Nunta
https://youtu.be/tKnPK667w2c?si=W3GOuzETsEdfSEgD
Trei luni trecuseră peste plantația Serth ca o binecuvântare așezată cu grijă peste fiecare alee, peste fiecare seră, peste fiecare tufă de camelie și peste fiecare fereastră a conacului. În dimineața nunții lui Dan și Vernon, lumea părea să fi uitat pentru câteva ceasuri orice umbră, orice teamă și orice rană rămasă din lunile în care familia fusese risipită.
Muzica se auzea peste tot, purtată de aerul cald printre rândurile de camelii, printre freziile crescute lângă zidurile joase ale grădinii și printre mesele lungi așezate sub pânze albe. Panglicile de culoarea ceaiului tânăr tremurau în vânt asemenea unor frunze vii. Nu fusese dorită o nuntă rigidă, închisă între pereți și protocol, ci o sărbătoare câmpenească, largă, luminoasă, cu instrumentiști aduși din satele din jur, cu vioară, acordeon, fluier, tobă mică și cântece vechi, cântate așa cum se cântau la mesele de vară. Oamenii își aminteau că bucuria are nevoie de pământ sub tălpi, de miros de iarbă strivită, de râsete care se ridică până la ferestre și de mâini care bat ritmul pe marginea paharelor.
Plantația întreagă fusese împodobită cu o frumusețe atât de firească încât fiecare colț părea pregătit de mult pentru această zi. Pe arcada de la intrarea în grădina mare, camelii albe, camelii palid-verzui și ramuri de ceai se împleteau cu panglici fine. Pe aleea centrală, borcane de sticlă cu lumânări, flori de câmp și frunze lucioase fuseseră prinse de pari de lemn, ca și cum drumul până la masa cununiei nu era doar o alee, ci o promisiune așezată între două lumi.
Bucătarii lucrau de la răsărit, femeile din casă râdeau în timp ce așezau pâine caldă, brânzeturi, fructe, plăcinte, fripturi, pește afumat și prăjituri fine cu cremă de ceai. Bărbații din administrație, îmbrăcați mai frumos decât în zilele obișnuite, cărau butoaie, scaune și coșuri cu flori, încercând să pară solemni și nereușind, fiindcă muzica îi prindea din urmă și îi făcea să bată din picior chiar cu brațele pline.
Agatha Serth plângea de dimineață și nu se mai obosea să ascundă lucrul acesta, pentru că lacrimile ei nu aveau nimic sfâșietor, ci străluceau pe obraji ca roua pe petalele de camelie. Purta o rochie deschisă, cu broșă de familie prinsă la piept, iar de fiecare dată când îl vedea pe Dan trecând prin salon, emoția îi răpea vorbele pentru câteva clipe. Îl iubise ani întregi ca pe omul care ținuse plantația vie, ca pe fiul de suflet care învățase să poarte grija unei case străine. Acum casa aceea devenise și a lui și văzându-l mire, frumos, tremurător și luminos, simțea că una dintre datoriile vechi ale vieții se împlinea în sfârșit sub ochii ei.
Kaelion stătea lângă Nael, cu o mână așezată mereu la spatele lui sau peste degetele lui, iar Nael, cu sarcina deja vizibilă sub croiala elegantă a hainei, avea acea lumină blândă a oamenilor care poartă în trup o taină fericită. Sael alerga printre adulți cu obrajii aprinși, prins când de Blade Runner, când de una dintre menajere, când de tatăl lui Kaelion, care se prefăcea sever și ajungea de fiecare dată să râdă.
Familia Valee sosise cu o eleganță discretă și o emoție care se simțea în fiecare salut. Rudele lui Vernon, oameni obișnuiți cu saloane, acte, afaceri și ceremonii sobre, păreau la început puțin uimiți de libertatea sărbătorii câmpenești, însă muzica îi îmblânzi repede, iar plantația, cu aerul ei parfumat, cu pământul cald și cu oamenii veseli, îi făcu să înțeleagă că Dan și Vernon aleseseră exact forma de bucurie care li se potrivea.
