă pat.

Părul de culoarea castanelor, tuns scurt în părți și mai lung pe calotă, îi stătea răvășit pe fruntea îmbrobonată de picuri cristalini.

Semn clar că durerea era îngrozitoare.

Poate întrebarea sau atingerea îl făcu să deschidă ochii. Doar că privirea îndurerată îi făcea să pară goi.

Nicidecum nu era privirea pe care i-o știa atât de bine. Acel căprui migdalat, pe care numai la el îl văzuse. Culoarea lor fiind cea care îl atrăsese din prima.

— Vrei să chem pe cineva? întrebă din nou, aproape ca o șoaptă.

Privirea băiatului din pat începu, încet-încet, să conștientizeze persoana de lângă el, cât și degetele ce le strângeau ușor pe ale lui. Își umezi buzele uscate, vrând să spună ceva…

Doar că femeia ce intră pe ușa deschisă îl făcu să-și oprească cuvintele.

Aceasta se aplecă spre el, privindu-l îngrijorată, făcându-l pe celălalt să-și retragă mâna și să facă un pas în spate.

— Cum te mai simți? întrebă, mângâindu-i fruntea. Am vorbit cu medicul și, imediat cum vin analizele, o să vină să vorbim.

Privirea i se mută undeva peste umărul ei, rămânând ațintită asupra celuilalt, dându-i de înțeles că nu sunt singuri.

Femeia îi urmări privirea și se întoarse.

Pentru câteva secunde, rămase privindu-l întrebător.

— Eu… suntem colegi la același liceu. Mă numesc Ayan. Când am trecut pe hol, l-am recunoscut și am intrat.

— Sunteți prieteni?

— Nu. Suntem doar colegi. Eu sunt cu un an mai mare.

— Îi cunosc majoritatea prietenilor și…

— Nu vreau să vă deranjez. Eu sunt aici cu un prieten care are o durere de stomac. Acum e dus la radiografie.

— Nu deranjezi. Eram doar curioasă. Mă bucur să te cunosc, Ayan.

Femeia întinse mâna, strângându-i degetele mâinii pe care o întinse, la rândul lui.

— Și eu, doamnă Woong.

Băiatul din pat rămase cu privirea ațintită asupra lui. Oarecum mirându-se când i se adresase mamei lui pe numele de familie. Erau, într-adevăr, colegi de liceu. Dar nu vorbiseră niciodată, darămite să mai știe și cum îl cheamă. Era sigur că îi știa tot numele. El îl știa, fiind unul dintre băieții populari.

Femeia se întoarse din nou cu fața spre el.

— Calmantele au început să-și facă efectul? Dacă nu, merg să chem o asistentă, întrebă, mutând privirea de pe chipul lui spre recipientul agățat în stativ, ce se golise aproape jumătate.

— E mai bine, articulă cu voce joasă, privindu-și în continuare colegul. Privind în acei iriși întunecați pe care nu îndrăznise niciodată să-i urmărească atât de intens. Încercă să-și ascundă neliniștea acelei întâlniri, și față de el, și față de mama lui. Nu era deloc liniștit că îl văzuse așa.

În cameră intră un medic, urmat de o asistentă. Aceasta verifică perfuzia și îi înfășură pe brațul liber manșeta tensiometrului. Apăsă un buton pe un aparat și aceasta începu să se umfle, strângându-i antebrațul.

Medicul rămase privind concentrat fișele pe care le adusese cu el. Abia după ce asistenta îi comunică valorile tensiunii, ridică privirea asupra lui.

— Au venit rezultatele analizelor și mă tem că nu sunt prea bune, spuse privindu-l.

Băiatul din pat își mută privirea asupra celuilalt, cu o atitudine îngrozită.

— Eu am să plec, să văd ce face prietenul meu, spuse Ayan, dându-și seama că nu era oportun să mai rămână.

Medicul se întoarse spre el, oprindu-se din vorbit.

— Să te faci bine. Ne vedem la școală, adăugă, privindu-l o secundă în ochi, după care ieși, închizând ușa în urma lui.

