O colivie fără lumină
Există oameni care se nasc cu lumea la picioare.
Copii care deschid ochii pentru prima dată înconjurați de iubire, de brațe calde și de promisiunea unei vieți liniștite, fără să știe că afecțiunea părinților este primul și cel mai de preț dar pe care îl poate primi un om.
Și mai există copii care învață încă din primele clipe că dragostea nu este un drept.
Ci o recompensă.
O răsplată pe care trebuie să o câștige zi de zi.
Aelion Veylorn făcea parte din cea de-a doua categorie.
Încă de când magia își făcuse simțită prezența în trupul său, pe când era doar un copil care încă își mai căuta tatăl prin încăperi pentru a-i arăta o floare înflorită ori un desen stângaci făcut cu creioane colorate, înțelesese că familia lui nu privea niciodată copilul din fața lor.
Priveau doar puterea.
Priveau doar ceea ce putea deveni.
Priveau doar avantajele pe care sângele lui urma să le aducă numelui Veylorn.
Anii trecuseră unul după altul, iar odată cu ei dispăruseră și ultimele bucăți din copilăria lui.
Nu învățase niciodată ce înseamnă să fii răsfățat.
Nu învățase cum este să fii îmbrățișat fără motiv.
Nu știa cum arată un tată care își privește fiul cu mândrie sau doi frați care îl apără atunci când greșește.
Învățase doar să tacă.
Să asculte.
Să își folosească magia ori de câte ori i se cerea.
Să zâmbească atunci când era lăudat pentru puterea lui și să accepte fără împotrivire fiecare pedeapsă atunci când nu era suficient de bun.
Iar acum…acum nu mai rămăsese nimic.
Întunericul din carceră îi devenise singurul însoțitor, iar zidurile reci de piatră păreau să îi cunoască suferința mai bine decât propria familie.
Aelion stătea rezemat de peretele umed, cu genunchii strânși la piept și fruntea sprijinită de braț, încercând să își controleze respirația. Fiecare inspirație îi aducea o durere surdă în coaste, iar fiecare mișcare îi amintea de pumnii și loviturile care îi fuseseră aplicate fără urmă de milă.
Nu mai știa câte zile trecuseră.
În locul acela timpul nu exista.
Exista doar foamea.
Setea.
Și liniștea aceea apăsătoare care devenea din ce în ce mai greu de suportat.
Un scârțâit discret rupse tăcerea.
Aelion ridică încet capul.
Ușa grea de stejar se întredeschise doar atât cât să permită unei siluete firave să pătrundă înăuntru, iar flacăra tremurândă a unei lumânări alungă pentru câteva clipe întunericul care înghițise încăperea.
– Aelion…
Vocea era atât de joasă încât aproape se confundă cu foșnetul hainelor.
Băiatul clipi obosit, iar pe chipul lui palid apăru un zâmbet atât de discret încât aproape că nu exista.
– Clara…
Când lumina lumânării îi căzu în întregime pe chipul lui Aelion, fata simți cum i se taie respirația.
Fața îi era umflată.
Buzele îi erau crăpate.
Sub ochiul stâng se întindea o vânătaie întunecată, iar cămașa sfâșiată lăsa la vedere răni care încă nu apucaseră să se închidă.
Clara își duse instinctiv mâna la gură.
Ochii i se umplură imediat de lacrimi.
– Dumnezeule…
Șopti atât de încet încât parcă îi era teamă și de propriile cuvinte.
– Ce v-au făcut…
Aelion coborî privirea.
– Nu este atât de rău.
Fata râse amar.
– Nu este atât de rău?
Îngenunche lângă el și așeză tava pe podeaua rece.
– Abia vă mai puteți ține ochii deschiși…
El îi răspunse cu aceeași blândețe care o uimea de fiecare dată.
– Tot pot să te văd.
Clara simți cum lacrimile îi alunecă pe obraji.
Nu înțelegea.
Nu înțelegea cum omul acela putea să vorbească atât de liniștit după tot ceea ce îndurase.