Familia Serth îi primi cu brațele deschise, fără acea politețe rece pe care oamenii bogați o folosesc uneori ca pe o armură. Între mesele lungi, printre saluturi și pahare ridicate, se vedea limpede că cele două familii se așezau una lângă alta nu doar printr-o alianță a numelor, ci printr-o afecțiune câștigată încet, prin grijă, prin ani grei și prin devotamentul a doi oameni care își găsiseră curajul de a se iubi la vedere.
În aripa conacului rezervată pregătirilor, Dan stătea în fața oglinzii, iar costumul lui de culoarea cameliei sinensis îi scotea la iveală frumusețea cu o noblețe aproape vegetală, delicată și rară. Nu era verde puternic, nici alb, nici crem, ci o nuanță vie, sofisticată, cu reflexe palide de frunză tânără și lumină filtrată prin ceai. Materialul, fin și greu în același timp, îi așeza umerii, talia și brațele într-o linie atât de elegantă încât până și Vernon, care îl văzuse în toate ipostazele posibile ale vieții lor, rămase câteva clipe fără cuvinte când intră în cameră.
Vernon purta același ton, însă croiala lui era mai sobră, mai dreaptă, cu vestă fină și butoni discreți, iar părul, aranjat cu atenție, îi dădea acea distincție matură care îl făcea să pară în același timp stăpân pe lume și complet vulnerabil în fața lui Dan.
Dan se întoarse spre el încet, cu mâinile ușor tremurătoare, iar Vernon închise ușa fără să-și ia privirea de la el. Pentru o clipă, afară se auzi un refren vesel, oameni bătând din palme, un râs al lui Agatha și strigătul copilăresc al lui Sael, dar în încăpere timpul se așeză într-o liniște caldă.
-Dacă mă privești așa, Vernon, o să uit tot ce am repetat pentru ceremonie, o să uit unde trebuie să stau, când trebuie să vorbesc și cum trebuie să respir în fața atâtor oameni.
Vernon se apropie de el cu pași rari, iar când ajunse suficient de aproape, îi atinse reverul costumului cu o grijă aproape solemnă, ca și cum ar fi atins un simbol, nu o bucată de stofă.
-Atunci uită tot, Dan, fiindcă eu am nevoie doar să te văd venind spre mine; restul poate fi spus de muzică, de plantație, de Agatha care plânge din nou la fiecare cinci minute și de toți oamenii care au înțeles astăzi că o casă întreagă se poate vindeca atunci când doi oameni își dau voie să fie fericiți.
Dan zâmbi cu ochii umezi și își coborî fruntea pentru o clipă, iar Vernon îi ridică bărbia cu două degete, privindu-l cu acea tandrețe matură care nu mai cerea nimic, fiindcă primise deja ceea ce așteptase o viață.
-Mi-e teamă că o să plâng, spuse Dan încet, iar Vernon râse abia auzit, cu o emoție care îi îngroșă glasul.
-Atunci plângi, iubirea mea. Eu am să te țin de mână, iar dacă lumea va vedea lacrimile tale, va înțelege că unele fericiri sunt prea mari pentru a fi purtate cu ochii uscați.
Dan inspiră adânc, iar în zâmbetul lui se adună toți anii în care fusese vechil, prieten, sprijin, martor al durerii altora și om care își ascunsese propriile dorințe sub disciplina unei case mari; acum, casa aceea îi deschidea porțile pentru propria lui sărbătoare.
În curte, Blade Runner atrăgea privirile cu aceeași ușurință cu care altădată comanda un velier pe furtună. Purta haine alese special de Agatha, dar refuzase orice ar fi părut prea rafinat, așa că stătea drept, larg în umeri, cu o haină festivă închisă la culoare, cămașă albă și o eșarfă legată într-un fel pe care numai el îl considera potrivit pentru o nuntă câmpenească. Vorbea cu marinarii invitați, cu oamenii plantației, cu tatăl lui Kaelion și cu oricine îi ieșea în cale, iar râsul lui, plin și sonor, se amesteca firesc în muzică.
Numai că în acea zi, pentru prima oară de când ajunsese la plantație, căpitanul părea urmărit cu o atenție cu totul specială de doctorul Val Sapo, Omega de patruzeci și cinci de ani, medicul plantației, un bărbat cu privire isteață, zâmbet calm și o siguranță blândă care făcea oamenii să se supună recomandărilor lui înainte de a înțelege că fuseseră convinși.
