Anemone în iarnă -Capitolul 1 vol3

Doamna Serth

Ramanan nu așteptă prea mult după discuția avută cu Tara. După ce părăsi spitalul, se întoarse direct la secție, intră în biroul său și închise ușa. Pentru câteva clipe rămase nemișcat în spatele mesei de lucru, apoi luă afișul de căutare și îl așeză din nou în fața sa.

Privirea îi rămase asupra fotografiei.

Cei doi bărbați zâmbeau unul lângă celălalt într-o plantație de ceai, sub lumina caldă a soarelui. În expresiile lor exista o fericire atât de sinceră și de firească, încât era aproape imposibil să privești imaginea fără să înțelegi că între ei existase o legătură profundă. Nu era doar afecțiune. Nu era doar obișnuință. Era genul de iubire care se citea fără efort în fiecare gest și în fiecare privire.

Ramanan trase adânc aer în piept, apoi luă telefonul și formă numărul tipărit în partea de jos a afișului.

Telefonul sună de mai multe ori înainte ca cineva să răspundă.

– Alo?

Vocea era feminină, blândă și ușor răgușită, asemenea vocii unei persoane care plânsese mult în ultimii ani.

– Bună ziua, răspunse Ramanan.

–Numele meu este Ramanan Siri. Sunt comandantul poliției din Tikrit, în Teritorii.

La celălalt capăt al firului se așternu o liniște bruscă.

– Vă sun în legătură cu un afiș de căutare pe care l-am primit astăzi la secție.

Respirația femeii deveni imediat precipitată.

– Un afișul în care sunt căutați Kaelion Serth și Aenon Serth.

Pentru câteva secunde nu se mai auzi nimic.

Apoi femeia întrebă cu glas tremurat:

–Eu am distribuit afișele…aveți informații?

Ramanan își drese glasul.

– Înainte de orice altceva, aș vrea să vă întreb ce legătură aveți cu aceste două persoane.

Răspunsul veni atât de repede încât părea pregătit de multă vreme.

– Sunt mama lui Kaelion și soacra lui Aenon.

Vocea i se frânse.

– De ce mă întrebați asta? Domnule comandant, vă rog, spuneți-mi… sunt acolo? I-ați găsit? Sunt bine? Când pot veni după ei? Când pot să-i aduc acasă?

Ramanan închise pentru o clipă ochii.

În cei peste treizeci de ani petrecuți în poliție învățase să recunoască multe lucruri dintr-o voce: frică, minciună, manipulare, furie.

Vocea femeii nu conținea nimic din toate acestea.

El auzea doar durerea unei mame.

Totuși, experiența îl obliga să rămână prudent.

– Doamnă, vă rog să vă liniștiți, spuse el cu calm.

-Eu nu am afirmat că i-am găsit și nici că se află în Tikrit. Nu am spus că locuiesc aici și nici că dețin informații certe despre ei.

Femeia tăcu.

Ramanan continuă:

– Am dorit să discut mai întâi cu dumneavoastră. Este posibil să dețin anumite informații, însă înainte de orice altceva trebuie să mă asigur că persoanele pe care le căutați nu vor fi puse în pericol.

– Înțeleg, răspunse femeia după câteva clipe.

– Cunoașteți modul în care funcționează legea în Teritorii?

– Da. Am auzit despre ea.

– Atunci știți că, dacă printr-o întâmplare aceste persoane s-ar afla aici, ele s-ar găsi sub protecția legii teritoriale. Iar eu am obligația să mă asigur că nimeni nu le dorește răul.

La celălalt capăt al firului se auzi un suspin atât de încărcat de suferință, încât Ramanan simți un nod în gât.

– Domnule comandant, eu îmi caut copilul de aproape doi ani, spuse femeia cu glas tremurat. În fiecare dimineață mă trezesc sperând că telefonul va suna și că voi afla ceva. În fiecare seară mă întreb dacă mai respiră, dacă mai este viu, dacă are unde să doarmă sau dacă îi este foame. Nu există nimic pe lumea aceasta pe care să nu-l dau pentru a-l mai vedea o singură dată.

Ramanan o lăsă să vorbească.

-Dacă aveți nevoie de documente, le aduc. Dacă aveți nevoie de martori, îi aduc. Dacă aveți nevoie de orice dovadă că sunt cine pretind că sunt, o voi aduce.

– Nu este suficient, doamnă Serth.

 Atunci spuneți-mi ce trebuie să fac.

– Vreau să vă cunosc. Vreau să cunosc oamenii care îi caută și să înțeleg de ce îi caută.

Agatha inspiră adânc.

– Sigur. Fac orice considerați necesar.

– Puteți veni la Tikrit?

– Mâine.

Răspunsul veni atât de repede încât îl surprinse.

– Mâine?

– Da. Mâine voi fi acolo.

– Veți veni singură?

– Nu. Îl voi aduce pe Vernon Valee, fratele lui Aenon, și pe Dan Palo.

– Cine este Dan Palo?

Pentru prima dată de la începutul conversației, în vocea femeii apăru o urmă de căldură.

– Dan este vechilul plantației noastre. I-a văzut crescând. Îl cunoaște de când erau copii și știe despre el lucruri pe care poate nici eu nu le mai țin minte.

Urmară câteva clipe de tăcere.

Apoi Agatha întrebă încet:

– Domnule comandant… sunt bine?

Ramanan își coborî privirea spre fotografia aflată pe birou.

Chipurile celor doi bărbați păreau aproape vii.

– Doamnă Serth, v-am spus deja că nu pot confirma nimic.

Din receptor se auzi un râs scurt și frânt, care semăna mai degrabă cu un plâns.

– Da… înțeleg.

Ramanan rămase tăcut câteva secunde.