Deschise încet mica trusă pe care o ascunsese sub șorț și scoase câteva bucăți curate de tifon, un unguent și o sticlă cu apă.
– O să doară puțin…
Aelion înclină ușor capul.
– Știu.
Fata începu să curețe sângele uscat de pe obrazul lui cu mișcări atât de delicate încât păreau aproape ireale.
Niciodată nu înțelesese cum poate exista atâta cruzime într-o familie atât de respectată.
Oamenii vorbeau despre Veylorn ca despre niște binefăcători.
Despre o familie nobilă.
Despre oameni eleganți.
Nimeni nu vedea ce se întâmpla între zidurile acelui conac.
Nimeni nu vedea băiatul care își petrecea nopțile închis într-o încăpere fără lumină.
– Au spus că este vina dumneavoastră…șopti Clara.
– Că i-ați provocat pe domnii Cassian și Lucan…
Aelion închise încet ochii.
– Așa spun mereu.
– Dar nu este adevărat.
– Nu.
Răspunsul veni calm.
Fără urmă de furie.
Fără urmă de revoltă.
De parcă acceptase de mult că adevărul nu avea nicio valoare în casa Veylorn.
Clara termină de bandajat una dintre răni și ridică bolul cu supă.
– Trebuie să mâncați.
Aelion clătină ușor din cap.
– Tu ai mâncat?
Fata îl privi uluită.
– Poftim?
– Ai stat toată ziua în bucătărie…
Vocea lui devenea din ce în ce mai slabă.
– Ai apucat să mănânci ceva?
Clara izbucni în plâns.
În fața ei se afla omul care fusese bătut până aproape de moarte.
Și totuși…prima lui grijă era dacă ea mâncase.
– De ce sunteți așa?
Întrebarea îi scăpă printre suspine.
– După tot ce v-au făcut… cum mai puteți să vă gândiți la alții?
Aelion zâmbi trist.
– Pentru că cineva trebuie să o facă.
Fata își plecă privirea.
În clipa aceea înțelese un lucru.
Nu magia îl făcuse special pe Aelion.
Ci sufletul lui….
***
În aceeași clipă în care Aelion își ducea cu greu lingura la buze, încercând să nu o îngrijoreze pe Clara, la etajul principal al conacului Veylorn, lumina candelabrelor de cristal se reflecta în pahare de vin vechi și în tacâmuri din argint masiv, iar râsetele celor aflați la masă se amestecau cu acordurile unui cvartet care cânta discret într-un colț al încăperii.
Sala de mese a familiei Veylorn era impunătoare, construită într-un stil clasic, cu pereți îmbrăcați în lemn închis la culoare și coloane sculptate manual, fiecare dintre ele purtând simbolurile vechi ale familiei. Portrete ale strămoșilor priveau solemn peste încăpere, de parcă ar fi vegheat fiecare generație, iar masa lungă, suficient de mare pentru câteva zeci de persoane, era acoperită cu un șir nesfârșit de platouri aburinde.
Fripturi fragede, sosuri aromate, fructe exotice, pâini coapte în aceeași dimineață și deserturi pregătite cu migală de bucătarii conacului umpleau aerul cu un parfum atât de îmbietor încât oricine ar fi intrat pentru prima dată în acea sală ar fi crezut că familia Veylorn era una binecuvântată.
Și poate chiar era.
Doar că binecuvântarea lor nu ajungea niciodată până în pivnița unde propriul lor fiu își petrecea nopțile.
În capătul mesei stătea, văduvul Valerian Veylorn.
Trecuse de șaizeci și opt de ani, însă timpul părea să îl fi atins cu o delicatețe aproape nedreaptă. Părul alb, pieptănat impecabil pe spate, barba scurtă și atent îngrijită, precum și costumul croit special pentru el îi ofereau imaginea unui bărbat impunător, iar ochii lui negri, lipsiți de orice urmă de căldură, păreau capabili să înghețe încăperea ori de câte ori își ridica privirea.
