Soarele răsărise de puțin timp, iar primele raze se strecurau printre vitraliile înalte ale conacului Veylorn, îmbrăcând coridoarele într-o lumină caldă, aproape înșelătoare. Pentru cei care priveau clădirea din exterior, reședința familiei Veylorn părea desprinsă din povești, cu zidurile sale albe, grădinile impecabile și fântânile care murmurau necontenit în curtea interioară.
Nimeni nu și-ar fi imaginat că, sub acea frumusețe aproape ireală, se ascundeau încăperi în care lumina nu pătrundea niciodată.
Un zgomot puternic de chei rupse liniștea dimineții.
În fața ușii grele a carcerii se opriseră majordomul casei și doi paznici.
Bărbatul în vârstă, care slujea familia Veylorn de mai bine de treizeci de ani, își coborî privirea înainte ca zăvorul să fie ridicat. Îi era imposibil să privească în ochi tânărul pe care îl văzuse crescând.
Ușa se deschise încet.
Aelion ridică privirea din podea.
Pentru câteva clipe, lumina dimineții îl orbi, obligându-l să ducă instinctiv o mână la ochi.
– Ieși.
Vocea unuia dintre paznici era lipsită de orice urmă de compasiune.
Aelion se sprijini de zid și încercă să se ridice. Mușchii îi protestară imediat, iar coastele încă îl dureau la fiecare respirație, însă nu scoase niciun sunet. Se ridică încet, își îndreptă cât putu umerii și ieși din încăperea care îi fusese închisoare în ultimele zile.
Majordomul îi întinse un teanc de haine.
Nu erau hainele pe care Aelion le purtase toată viața.
Nu erau costumele elegante croite special pentru fiul familiei Veylorn.
Era o cămașă simplă din in, o pereche de pantaloni cenușii și un șorț identic cu cele purtate de servitorii conacului.
Aelion privi hainele câteva secunde.
Nu întrebă nimic, nu protestă.
Luă hainele și le îmbrăcă în liniște.
Majordomul își drese glasul.
– Ordinul domnului Valerian este clar. Din această dimineață veți lucra împreună cu personalul casei. Veți primi hrană și un pat în aripa servitorilor atât timp cât vă îndepliniți îndatoririle.
Aelion înclină ușor capul.
– Am înțeles.
Răspunsul lui îl făcu pe bătrân să își strângă buzele.
Se așteptase la revoltă, la măcar o întrebare, dar în fața lui nu se afla un tânăr furios ci un băiat care părea că își acceptase soarta cu o liniște aproape dureroasă.
– Urmați-mă.
Coridoarele conacului îi păreau ciudat de străine.
Deși trăise acolo toată viața, pentru prima dată mergea pe acele holuri nu ca fiu al familiei, ci ca servitor.
Câțiva angajați ai casei își opriră pentru o clipă munca atunci când îl văzură. Unii își plecară imediat privirea. Alții îl urmăriră cu tristețe.
Nimeni nu îndrăzni să îi vorbească.
În casa Veylorn, mila era un lux pe care puțini și-l permiteau.
Ajunși în spatele conacului, majordomul îl conduse într-o încăpere unde erau depozitate găleți, mături, cârpe și produse de curățenie.
– Astăzi începeți cu holul principal și biblioteca. După aceea veți ajuta în bucătărie, iar spre seară mergeți în grădină. Dacă terminați mai devreme, întrebați unde mai este nevoie de dumneavoastră.
– Desigur.
Majordomul îl privi lung.
– Dacă aveți nevoie de…
Se opri înainte să termine propoziția.
Ajutor.
Acesta era cuvântul pe care voia să îl spună, dar știa că nu avea voie.
Aelion îi zâmbi slab.
– Mă voi descurca.
Bătrânul încuviință și ieși.
Rămas singur, Aelion își suflecă încet mânecile cămășii. Bandajele de sub material deveniră imediat vizibile, însă el nu păru să le observe.
Luă găleata cu apă și începu să spele podeaua lungului hol de la parter.
Mișcările lui erau lente, dar ordonate, atente.
Nu făcea nimic în grabă.
Dacă trebuia să curețe, atunci urma să curețe cât putea de bine.
Dacă trebuia să șteargă praful, fiecare obiect avea să fie așezat exact la locul lui.
Așa fusese crescut.
Să își îndeplinească fiecare sarcină fără să comenteze.
După aproape o oră, holul strălucea.
Marmura albă reflecta lumina ferestrelor, iar balustradele din lemn își recăpătaseră luciul.
În acel moment se auziră pași.
Coborând scările largi ale conacului apăru Cassian, îmbrăcat impecabil într-un costum închis la culoare. În urma lui venea Lucan, care își încheia absent manșetele cămășii.
Cassian se opri când îl văzu pe Aelion.