Val Sapo nu se grăbise niciodată în nimic, iar felul în care își așezase interesul asupra lui Blade Runner avea aceeași răbdare elegantă cu care asculta pulsul unui bolnav sau verifica o rană veche. Îl privise la început cu amuzament, apoi cu curiozitate, apoi cu o căldură tot mai limpede. Blade Runner, care se prefăcea că nu vede decât mâncarea, muzica și paharele pline, întorcea capul de fiecare dată când doctorul râdea, își îndrepta spatele când acesta se apropia și devenea brusc mai atent la alegerea cuvintelor, ceea ce pentru cei care îl cunoșteau era aproape o mărturisire.
La un moment dat, Val veni lângă el cu două pahare de vin alb rece și îi întinse unul, fără să ceară permisiunea.
-Căpitane, vă urmăresc de o oră cum salvați platouri, copii rătăciți, pahare vărsate și reputația a trei tineri care au încercat să danseze înainte să învețe pașii. Am ajuns la concluzia medicală că aveți nevoie de hidratare și de cineva care să vă împiedice să conduceți această nuntă ca pe o navă în furtună.
Blade Runner luă paharul, îl privi pe doctor de sus până jos cu o scânteie greu de ascuns în ochi și își dădu seama că răspunsul obișnuit, acela mare, zgomotos, puțin batjocoritor, nu i se potrivea deloc în fața acestui Omega care zâmbea ca și cum îi citise deja toate apărările.
-Domnule doctor, pe mare am învățat că omul care se oferă să-ți aducă apă ori vrea să te salveze, ori vrea să te studieze; dumneavoastră îmi dați impresia primejdioasă că le faceți pe amândouă în același timp.
Val își plecă ușor capul, iar zâmbetul i se adânci.
-Atunci sunteți mai sănătos decât păreți, fiindcă diagnosticul dumneavoastră este aproape corect; vă studiez de ceva vreme, iar de salvat, după cum arătați astăzi, cred că încă aveți suficientă vanitate ca să vă descurcați singur.
Blade Runner izbucni în râs, iar Agatha, care îi zări de la distanță, își șterse ochii cu batista și îi șopti lui Kaelion că doctorul plantației tocmai descoperise singurul om capabil să-l facă pe căpitan să tacă o secundă.
Ceremonia se desfășură sub arcada de camelii și frunze de ceai, cu plantația întinsă în spate, cu muzicanții opriți într-o tăcere emoționată și cu toți oamenii adunați în jur, de la familia Valee la familia Serth, de la slujitorii casei la muncitorii plantației, de la marinarii lui Blade Runner la doctorul Val, care stătea cu brațele încrucișate și îl privea când pe miri, când pe căpitan.
Dan păși spre Vernon la brațul Agathei, iar femeia plânse atât de tare încât, la jumătatea drumului, Dan îi strânse mâna și îi zâmbi cu o duioșie. Mai multe persoane își duseră batista la ochi. Costumul lui prindea lumina ca o frunză de ceai în soare, iar Vernon, așteptându-l sub arcadă, își pierdu pentru o clipă respirația. Dan venea spre el nu ca un om condus spre o formalitate, ci ca un suflet care, după ce purtase multă vreme cheile casei altora, primea în sfârșit cheia propriei fericiri.
Agatha îi puse mâna lui Dan în palma lui Vernon, apoi făcu un pas înapoi, însă înainte de a se retrage complet, îi privi pe amândoi cu toată dragostea care îi tremura pe chip.
-Vă dau unul altuia cu bucurie, fiindcă v-am văzut alegându-vă în zile senine și în zile grele, iar o iubire care știe să rămână blândă când lumea se clatină merită să fie sărbătorită sub cer, nu ascunsă între ziduri.
Vernon îi sărută mâna cu respect, iar Dan, copleșit, se aplecă și o îmbrățișă scurt, apoi se întoarse spre bărbatul care îl aștepta. În jur, oamenii zâmbeau, câțiva plângeau, Sael întreba șoptit de ce unchiul Dan arată ca o floare de ceai, iar Nael îl ținea aproape, cu ochii umezi și cu o palmă așezată liniștitor peste copilul nenăscut, ca și cum voia ca și el să audă muzica acestei familii adunate.