Ridică elegant paharul cu vin și îl gustă fără grabă, în timp ce servitorii continuau să schimbe farfuriile în liniște.
În dreapta lui stătea Cassian.
Primul născut.
Moștenitorul pe care Valerian îl prezentase întotdeauna lumii drept mândria familiei.
Înalt, cu umeri lați și trăsături ferme, Cassian avea părul brunet cu reflexe ciocolatii și o frumusețe care atrăgea privirile oriunde apărea. Știa acest lucru și îl folosea fără urmă de modestie, iar zâmbetul lui, aparent fermecător, ascundea un orgoliu atât de mare încât foarte puțini îndrăzneau să îl contrazică.
În stânga tatălui se afla Lucan.
Mai relaxat în aparență, cu părul ceva mai deschis decât al fratelui său și același aer elegant pe care îl moșteniseră toți bărbații familiei Veylorn. Spre deosebire de Cassian, Lucan zâmbea des.
Numai că zâmbetele lui nu inspirau niciodată liniște.
Inspirau teamă.
Valerian își lăsă încet furculița pe farfurie și își privi fiii.
– Se apropie balul de toamnă.
Cassian își șterse colțul gurii cu șervețelul alb.
– Știu.
– Vor fi prezente aproape toate familiile influente din țară.
Lucan ridică nepăsător din umeri.
– Vor fi și foarte multe femei.
Cassian râse încet.
– Și foarte mulți părinți disperați să își mărite fiicele.
Valerian nu râse.
Privirea lui rămase rece.
– Tocmai de aceea vă cer să vă comportați ca niște Veylorn.
Lucan ridică o sprânceană.
– Nu facem asta deja?
– Nu.
Vocea tatălui deveni mai gravă.
– Nu vreau aventuri de o noapte.
Nu vreau scandaluri.Nu vreau zvonuri.Vreau alianțe.
Cuvântul căzu peste masă cu greutatea unei porunci.
Cassian își sprijini cotul pe brațul scaunului.
– Am primit deja trei propuneri.
– Refuză-le.
Bărbatul îl privi surprins.
– De ce?
– Pentru că există familii mai bogate. Mai influente. Mai utile.
Lucan își învârti absent paharul cu vin.
– Uneori mă întreb dacă vezi oameni sau doar contracte.
Valerian își întoarse încet privirea spre el.
– O familie nu supraviețuiește prin sentimente. Supraviețuiește prin putere.
Liniștea se așternu pentru câteva clipe.
Un servitor veni și schimbă farfuriile fără să scoată un sunet.
Cassian rupse primul tăcerea.
– Apropo de familie…Unde este fratele nostru?
Lucan izbucni într-un râs scurt.
– Probabil încă se odihnește. După efortul uriaș de a nu mai avea magie.
Cei doi frați râseră.
Valerian nu interveni.
Își continuă masa de parcă discuția era una absolut firească.
– Dacă tot nu mai este de folos, poate că îi prinde bine puțină disciplină.
Cassian își turnă din nou vin.
– Sincer, tata…Cred că ai fost prea blând cu el.
Lucan aprobă imediat.
– Dacă era după mine, îl dădeam afară din casă în aceeași zi. Ce rost mai are să întreținem pe cineva care nu produce nimic?
Valerian își împreună mâinile pe masă.
– Încă poartă numele Veylorn. Și, până când voi decide altfel, va rămâne aici. Dar nu ca fiu.
Cuvintele rostite cu atâta răceală făcură până și doi servitori să își coboare instinctiv privirea.
– De mâine…continuă Valerian.
– Va lucra alături de personalul casei. Dacă dorește să mănânce, va munci. Dacă dorește un acoperiș deasupra capului, îl va merita.
Cassian zâmbi mulțumit.
– În sfârșit. Poate așa învață că lumea nu îi datorează nimic.
Lucan râse ironic.
– Eu încă sunt convins că joacă teatru. Poate speră că într-o zi magia îi va reveni.