Îl privi din cap până în picioare.
Apoi izbucni într-un râs scurt.
– Privește, Lucan…fratele nostru s-a integrat surprinzător de repede.
Lucan își întoarse privirea spre Aelion și zâmbi ironic.
– Trebuie să recunosc… șorțul ăsta chiar ți se potrivește.
Aelion își continuă munca fără să ridice capul.
– Bună dimineața.
Cassian se apropie.
– Atât?
Aelion ridică încet privirea.
– Bună dimineața, domnule Cassian.
Lucan izbucni din nou în râs.
– Ai auzit? “Domnule Cassian.”
Parcă nici nu mai suntem frați.
Cassian își înclină capul într-o parte.
– Nici nu mai suntem.
Cuvintele lui rămaseră suspendate în aer…Aelion coborî din nou privirea.
– Am înțeles.
Calmul lui începea să îl irite pe Cassian. Își imaginase că îl va vedea plângând.
Sau implorând.
Sau măcar încercând să se apere.
Dar Aelion nu făcea nimic din toate acestea…Pur și simplu accepta.
Iar asta îl enerva mai tare decât orice împotrivire.
Cassian luă paharul cu cafea pe care unul dintre servitori tocmai îl adusese și făcu încă doi pași spre fratele său.
Privi podeaua proaspăt spălată.
Apoi, fără nicio ezitare, răsturnă încet tot conținutul paharului peste marmura impecabil curățată.
Lichidul închis la culoare se împrăștie imediat.
Lucan râdea atât de tare încât unul dintre servitori tresări.
– Ce păcat…spuse el ironic.
– Va trebui să începi din nou.
În jurul lor se lăsă o liniște apăsătoare.
Toți servitorii priveau scena cu coada ochiului.
Aelion rămase nemișcat câteva clipe.
Își privi munca distrusă.
Apoi îngenunche încet, luă cârpa și începu să curețe din nou podeaua.
– O rezolv imediat.
Atât.
Niciun reproș.
Nicio privire plină de ură.
Nicio lacrimă.
Cassian își încruntă sprâncenele.
Nu înțelegea.
De ce nu reacționa?
De ce nu se revolta?
Își strânse maxilarul și plecă fără să mai spună nimic.
Lucan îl urmă, însă înainte de a ieși din hol se întoarse pentru o clipă.
Îl privi pe Aelion cum continua să curețe podeaua cu aceeași răbdare și, pentru prima dată după mult timp, zâmbetul îi dispăru de pe chip.
Pentru că în tăcerea aceea era ceva ce nici el, nici Cassian nu reușeau să înțeleagă.
Și poate tocmai de aceea îi neliniștea atât de mult.
*****
La câteva sute de kilometri depărtare de conacul familiei Veylorn, acolo unde pădurile dese lăsau loc unor drumuri largi și proprietăți împrejmuite de ziduri înalte din piatră, se ridica reședința familiei Detario.
Spre deosebire de palatelele nobililor care își etalau averea prin aur, marmură și vitralii colorate, casa Detario inspira respect prin sobrietate. Zidurile cenușii, coloanele masive și ferestrele înalte păreau construite nu pentru frumusețe, ci pentru a transmite un singur mesaj oricui îndrăznea să le privească.
Aici locuia familia care nu avea nevoie de coroane pentru a conduce.
Numele lor era suficient.
În biroul aflat la ultimul etaj al conacului domnea o liniște aproape apăsătoare.
Mobilierul din lemn masiv ocupa cea mai mare parte a încăperii, iar rafturile încărcate cu dosare și cărți vechi acopereau pereții până aproape de tavan. În spatele biroului imens, sculptat manual cu simbolul familiei Detario, stătea Don Lorenzo Detario.
Deși înaintase în vârstă, trupul lui continua să inspire aceeași autoritate care făcuse din numele Detario unul dintre cele mai temute din lume. Părul cărunt era pieptănat impecabil, costumul negru părea croit direct pe corpul lui, iar privirea rece urmărea fiecare mișcare din încăpere fără să lase impresia că îi scapă vreun detaliu.
În jurul lui, cinci dintre oamenii săi de încredere stăteau nemișcați, cu mâinile împreunate în față și privirea îndreptată înainte.
Nimeni nu vorbea.
Singurul zgomot era cel produs de aparatul care măsura tensiunea Donului.
Medicul își coborî privirea spre ecran, apoi oftă discret.
Scoase stetoscopul și îl așeză încet pe birou.
– Don…
Lorenzo îl privi fără să spună nimic.
– Valorile sunt din nou ridicate.
Don ridică absent o sprânceană.
– Și?
– Tensiunea dumneavoastră continuă să crească de la o lună la alta, iar colesterolul este mult peste limitele recomandate.
Lorenzo își rezemă spatele de scaun.