Jurămintele nu fură scurte, nici reci, nici scrise pentru a impresiona lumea, ci rostite cu acea simplitate bogată care vine din ani împărțiți, din ceaiuri băute noaptea, din oboseală purtată în doi, din priviri schimbate peste mese lungi și din iubire matură, crescută în tăcere până când tăcerea nu a mai putut-o ține.
Vernon îi luă ambele mâini lui Dan și vorbi cu glas adânc, fără să ascundă tremurul din el.
-Dan, te-am iubit mai întâi în felul în care un om obosit iubește lumina aprinsă într-o fereastră, apoi te-am iubit ca pe prietenul care îmi cunoștea slăbiciunile fără să le folosească împotriva mea, apoi ca pe bărbatul în fața căruia orice victorie a mea părea goală dacă nu puteam să o împart cu tine; astăzi îți promit casa mea, numele meu, liniștea mea și toate diminețile în care voi avea privilegiul de a te vedea deschizând ochii lângă mine.
Dan își mușcă buza pentru o clipă, iar când răspunse, vocea lui avea limpezimea aceea emoționată care făcu până și muzicanții să stea cu privirile plecate.
-Vernon, eu am trăit multă vreme ca un om care știe să poarte grijă de ceilalți și mai puțin de sine, iar tu ai venit în viața mea fără să-mi ceri să devin altcineva, doar așezând lângă mine răbdare, căldură și un fel de credință pe care la început aproape că nu știam cum să o primesc; astăzi îți promit că nu voi mai ascunde fericirea noastră în colțurile zilei, că voi merge lângă tine cu fruntea ridicată și că, oriunde ne va duce viața, tu vei fi omul spre care mă voi întoarce cu inima întreagă.
Când își puseră inelele, un vânt blând trecu prin arcadă și scutură câteva petale peste umerii lor, iar cineva din spate suspină atât de tare încât râsul izbucni printre lacrimi. Apoi, când ceremonia se încheie și Vernon îl sărută pe Dan sub camelii, muzica izbucni deodată, veselă, largă, aproape nestăpânită, iar aplauzele se ridicară peste plantație ca un stol de păsări.
Agatha plângea deschis, tatăl lui Kaelion o ținea de umeri, Kaelion îl sărută pe Nael pe tâmplă, iar Blade Runner fluieră atât de puternic încât Val Sapo îi atinse brațul cu o mustrare jucăușă.
-Căpitane, dacă speriați mirii în primele trei minute de căsnicie, voi fi obligat să vă prescriu tăcere festivă.
Blade Runner se aplecă spre el cu o expresie de încântare provocatoare.
-Domnule doctor, dacă reușiți să-mi prescrieți tăcere și să mă faceți s-o respect, Agatha o să vă ridice statuie lângă sera principală.
Val îl privi peste marginea paharului, iar răspunsul lui veni moale, sigur, cu o căldură care îl făcu pe căpitan să-și piardă pentru o clipă replica.
-Nu-mi plac statuile, prefer oamenii vii, încăpățânați și suficient de zgomotoși încât să merite îmblânziți încet.
Petrecerea începu cu un dans tradițional, iar Dan și Vernon, prinși la mijloc de muzicanți și de invitați, fură conduși în cercul mare din iarbă, unde pașii se învățau repede și se greșeau cu bucurie. Dan râdea cu toată fața, Vernon încerca să păstreze demnitatea unui contabil și o pierdea de fiecare dată când Dan îl trăgea după el într-o rotire mai îndrăzneață, iar familia Valee, după primele minute de uimire, intră în joc cu o veselie aproape copilărească.
Kaelion dansă cu Agatha, apoi cu Nael foarte încet, fără pași complicați, doar ținându-l aproape, pentru ca sarcina să nu-l obosească, iar Nael își lăsă capul o clipă pe umărul lui, ascultând muzica, râsetele și murmurul plantației care părea să respire odată cu ei.
-E frumos, șopti Nael, iar Kaelion îi atinse spatele cu palma, ca și cum ar fi vrut să așeze răspunsul direct peste inimă.