Valerian clătină încet din cap.
– Am chemat trei maeștri ai magiei.
Toți au spus același lucru. În trupul lui nu mai există nici urmă de energie magică. S-a stins. Ca o lumânare rămasă fără fitil.
Pentru prima dată după mulți ani…
Familia Veylorn nu mai avea un moștenitor al magiei.
Valerian ridică din nou paharul.
Nu părea trist.
Nu părea dezamăgit.
Părea doar un om care își pierduse cea mai valoroasă investiție.
– Atunci va trebui să ne consolidăm poziția prin alte mijloace. Prin bani. Prin alianțe. Prin căsătorii. Magia ne-a adus până aici. De acum înainte, voi doi veți avea grijă să nu pierdem nimic din ceea ce am construit.
Cassian și Lucan încuviințară aproape simultan.
În aceeași clipă, într-o încăpere rece aflată la câteva etaje sub ei, Aelion își rupea în jumătate singura felie de pâine și i-o întindea Clarei.
– Ia și tu puțin.
Nu ai voie să rămâi nemâncată.
Clara rămase nemișcată câteva clipe, privind bucata de pâine pe care Aelion i-o întindea cu o naturalețe care îi sfâșia sufletul. Nu era prima dată când făcea acest gest. De fiecare dată când reușea să îi strecoare ceva de mâncare în carceră, băiatul găsea o cale să împartă puținul pe care îl primea, de parcă foamea lui ar fi fost întotdeauna mai puțin importantă decât a celorlalți.
Își coborî privirea spre mâna lui.
Era slabă.
Mult prea slabă pentru un tânăr de douăzeci și unu de ani.
Degetele îi tremurau aproape imperceptibil din cauza epuizării, iar încheieturile, acoperite de urme vineții, păreau că nu mai avuseseră parte de odihnă de săptămâni întregi.
Clara împinse încet mâna lui înapoi.
– Nu…
Aelion o privi nedumerit.
– De ce?
– Pentru că dumneavoastră aveți nevoie de ea.
El schiță același zâmbet liniștit care o dezarma de fiecare dată.
– Și tu.
Fata clătină hotărât din cap.
– Eu pot coborî în bucătărie și să fur o felie de pâine dacă mi se face foame.
Dumneavoastră nu puteți.
Aelion nu insistă.
Nu o făcea niciodată.
Acceptă bucata de pâine și o așeză lângă bolul cu supă, însă înainte să ducă lingura la gură observă că mâinile Clarei tremurau în continuare.
– Îți este frică…
Nu era o întrebare.
Fata oftă adânc.
– Da.
– De mine?
Pentru prima dată în acea seară, Clara ridică privirea aproape indignată.
– Cum puteți să întrebați asta?
Aelion ridică ușor din umeri.
– Toată lumea pare să se teamă de mine de când eram copil.
Clara își simți inima strângându-se.
Își amintea foarte bine ziua în care îl văzuse pentru prima dată.
Avea doar șase ani și se ascundea după șorțul mamei sale, care lucra și ea în conac.
În mijlocul curții, un băiețel cu părul alb alerga după un fluture, râzând atât de sincer încât până și grădinarii își opriseră pentru câteva clipe munca doar pentru a-l privi.
Nu trecuseră nici două minute până când Valerian Veylorn ieșise pe terasa conacului.
Nu își amintea ce îi spusese.
Își amintea doar că râsul copilului dispăruse.
Își amintea privirea aceea speriată.
Și faptul că băiețelul își ceruse scuze pentru că alergase.
Atunci înțelesese pentru prima dată că în casa aceea ceva era profund greșit.
Anii trecuseră.
Acel copil devenise un tânăr de o frumusețe aproape ireală.
Dar zâmbetul acela liber nu se mai întorsese niciodată.
– Nu mi-a fost niciodată frică de dumneavoastră, șopti Clara.
– Mi-a fost frică doar pentru dumneavoastră.
Aelion coborî privirea.