Băiatul din pat slobozi un oftat, mulțumit că celălalt plecase. Nu voia ca el să audă ce avea de spus medicul. Fiindcă până acum reușise să ascundă de colegi problemele lui de sănătate. Spera din tot sufletul ca celălalt să nu spună nimănui.

— Analizele arată că boala a început să se agraveze, le spuse, privindu-i pe rând. Pe el și pe mamă. O să încerc să-ți fac o schemă de tratament și regim, astfel să o putem ține sub control cât mai mult timp. Dar nu fiți îngrijorați, după cum știți, dacă se ajunge într-o fază mai grea, avem soluții.

— Cu tratament, cât putem amâna? întrebă mama lui cu un strop de speranță.

— Ținând cont că organismul este sănătos… și tinerețea… cred că aproape un an, dacă între timp nu intervin surprize neplăcute. Nu vreau să vă supăr, dar trebuie să fiu sincer cu dumneavoastră.

— Vă mulțumim. Așa este cel mai bine, spuse mama lui.

— Aș vrea să luați în calcul înscrierea cât mai repede posibil la toate clinicile și intrarea pe lista băncilor de transplant. Astfel, șansele de găsire a unui donator cresc considerabil. Între timp, am să fac o schemă de tratament și regim, mă tem că mai strict ca cel de până acum. Până se termină perfuzia, o să fie gata. Dacă nu intervine altceva sau o altă criză, ne vedem peste o lună, spuse medicul, după care ieși, urmat de asistentă.

Mama lui se așeză pe marginea patului, încercând să-și ascundă îngrijorarea cu un zâmbet care se voia încurajator.

Nu era nevoie să o facă. La cei șaptesprezece ani ai lui și doi de când descoperise boala, încercase să o înțeleagă și să trăiască cu ea și cu tot ce însemna restricții și durere.

Din ziua când aflaseră, vizitele la camera de gardă a Spitalului Județean, ca în momentul de față, deveniseră obișnuință.

În clipa aceea, singurul lucru ce-l înspăimânta era referitor la Ayan. Abia aștepta să meargă la școală pentru a sta de vorbă cu el. Dacă era nevoie, avea să-l și roage să nu vorbească despre întâlnirea lor.

Nici în cele mai mari coșmaruri nu se gândise că prima lor interacțiune avea să fie în asemenea circumstanțe.

După ce ieși din salon și închise ușa în urma lui, rămase câteva clipe rezemat de ea. Era încă în stare de șoc, realizând peste cine dăduse.

Nu erau prieteni, după cum îi spusese și mamei lui, dar…

Își trecu mâna prin părul ce-i trecea mai jos de marginile urechilor, dar încă prea scurt pentru a-l putea lega, și plecă să-și găsească prietenul.

— Mark, a mai venit cineva pentru interviu. Deja așteaptă.

— Nu am nici timp și nici chef de altă întrevedere eșuată. Trimite-l la Adrian, i se adresă secretarei.

— OK. Nu uita de întâlnirea cu șef Maxim. Știi cât este de importantă, îl atenționă aceasta.

— Oamenii ăștia or să mă omoare într-o zi cu neînțelegerile lor, rosti cu un oftat.

— Lasă că rezolvi și de data aceasta, îl asigură, consultându-și tableta.

Înaltă, cu un corp de manechin și chip de înger, dădea impresia, la prima vedere, că se poate frânge la cea mai mică izbucnire de furie a oricui. Doar că totul era doar aparență. În realitate, era o femeie puternică și foarte fermă în decizii. Mai ales când era vorba de șeful ei.

— Aaa… să nu uit, spuse înainte de a se îndrepta spre ușă. A sunat „Pisi”. Trebuie să știi că am fost îngrozitor de convingătoare, spunându-i că ești într-o ședință foarte importantă.

— Rox, ești îngerul meu, o completă bărbatul cu un zâmbet.

— Dacă se înființează neanunțată, ca de obicei, aplic aceeași tactică? întrebă, privindu-l.

— Cum am spus… Ești îngerul meu.

2

Femeia ieși, iar el rămase singur. Se ridică din fotoliu și merse în dreptul uneia dintre ferestre.

Încrucișă brațele peste piept, privind în jos la forfota străzii.

Nu știa ce se întâmpla cu ziua în curs. Avea o stare de disconfort, de parcă ceva rău avea să se întâmple.