– Totuși, dacă există persoane despre care vorbim acum, vă pot spune un singur lucru.

Agatha își ținu respirația.

– Ce anume?

Pentru prima dată de la începutul convorbirii, un zâmbet discret apăru pe chipul bătrânului comandant.

– Sunt foarte încăpățânate.

La celălalt capăt al firului se auzi un suspin tremurat.

– Și ce înseamnă asta?

– Înseamnă că au șanse mari să supraviețuiască oricărui lucru pe care viața îl aruncă în calea lor.

Răspunsul fu urmat de tăcere, apoi de plânsul înăbușit al unei mame care, după aproape doi ani de căutări, îndrăznea din nou să spere.

………..

A doua zi dimineață, la o oră la care Ramanan nu primea aproape niciodată apeluri, telefonul mobil începu să sune insistent pe marginea chiuvetei. Comandantul se afla încă în baie, iar apa fierbinte a dușului îi curgea peste umeri, umplând încăperea cu aburi groși. Încruntat, întinse mâna după aparat și răspunse fără să ascundă surprinderea din glas.

– Alo?

La celălalt capăt al firului răsună imediat vocea adjunctului de serviciu.

– Domnule comandant, îmi cer scuze că vă deranjez atât de devreme.

– S-a întâmplat ceva?

Adjunctul ezită pentru o clipă.

– Nu chiar… însă este o femeie aici care spune că are întâlnire cu dumneavoastră.

Ramanan închise ochii pentru o secundă.

Agatha.

Ajunsese deja.

– Și?

– I-am explicat că este foarte devreme și că probabil nici măcar nu v-ați trezit încă, însă nu vrea să plece.

Se auziră câteva zgomote în fundal, apoi bărbatul continuă pe un ton mai coborât.

– Domnule comandant, femeia este pe pragul disperării. Plânge de când a intrat în secție.

Ramanan își îndreptă spatele.

– Plânge?

– Întruna. Pare o doamnă foarte respectabilă, foarte bine educată, dar sincer cred că este la capătul puterilor. I-am oferit apă, cafea și chiar suc, însă nu a acceptat nimic. Spune că tot ce își dorește este să vorbească cu dumneavoastră.

Comandantul expiră încet.

– Bine. Ajung în treizeci de minute. Spune-i că sunt pe drum.

– Da, domnule comandant.

Douăzeci de minute mai târziu, mașina lui Ramanan opri în fața secției de poliție. Coborî și urcă treptele într-un ritm alert, observând încă din hol că atmosfera era neobișnuit de tensionată. Câțiva polițiști aruncau priviri discrete către zona de așteptare, unde se afla femeia despre care fusese anunțat.

Agatha Serth stătea pe unul dintre scaune, îmbrăcată complet în negru. Părul ei cărunt era prins cu grijă la spate, iar în poală ținea o geantă mică și elegantă. Mâinile îi tremurau ușor, deși încerca din răsputeri să-și păstreze calmul. Lângă ea se aflau doi bărbați îmbrăcați în costume închise la culoare, un Alpha și un Omega, care se ridicară imediat când îl văzură pe comandant.

– Bună dimineața, domnule comandant.

– Bună dimineața.

Ramanan le răspunse printr-o înclinare scurtă a capului, apoi se apropie de femeie.

– Doamnă Serth?

Agatha se ridică atât de repede încât aproape răsturnă scaunul.

– Da. Bună ziua, domnule comandant. Am sosit. Vă rog să mă iertați pentru nerăbdare.

Deși încerca să pară stăpână pe sine, vocea îi tremura vizibil.

– Luați loc, doamnă Serth.

Femeia se așeză din nou.

– Băieții au condus toată noaptea până aici.

– De unde veniți?

– Din nordul continentului. Din apropierea Shakului.

Ramanan ridică ușor sprâncenele.

– Din nordul Shakului? Vorbim despre sute de kilometri.

Agatha încuviință.

– Știu foarte bine.

– Este un drum lung.

Femeia îl privi drept în ochi.

– Pentru o mamă care își caută copilul nu există drum lung, domnule comandant. Dacă mi-ați fi spus să merg la capătul lumii, aș fi mers. Dacă mi-ați fi spus să traversez oceanul, l-aș fi traversat. În comparație cu asta, câteva sute de kilometri nu înseamnă nimic.

Cuvintele ei fură rostite atât de simplu și de sincer, încât Ramanan nu găsi imediat un răspuns.

Se așeză în spatele biroului și o privi cu atenție. În ochii acelei femei nu descoperi urmă de prefăcătorie. Vedea doar oboseală, suferință și o speranță care refuza să moară.

– Vi s-a oferit cafea, ceai sau apă?

Pe chipul Agathei apăru un zâmbet trist.

– Da.

– Și nu ați vrut nimic.

– Nu.

– De ce?

Femeia își împreună mâinile.

– Pentru că de aproape doi ani nu mai pot înghiți nimic atunci când sunt speriată.

Răspunsul o făcu să-și plece privirea pentru câteva clipe.

În afara biroului se auzeau telefoane, pași și voci, însă în încăpere timpul părea suspendat.

În cele din urmă, Agatha ridică din nou capul.

– Domnule comandant…

– Da?

– Acum sunt aici. Am venit exact așa cum mi-ați cerut.

Ochii i se umplură din nou de lacrimi.

– Vă rog… spuneți-mi ce trebuie să fac ca să aflu dacă băiatul meu este viu.

Ramanan rămase tăcut pentru câteva clipe.

În toată cariera lui se confruntase cu victime, suspecți, martori și familii îndurerate, însă femeia din fața sa îi făcea mult mai dificilă neutralitatea pe care și-o impusese. Durerea ei era autentică, iar speranța care o adusese până în Tikrit după o noapte întreagă de drum era imposibil de ignorat.