-Este casa noastră când nu se teme, Nael; așa sună ea când toți cei pe care îi iubim au voie să fie fericiți.
Mai târziu, mesele se umplură, paharele se ridicară, discursurile curseră cu emoție și umor, iar Blade Runner reuși să facă întreaga adunare să râdă povestind cum Dan, omul cel mai ordonat de pe plantație, ajunsese să-i dea lui lecții de administrare a magaziilor, deși el condusese nave prin furtuni în care ar fi tremurat până și sfinții din icoane.
Dan își acoperi fața cu mâna, Vernon râse cu poftă, iar Agatha îi strigă că dacă un căpitan poate ține o corabie pe mare, poate ține și numărul șervețelelor la nuntă, ceea ce stârni o nouă izbucnire de veselie.
Val Sapo, așezat lângă Blade Runner printr-o întâmplare pe care nimeni nu o crezu întâmplare, îi umplu paharul cu apă în loc de vin după al treilea toast, iar căpitanul îl privi cu o sprânceană ridicată.
-Domnule doctor, simt că această relație începe cu o limitare a libertăților mele fundamentale.
Val îi răspunse fără să clipească.
-Începe cu prevenție, căpitane, iar prevenția este forma civilizată prin care un Omega inteligent își păstrează Alpha-ul în stare bună de funcționare.
Blade Runner rămase o secundă foarte serios, apoi râse din adâncul pieptului, iar faptul că nu se îndepărtă de doctor nici după aceea fu remarcat de aproape toată lumea.
Spre seară, când lumânările din borcanele de sticlă se aprinseră una câte una, iar cerul se făcu violet peste rândurile de camelii, muzica deveni mai dulce, mai adâncă, cu refrene vechi despre iubiri care trec prin anotimpuri și se întorc mereu la aceeași ușă.
Dan și Vernon dansară din nou, de data aceasta fără să mai fie împinși de ceilalți, iar mișcările lor fură lente, apropiate, pline de o tandrețe care făcu petrecerea să se domolească în jurul lor. Vernon îi ținea talia cu o mână sigură, Dan își sprijinea palma pe umărul lui, iar costumele lor de culoarea cameliei sinensis prindeau ultimele fire de lumină, transformându-i într-o imagine atât de frumoasă încât Agatha își duse mâna la inimă și nu mai spuse nimic.
În dansul acela nu exista grabă, nici dorința de a impresiona, ci doar liniștea a doi oameni care ajunseseră unul la altul după un drum lung și care, în sfârșit, nu mai trebuiau să se desprindă când cineva intra în cameră.
La marginea ringului de iarbă, Kaelion stătea cu Nael în brațe, Sael adormise într-un scaun mare, acoperit cu o pătură subțire, tatăl lui Kaelion vorbea cu rudele Valee despre viitoarele proiecte, iar Blade Runner și Val Sapo se îndepărtaseră câțiva pași spre aleea cu frezii, sub pretextul unei conversații medicale despre oboseală și vin.
Val mergea liniștit, cu mâinile la spate, iar Blade Runner îl urma cu o curiozitate amuzată, ca un om care știe că intră într-o primejdie și găsește primejdia destul de plăcută.
-M-ați scos de la petrecere ca să-mi vorbiți despre sănătate? întrebă căpitanul, iar Val se opri lângă o tufă albă de frezii și se întoarse spre el cu o privire caldă, directă.
-V-am scos de la petrecere fiindcă acolo vă privesc prea mulți oameni, iar eu prefer să vorbesc cu un bărbat atunci când nu trebuie să împart fiecare expresie a chipului lui cu o întreagă plantație.
Blade Runner, care rareori pierdea teren într-un schimb de replici, își coborî zâmbetul într-o expresie mai atentă.
-Domnule doctor, aveți un fel foarte primejdios de a cere timp.
Val se apropie cu un pas, păstrând totuși acea eleganță liniștită care făcea avansul să pară mai degrabă o invitație decât o cucerire.
-Atunci luați-l ca pe o rețetă, căpitane: câteva minute de liniște, un pahar cu apă, mai puțină bravură și, când veți fi pregătit, un dans cu mine înainte să se termine noaptea.