Încă de dimineață simțise această senzație stranie, așa că numai de Pisi nu avea chef. De fapt, o chema Caroline și era oficial iubita lui de vreo cinci luni.

În realitate, nu prea o agrea, dar, față de alte „Pisi” cu care se văzuse, era mai acceptabilă. Din această cauză, relația avea o asemenea durată. Și pentru că nu avea chef să o ia de la început cu întâlnirile.

Ridică mâna dreaptă, masându-și fruntea, cu gândul la întrevederea pe care trebuia să o aibă cu unul dintre șefii bucătari. Și el, și celălalt erau o mare bătaie de cap. Pe cât erau de faimoși, pe atât erau de orgolioși, și niciunul nu voia să vorbească cu nimeni despre problemele lor tâmpite, în afară de el.

Așa că, la câteva săptămâni, ori unul, ori altul aveau o plângere de făcut. Deja nici nu mai era curios despre ce era vorba.

Iar cel mai rău era când aveau un eveniment mai mare și trebuiau să lucreze amândoi.

Lăsă mâna în jos, adoptând aceeași poziție, cu brațele încrucișate.

Avea douăzeci și șapte de ani și de trei ani conducea hotelul. Un hotel exclusivist, cotat la patru stele. Nevoia îl făcuse să învețe din mers tot angrenajul a ceea ce însemna această afacere. Fusese pregătit pentru preluarea ei, dar nu în condițiile în care se întâmplase și atât de devreme.

Ghinionul fiind dispariția fulgerătoare a părinților într-un accident, pe când se întorceau cu avionul lor privat dintr-o vacanță.

El fiind cel mare dintre cei doi băieți. Fratele lui fiind la liceu, în clasa a douăsprezecea.

Nu se întoarse când auzi ușa deschizându-se, așteptându-se să fie secretara lui, Rox.

Întoarse capul, privind bărbatul ce se apropiase de el.

Mai mic decât el de statură, cu vreo patru centimetri, și cu un an ca vârstă, îi era și cel mai bun prieten. În cadrul companiei era șeful departamentului de personal. Prin mâna lui și prin aprobarea lui trecând toate dosarele angajaților.

— Am avut interviul cu candidatul pentru șofer și l-am angajat. De mâine începe. A semnat contractul, iar între timp o să-i completez dosarul.

— Aceasta este o veste bună.

După câteva secunde de tăcere, continuă:

— A fost de acord cu confidențialitatea? Nu de alta, dar nu vreau să aflu din tabloide de câte ori am fost la WC într-o zi. Sau… altele.

— Da, a semnat. Dacă îl încalcă, va trebui să plătească toată viața daune morale. În altă ordine de idei, să știi că l-am anunțat și pe domnul Marin, așa că poate pleca.

— Deja începusem să mă simt penibil față de el. Trebuia să iasă la pensie de o lună și tot nu-i găseam înlocuitor. Cred că au fost vreo șapte la interviu, din această cauză ți l-am pasat ție. Deja mă îngrozea numai gândul că va trebui să văd încă un individ plin de el. Se pare că tu ai avut mai mult noroc.

— Era normal să-l intervievezi tu, fiind șoferul tău personal.

Rămaseră în liniște, privind amândoi forfota orașului. El, mai liniștit că măcar una dintre probleme fusese rezolvată.

Erau prieteni din liceu. Își știau fiecare atuurile, cât și slăbiciunile. Dar mai erau și acele părți întunecate din fiecare, pe care încercau să le ascundă de toți. Acele secrete despre care vorbeau doar în intimitate, bazându-se unul pe celălalt necondiționat.

El era brunet, cu ten măsliniu și ochii negri, iar celălalt era blond, cu pielea albă și ochii de culoarea mării.

Pe cât erau de diferiți ca înfățișare, pe atât erau de apropiați în gândire și simțuri.

Ușa se deschise din nou, iar secretara intră, atenționându-l că mai erau zece minute până la întâlnirea cu șeful bucătar.

— Oamenii ăștia parcă sunt copii, rosti Adrian, întorcându-se amândoi spre Rox. De data asta ce s-a mai întâmplat? Au încurcat cuțitele sau nu le-a ieșit vreun sos?