Tăcu.
Nu știa niciodată cum să răspundă atunci când cineva îi arăta bunătate.
Pentru că bunătatea era un lucru pe care îl primise atât de rar încât încă nu învățase să îl accepte.
Clara termină de strâns tifoanele murdare și începu să le înlocuiască cu unele curate.
– Rănile se vindecă încet.
– Este bine.
– Nu, nu este.
Vocea ei deveni mai hotărâtă.
– Aveți nevoie de un medic.
Aelion zâmbi trist.
– Dacă tata ar fi vrut un medic, acesta ar fi fost deja aici.
Cuvântul „tată” îi ieșise atât de firesc încât Clara simți un nod în gât.
Nu îl ura.
Nu îl vorbea de rău.
Nu îl învinovățea.
Îl numea în continuare tată.
Și poate tocmai asta durea cel mai tare.
– Nu înțeleg cum puteți să îi iertați.
Aelion rămase câteva clipe pe gânduri.
– Nu i-am iertat.
Fata îl privi surprinsă.
– Atunci?
– Pur și simplu…
Își lăsă capul pe zidul rece.
– Am obosit să îi urăsc.
În încăpere se așternu din nou liniștea.
Flacăra lumânării tremura ușor, proiectând umbre lungi pe pereții umezi ai carcerii.
După câteva clipe, Clara își drese glasul.
– Am auzit ceva în bucătărie.
Aelion ridică încet privirea.
– Ce anume?
– Domnul Valerian pregătește o mare recepție peste câteva săptămâni. Vor veni familii importante din toată țara.
Aelion asculta în tăcere.
– Toți servitorii spun că este pentru domnii Cassian și Lucan.
Vor începe să își caute soții.
Pentru o clipă, Aelion rămase complet nemișcat. Nu pentru că vestea îl surprinsese. Ci pentru că își aminti de propria copilărie.
De câte ori tatăl lui îi spusese că într-o zi și el avea să se căsătorească pentru binele familiei.
Nu conta cu cine.
Nu conta dacă iubea.
Conta doar sângele.
Alianțele.
Puterea.
Acum…Nimeni nu îi mai vorbea despre viitor. Nimeni nu îi mai vorbea despre căsătorie.
Era ca și cum existența lui fusese ștearsă odată cu dispariția magiei.
– Este bine.
Spuse el încet.
Clara îl privi uimită.
– Cum poate fi bine?
– Dacă ei vor fi ocupați cu recepția…poate vor uita câteva zile de mine.
Fata închise ochii pentru o clipă.
Omul din fața ei ajunsese să considere liniștea o binecuvântare.
Nu libertatea.
Nu iubirea.
Nu speranța.
Doar câteva zile în care nimeni să nu îl lovească.
În acel moment, dincolo de ușa grea de stejar se auziră pași.
Clara încremeni.
Pașii erau apăsați.
Hotărâți.
Se apropiau.
Respirația i se acceleră instantaneu.
– Cineva vine…șopti panicată.
Aelion se ridică imediat, deși durerea îi traversă întregul trup.
– Stinge lumânarea.
– Dar…
– Acum.
Clara suflă flacăra, iar întunericul înghiți încăperea din nou.
Aelion îi prinse ușor încheietura.
– Ascultă-mă.
– Nu…
– Dacă te găsesc aici, vei fi concediată.
Fata își mușcă buza.
– Nu mă interesează.
– Pe mine da.
Vocea lui rămase calmă chiar și atunci când pașii se opriră chiar în fața ușii.
– Clara…Dacă se întâmplă ceva…
Să spui că ai greșit drumul. Să nu mă aperi. Promite-mi.
Fata îl privi în întuneric, deși aproape că nu îi mai distingea chipul.
Și pentru prima dată în viața ei își dădu seama că omul pe care toată lumea îl considera slab era, de fapt, cel mai puternic dintre toți.
Va fi interesantă că toate poveștile Alinei.Multmesc.
❤️❤️❤️