– Încă respir.
Medicul încercă un zâmbet.
– Da… însă mi-ar plăcea să continuați să respirați încă mulți ani.
În încăpere se lăsă o liniște stânjenitoare.
Bărbații aflați lângă ușă își păstrară expresiile impasibile.
Medicul își drese glasul.
– Va trebui să reduceți mesele bogate în grăsimi, să evitați excesele și să introduceți mai multe legume și preparate ușoare în alimentația zilnică.
Lorenzo îl privi câteva clipe.
Apoi își mută încet privirea spre platoul încărcat cu friptură aflat pe măsuța din apropiere.
– Spuneți-mi, doctore…
Vocea lui era atât de calmă încât devenea amenințătoare.
– Dumneavoastră ați mâncat vreodată iarbă de bunăvoie?
4
Medicul clipi surprins.
– Poftim? Legume ,Don, nu iarbă.
Ridică ușor din umeri.
– Iarbă. Prefer să mor fericit decât să trăiesc mestecând frunze.
Pentru prima dată în acea dimineață, câțiva dintre oamenii lui își ascunseră cu greu un zâmbet.
Medicul oftă resemnat.
– Eu mi-am făcut datoria, Don…Vă rog doar să luați în serios recomandările.
– Le voi lua, minți Lorenzo cu o naturalețe impresionantă.
Medicul își strânse instrumentele în geantă.
Unul dintre bărbații aflați lângă ușă făcu un pas înainte.
– Vă conduc.
– Mulțumesc.
Ușa se închise încet în urma lor.
Pentru câteva clipe, în birou rămaseră doar Don Lorenzo și singurul om care îi fusese alături aproape întreaga viață.
Wallace.
Părul cărunt și costumul impecabil îi trădau vârsta, însă postura dreaptă și privirea ageră spuneau povestea unui om care își petrecuse mai bine de treizeci de ani lângă unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii.
Wallace îl cunoștea suficient de bine încât să știe când trebuie să vorbească.
Și când nu.
Se apropie liniștit de birou.
– Don…
Lorenzo ridică absent privirea.
– Să îi spun bucătarului să pregătească în această seară un platou cu legume la tigaie?
Don îl privi câteva secunde.
Apoi se strâmbă atât de sincer încât Wallace își mușcă buza pentru a nu râde.
– Wallace…
– Da, Don?
– Vorbești serios?
– Medicul…
– Medicul poate să mănânce toate legumele din lume. Eu nu.
Wallace își ascunse zâmbetul.
– Atunci ce vă apasă atât de tare?
Lorenzo oftă adânc și își frecă tâmplele.
– Nu mâncarea îmi ridică tensiunea. Fiul meu o face.
Wallace aprobă încet.
Nu era nevoie de explicații.
Subiectul devenise aproape o rutină.
– Încă refuză?
– De fiecare dată.Îi vorbesc despre căsătorie…Refuză. Îi prezint fiicele celor mai influente familii…Refuză. Îi explic că imperiul are nevoie de un urmaș… Refuză.Jur că băiatul acela are talentul de a-mi ridica tensiunea doar respirând.
Wallace făcu încă un pas.
Își împreună mâinile la spate și îl privi atent.
– Atunci nu îi mai oferiți posibilitatea să vă refuze.
Lorenzo își ridică încet privirea.
– Explică.
Wallace zâmbi discret.
Era zâmbetul acela pe care îl avea întotdeauna înainte de a veni cu o idee.
– Luați-i singurul lucru la care ține cu adevărat.
În birou se făcu din nou liniște.
Don Lorenzo îl privi lung.
În ochii lui apăru încet o lumină pe care Wallace o cunoștea prea bine.
Era privirea unui om care tocmai găsise soluția unei probleme.
Colțurile buzelor i se ridicară pentru prima dată în acea dimineață.
– Wallace…
– Da, Don?
– Uneori mă întreb de ce nu conduci tu imperiul.
Wallace zâmbi politicos.
– Pentru că dumneavoastră o faceți mai bine.
Lorenzo râse scurt.
– Ești genial.
Se ridică încet de pe scaun și își încheie nasturele sacoului.
– Sună-l pe Cedric. Spune-i că îl aștept la cină în această seară.
Wallace încuviință.
– Și dacă refuză?
Don Lorenzo îl privi rece.
– Nu i-ai auzit pe medici? Tensiunea mea este prea mare. În această seară…Fiul meu nu are voie să mă refuze.
– Am înțeles, Don.
Wallace înclină ușor capul și ieși din birou.
În urma lui rămase doar liniștea.
Și zâmbetul discret al unui tată care era convins că, până la sfârșitul zilei, partida avea să se joace după regulile lui.
Mereu există un punct vulnerabil.
Da….
devine foarte interesant !