Concluzia era greu de categorisit. Așa că fiecare cerere de întrevedere era prilej de glumă între ei.

— Dacă nu ar fi atât de buni în meseria lor, îi concediam de mult, spuse Mark, oftând.

— Te las să rezolvi această veșnică problemă, spuse Adrian, zâmbind și îndreptându-se spre ușă.

— Îți convine să râzi, ținând cont că asta era problema ta, îl atenționă Mark.

— Îmi pare rău, prietene, dar cu ce sunt eu vinovat dacă vor amândoi să vorbească doar cu șeful… cel mare? mai adăugă, zâmbind.

Înainte de a ieși, îi făcu amuzat cu ochiul.

— Mă duc să-i pregătesc intrarea, adăugă Rox, și să încerc dulcegării, mai adăugă.

Zâmbi și el la remarca ei, cunoscând admirația și pasiunea pe care o nutrea bucătarul pentru ea. Ca, de altfel, aproape toți bărbații din hotel.

Puțini știau că avea o iubită foarte posesivă și iubitoare. Și… campioană la haltere.

Inspiră de câteva ori, pregătindu-se psihic pentru întâlnire.

3

— Astăzi m-am angajat ca șofer personal al șefului de la Miraj.

— Chiar ai făcut-o? întrebă mama lui neîncrezătoare. Se opri din aranjatul rufelor la uscat în balcon și se întoarse spre el.

— Am mai vorbit despre asta. Hai, te rog, să nu începem iar o discuție care nu duce nicăieri.

Era așezat pe un scaun din balconul de șapte metri. Nu voia să mai amâne discuția. După ce ajunse acasă, o găsise aici.

— Nu mă pot împăca cu gândul că ai renunțat la facultate, spuse supărată, așezându-se pe celălalt scaun și lăsând rufele jumătate întinse pe frânghie.

— Nu am renunțat. Am înghețat anul. Astfel, o să-l pot relua oricând.

— Nu este același lucru.

Rămaseră tăcuți câteva minute, fiecare cu gândurile lui.

Își privi mama. Stătea așezată pe scaunul de lângă el, strângând între degete o bluză ce trebuia întinsă la uscat.

— Mamă, știi că altfel nu se poate. Cu salariul tău de învățătoare și cu al meu de la club nu putem face față.

În anul doi de facultate se angajase ca barman la un club de noapte. Programul fiind doar de vineri până duminică, se descurcase și cu școala. Ar fi vrut să-și păstreze în continuare slujba de barman, numai că la noul loc de muncă trebuia să fie prezent douăsprezece ore pe zi. Doar duminica avea liber.

Tipul ce îl angajase îi explicase că, în aceste ore, putea fi liber. Asta în funcție de drumurile pe care avea să le aibă șeful lui de făcut.

— Poate ar trebui…

— Nu ar trebui nimic. Asta nu este una dintre soluții, articulă supărat, știind la ce făcea referire.

— Dar unchiul tău ne poate ajuta. Știi că au o stare materială foarte bună, spuse cu speranță, privindu-l.

— Abia de vorbim cu familia de acolo. Și așa vreau să rămână.

— Ești la fel de încăpățânat ca tatăl tău. Câteodată asta e bine, dar, în situația asta, nu mă bucur că semeni cu el.

Tatăl său murise cu patru ani în urmă din cauza unei boli incurabile. Iar fratele lui îi învinovățise că nu făcuseră mai mult pentru a-l trata. Ghinionul fiind că boala fusese descoperită într-un stadiu foarte avansat. Așa că tot efortul lor și al medicilor fusese în zadar.

Tatăl lui era din Coreea de Sud. Se întâlnise cu mama lui pe când erau la facultate.

Fratele lui, care locuia acolo, nu se împăcase cu ideea de a nu se mai întoarce în țara lui. El alegând să trăiască aici.

În opinia lui, pentru acest lucru era vinovată mama lui.

Așa că, întrucâtva, refuzul lui de a le cere ajutorul era îndreptățit.

— O să ne descurcăm singuri. Salariul de la acest job e foarte bun.