Blade Runner îl privi lung, iar în ochii lui trecu o lumină pe care nici marea, nici porturile, nici furtunile nu o îmblânziseră vreodată, fiindcă venea dintr-o surpriză omenească, din plăcerea de a fi ales fără să fie provocat la luptă.
-Un dans, domnule doctor, pot să vă ofer; cu liniștea va trebui să aveți răbdare, fiindcă Agatha încearcă de ani întregi și încă n-a reușit.
Val îi atinse foarte ușor mâneca, iar răspunsul lui fu aproape un murmur.
-Agatha a încercat să vă civilizeze pentru casă; eu mă mulțumesc să vă cunosc așa cum sunteți și să vă conving să rămâneți aproape suficient de mult încât să nu mai numiți fuga libertate.
De data aceasta Blade Runner nu râse, iar tăcerea care se așeză între ei nu semăna deloc cu stângăcia, ci cu începutul unui drum pe care amândoi îl vedeau și pe care niciunul nu se grăbea să-l numească.
Când se întoarseră la petrecere, muzicanții cântau un refren vioi, iar oamenii îi strigară pe miri pentru încă un toast. Vernon ridică paharul, Dan se lipi de umărul lui, iar în lumina lumânărilor chipurile lor păreau mai tinere, mai libere, atinse de acea frumusețe rară pe care nu o dă vârsta, ci recunoștința.
-Pentru familia care ne-a primit, pentru familia care ne-a însoțit, pentru cei care au muncit astăzi ca această plantație să cânte și pentru bărbatul pe care îl țin de mână, spuse Vernon, privind spre Dan cu toată viața lui adunată în ochi,
-… ridic acest pahar nu ca un contabil, nu ca fiu Valee și nu ca om care a învățat să negocieze orice, ci ca soțul lui Dan, fiindcă acesta este titlul care îmi face cea mai mare onoare.
Râsetele și aplauzele izbucniră peste mese, iar Dan, roșu la față și fericit până la lacrimi, îl sărută fără să mai aștepte îndemnul nimănui.
Noaptea coborî peste plantație cu miros de ceai, frezii, camelii și mâncare caldă, iar muzica se auzi mult după ce stelele apărură deasupra conacului. Oamenii dansau pe iarbă, copiii adormiți erau duși în camere, paharele se umpleau iar și iar, iar departe, între rândurile de camelii, lumânările făceau aleile să pară cursuri mici de lumină.
În mijlocul tuturor, Dan și Vernon rămâneau frumoși în costumele lor de culoarea cameliei sinensis, ținându-se de mână cu firescul unor oameni care își promiseseră de mult, în tăcere, ceea ce astăzi rostiseră sub cer.
Plantația Serth, care cunoscuse așteptarea, doliul, frica și întoarcerea, se umplea acum de cântec, iar în cântecul acela fiecare om își găsea locul: Agatha cu lacrimile ei fericite, Kaelion și Nael cu viitorul crescând între ei, familia Valee și familia Serth așezate la aceeași masă, Blade Runner prins fără apărare în zâmbetul doctorului Val Sapo, iar mirii, luminoși și emoționați, dansând sub ramurile de camelie ca și cum întreaga lume se strânsese pentru câteva ore într-o singură grădină.
❤️❤️❤️Frumoasa nunta ,plina de fericire și tachinarile dintre Blade și Val destul de plăcute. Mulțumesc frumos pentru postare. ❤️❤️❤️
Daa, s a aprins flacăra iubirii, cred
Ce frumosi sunt mirii si ce frumos este pregatita nunta.Imi plac tachinarile intre doctor si capitan.Doctorul cred ca a pus de mult ochii pe Blade.Kelion si Nael sunt in lumea lor fericiti.
Fericire 100 la sută
Mulțumesc!❤️
M-am bucurat alături de ei de acest eveniment fericit, e super că se conturează o nouă pereche la orizont. Am trăit tot capitolul cu spaima că acei oameni ar putea să atace și să rănească sau să omoare o grămadă de persoane, ar fi bine să fie prinși înainte să reușească să facă ceva, sper că Blade Runner este destul de vigilent cât să reușească acest lucru! 🙁