— Mă gândeam că tratamentul este gratuit și…

— Da, este gratuit, îi dădu dreptate, întrerupând-o. Dar medicul a specificat foarte clar că este cel mai bine să-l înscriem la cât mai multe clinici. Astfel, șansele sunt mai mari de a se găsi un donator. Iar pentru a face asta trebuie bani pentru drum, pentru hotel și tot ce se mai ivește. Mai ales că la fiecare în parte trebuie mers personal.

Știa toate astea. Medicul le explicase în detaliu procedurile ce trebuiau urmate.

De doi ani, de când descoperiseră boala fiului său mai mic, totul se întorsese la durerea și neputința cu care se confruntase în timpul bolii soțului ei. Numai că acum exista speranța. Boala de rinichi putând fi tratată prin dializă sau transplant.

Medicul le explicase că operația de transplant era de preferat, fiind mai grea, dar, pe termen lung, fiind soluția cea mai bună.

Dializa reprezentând un tratament foarte greu, mai ales în cazul unui copil.

Acesta fiind un tratament foarte bun, dar pe o perioadă scurtă de timp.

Așa că amândoi erau hotărâți să facă tot ce le stătea în putere. Ea pentru fiul său, iar el pentru fratele lui.

— Bună. Ce faceți aici? întrebă băiatul, privindu-i din ușă. Doar ce ajunsese acasă de la liceu.

Tresărirea ce îi încercă pe amândoi îi făcu să se simtă rușinați pentru discuția avută. Fiindcă voiau să ascundă de el, pe cât se putea, problemele financiare.

Mama lui se ridică grabnic în picioare, întinzându-se spre rufele abandonate.

— Îi spuneam mamei că mi-am găsit un job, spuse fratele lui, adoptând o atitudine fericită.

— Altul! Dar o să-ți lase timp pentru facultate? întrebă mirat, privindu-și fratele.

— Nu, dar nu este o problemă. Am hotărât să fac un an pauză.

— Îngheți anul? întrebă din ce în ce mai mirat.

Fratele lui aprobă printr-o înclinare a capului.

— Din cauza problemei mele de sănătate?

— Nu, frate. Un prieten mi-a spus de un job foarte bine plătit și m-a recomandat. Așa că m-am dus la interviu și de mâine încep munca, îl asigură, încercând să pună în cuvinte toată convingerea de care era în stare.

— Mamă… rosti, parcă încercând să primească o confirmare. Știind că mama lor era o susținătoare aprigă a continuării studiilor după terminarea liceului.

Femeia se aplecă, luând o cămașă pentru a o pune pe frânghie. Încercând să-și ascundă privirea în care simțea că se adună lacrimile.

— E decizia fratelui tău.

— Cred că voi doi…

Fratele lui se ridică de pe scaun și veni lângă el, punându-și un braț pe după umerii lui.

— Copile, nu crede nimic. E decizia mea, așa că hai să mâncăm. Sigur mama a gătit ceva bun.

Se lăsă condus spre bucătărie, încă simțind că cei doi îi ascund ceva. Cum făcea și el când veneau durerile.

Femeia rămase în balcon. Își luă câteva minute pentru a se calma și a-și șterge pe furiș lacrimile.

Durerea îi ardea sufletul de parcă un fier înroșit îi fusese înfipt în el. Din ziua când aflase că rinichii fiului ei mic sunt afectați de boală, durerea și neputința o însoțiseră până în acea clipă. Teamă îi era că avea să fie un tovarăș de drum lung. Foarte lung.

Singura rază de speranță pe care o mai avea fiind compatibilitatea cu fiul ei. Fiindcă era hotărâtă să-i dăruiască o parte din trupul ei, în speranța de a face durerea să dispară.

Încă nu le spusese despre aceste gânduri. Voia mai întâi să afle tot ce se putea referitor la donarea de organe. Dar gândul se înrădăcinase deja în mintea ei.

Își mai șterse încă o dată lacrimile și merse după băieți.

4

De când intrase pe poarta liceului și până ajunse la etajul doi, avea impresia că toți colegii îl priveau suspect. Sau era doar frica ce i se instalase în suflet.

Chiar venise cu un sfert de oră mai devreme, tocmai pentru a evita să se întâlnească cu cât mai multă lume.

La toată paranoia lui se mai adăuga și neliniștea de a-l întâlni, ținând cont că la spital fusese singura dată când vorbiseră.

Stătea cu spatele rezemat de pervazul uneia dintre ferestre, la câțiva pași de ușa clasei. Butona telefonul, ignorând privirile colegilor.

Toate clasele de a douăsprezecea și a unsprezecea erau la etajul doi. Numai că el avea clasa în celălalt colț al clădirii.

Îl zări cu coada ochiului și strânse din dinți supărat, fiindcă nu era singur. Aproape în fiecare dimineață venea însoțit de Andreea, iubita lui.

Spre ghinionul lui, nici azi nu făcea excepție.

Ridică privirea din telefon și făcu un pas spre el.

Norocul lui că celălalt îl observase și el. După ce se aplecă spre fată, șoptindu-i ceva, se depărtă de ea și veni spre el.

— Bună. Ești bine? întrebă, privindu-l îngrijorat.

— Bună. Sunt bine.

Ayan îl privi de sus până jos, ca și când l-ar fi scanat cu un laser.

— Mă așteptai?

Confirmă printr-o înclinare din cap.

— Voiam să vorbesc cu tine.

— Dacă e despre întâlnirea de acum două zile, nu trebuie să-ți faci griji. Nu am spus nimănui.

Îl privi în ochi, parcă încercând să deslușească în ei dacă spune adevărul. Oricum nu ar fi avut nimic de câștigat. Dar…

Ayan îi susținu privirea și, fiindcă erau doar la un pas distanță unul față de celălalt, îi putea privi irișii migdalați și fața fină, pe care nu se vedea nicio imperfecțiune.

Era doar cu un an mai mic ca el și cu vreo cinci centimetri mai scund. Dar arăta ca un boboc.

Ținând cont că el avea 1,80.

Vocea șoptită a celuilalt îl scoase din contemplare.

— Mulțumesc, rosti aproape ca o șoaptă.

— Nu ai pentru ce. Doar ai grijă de tine.

Primi aceeași aprobare printr-o înclinare a capului. Dădu să plece, dar Ayan îl opri, întinzând mâna spre el. De data asta nu-l atinse.

Se opri și ridică privirea mirată.

— Să știi că și eu am un secret. Pe care aș vrea să nu-l afle nimeni niciodată.

După ce rosti cuvintele, rămase tăcut și surprins de el însuși. Pentru că nu recunoscuse asta în fața nimănui.

Kim rămase locului, asimilând vorbele.

— Măcar secretul tău nu-l știe nimeni. Pe când.

— Poate într-o zi îl vei afla și tu pe al meu. Sau… am să ți-l spun eu.

Acele secunde de interacțiune din priviri îi făcură conștienți de timp și de vorbele rostite.

Kim îl mai privi câteva secunde, după care se îndreptă spre clasa lui.

Ayan rămase privind în urma lui. Nu se simțea puternic știindu-i secretul. Realiză că, prin asta, se simțea doar… mai aproape de el.

Se întoarse, îndreptându-se spre clasa lui.

Kim merse spre clasă, bulversat încă de privirea celuilalt. Acum îi putuse privi ochii de aproape. Și era sigur că niciodată până atunci nu văzuse niște iriși atât de întunecați.

Când îl privise, simțise pentru câteva secunde că uitase să clipească sau să respire.

Acum, după ce intră în clasă, se așeză în banca lui. Era ultima de pe rândul de la fereastră. Agăță rucsacul de spătarul scaunului și, punând mâinile pe bancă, își lăsă capul pe ele, ascunzându-și privirea.

Măcar câteva secunde, până venea profesoara, să se liniștească.

— Ce faci, frate? Unde ai fost două zile? întrebă Rareș, colegul lui de bancă.

Și uite așa liniștea se duse pe coclauri.

Ridică capul, după care se concentră la scos caietul și cartea pentru ora respectivă. Adică română.

— Ce ai făcut de nu ai răspuns la telefon?

— Am fost plecat din localitate și nu am avut semnal.

Niciunul nu mai spuse nimic, fiindcă intră profesoara.