Dar pentru Tony Bond nimic nu era liniștit.
În mașina care înainta pe drumul asfaltat ce tăia colinele, degetele îi băteau ritmic în cotiera din piele, trădând o agitație pe care nu o mai simțise de mult. Trecuse o lună, o lună întreagă în care Kaelion dispăruse din lumea lui fără niciun răspuns, fără niciun apel întors, fără nicio explicație, iar gândul acela îl rodea fără încetare: găina cu ouă de aur începea să-i scape printre degete. Cum era posibil ca acest Alpha să reziste fără sex o lună de zile? Se culca cu acel Omega ce devenise soția lui? Nuuu, imposibil.
Când ajunse, plantația era deja vie. Muncitorii se mișcau în ritmul bine cunoscut al dimineții, coșurile se umpleau de muguri fragezi, iar liniștea era spartă doar de foșnetul frunzelor și de pașii ușori pe pământul reavăn, până în clipa în care îl văzu.
Dincolo de biroul de sticlă și oțel, dincolo de costume, dincolo de postura aceea rece și inaccesibilă, era acolo, între rânduri, îmbrăcat simplu, cu o pălărie de pai jerpelită, cu mâinile ocupate de mugurii de ceai, lucrând cot la cot cu muncitorii și… cu…cu el…acel Aenon. Acel Omega răsărise de nu se știe de unde și complota acum să-i fure amantul.
Tony simți cum ceva i se strânge în piept, pentru că gesturile erau plăpânde, aproape imperceptibile pentru oricine altcineva, o atingere scurtă pe braț, firească, degetele lui Kaelion ridicând pălăria de paie a lui Aenon și așezând-o la loc cu o grijă, priviri schimbate fără cuvinte, o intimitate liniștită, o complicitate care nu cerea nimic. Frumusețea momentului devenea insuportabilă, tinerețea aceea calmă și armonia lor, felul în care păreau să respire același aer și să împărtășească aceeași pasiune fără efort umplu în Tony un gol care se transformă rapid în ceva mult mai întunecat.
Ură.
Nu se putea, nu avea voie, nu putea să-l lase pe acel Omega să-i fure ceea ce îi aparținea.
– Kaelion! Dragule!
Zâmbetul dispăru instantaneu de pe chipul lui Kaelion, umbra reveni, privirea i se întunecă, iar corpul i se încordă aproape imperceptibil, ieșind dintre rânduri fără un cuvânt și trăgându-l pe Aenon după el, în timp ce Tony grăbi pasul și se apropie cu brațele deschise, încercând să-l îmbrățișeze:
– Dragule, se pare că ai uitat cu totul de companie, chiar m-ai îngrijorat.
Dar totul se opri în secunda următoare, pentru că Kaelion nu răspunse, se mișcă tot trăgându-l pe Omega după el. Privirea lui alunecă rece spre Tony, în timp ce mâna lui continua să țină strâns mâna lui Aenon, un gest simplu, dar care pentru intrus însemna ceva definitiv.
– Domnule Bond… ați uitat bunele maniere? vocea lui era joasă, tăioasă ca gheața, iar continuarea veni fără milă.
–Dacă nu ați remarcat, soția mea este aici, prezentă, rectificați-vă greșeala.
Tony încremeni o fracțiune de secundă, furia îi explodă în piept, dar în exterior zâmbi, impecabil, fals, inspirând lent înainte de a se pleca în fața lui Aenon și de a-i spune:
– Omagiile mele, domnule Serth, scuzați mica mea neatenție, mi-a fost foarte dor de Kaelion și am uitat să vă salut.
Aenon, deși știa perfect cine era bărbatul, înclină ușor capul, privirea lui rămânând calmă, curată, iar vocea, când vorbi, era liniștitoare, aproape caldă:
– Ați luat micul dejun? Dacă nu, voi cere să se pregătească unul pe terasă, este o dimineață încântătoare.
– Kaelion, putem avea o discuție în privat?
Pentru o clipă crezu că a găsit o breșă. Aenon încercă să-și retragă mâna, dar nu reuși, degetele lui Kaelion strângându-se ușor în jurul ei. Răspunsul veni fără ezitare:
– Nu mă feresc de soția mea, afacerile mele sunt și afacerile ei, spuneți ce aveți de spus sau întoarceți-vă de unde ați venit.
Un singur gând îi ardea mintea, repetându-se obsesiv: Aenon Serth trebuia să dispară…complet.
Va șterge orice urmă de pe fața pământului și o va face repede, înainte să-l piardă definitiv pe Kaelion.
…….
După-amiaza se așternea domol peste Velaryn Thae, iar lumina caldă a soarelui se filtra prin rândurile nesfârșite de Camellia sinensis, îmbrăcând veranda anexei într-o liniște aurie, aproape solemnă, care părea să nu aibă nicio legătură cu zbuciumul ce se consumase acolo cu doar o lună în urmă.
Dan Palo stătea sprijinit de balustradă, drept și nemișcat, cu privirea pierdută pentru o clipă peste plantație. În expresia lui calmă, greu de citit, se strecură un zâmbet discret, atât de rar încât ar fi trecut neobservat pentru oricine nu îl cunoștea îndeaproape. Amintirea care îi revenea nu era una obișnuită, ci una dintre acelea care, deși marcate de tensiune și efort, păstrează în ele o urmă de ironie aproape tandră.
Își amintea perfect ziua în care Vernon, beat și complet lipsit de orice urmă de luciditate, îl confundase cu o femeie, iar acel moment absurd, rostit cu o siguranță ridicolă, Donșoară… îi revenea acum cu claritate . Atunci, crezuse că-l culcase și că dormea. Dar bețivul se ridicase pentru a nu știu câta oară ca un automat. Imaginile îi năvăliră de undeva din memorie…
Ușa camerei se izbi de perete cu un zgomot surd, iar Vernon apăru în prag, sprijinindu-se de toc ca și cum ar fi fost singurul lucru stabil din univers.
– Donșoarăăăă… întinse el cuvântul, cu o grație complet incompatibilă cu starea lui.
– Nu e frumos să pleci fără să-ți iei rămas bun…
Dan închise ochii pentru o fracțiune de secundă…Respiră.
Se întoarse încet.
–Domnule Vale, iar confundați persoana.
Vernon clipi lung, încercând să focalizeze.
Se apropie sau, mai corect, încercă să se apropie, într-un traseu șerpuit care sfida orice regulă a echilibrului.
– Nu, nu… nu… ridică un deget, foarte convins.
– Știu eu… ochii ăștia…
Se opri fix în fața lui Dan și îl privi foarte serios, mult prea aproape.
– …sunt ochi de fată.
Făcu o pauză. Dan nu clipi.
– Și…continuă Vernon, conspirativ.
– …și vocea… dacă nu vorbești prea mult… merge.
Dan ridică privirea cu o lentoare periculoasă și gândi:
Alcoolul ți-a mâncat creierul.
– Știam eu!
Vernon izbucni triumfător, pierzându-și echilibrul în același timp și agățându-se de brațul lui Dan.
– Am ochi format…
–Da. Se vede, mormăi Dan fără chef.
Vernon îl studie din nou, încruntat acum, de parcă analiza lui devenise brusc mult mai complexă.
– Doar că…
– se aplecă puțin, șoptind:
-…ești cam înaltă.
Dan își ridică sprânceana.
–Voi lua în considerare observația.
Urmă un moment de liniște, apoi Vernon oftă dramatic.
– Toate femeile frumoase sunt complicate…
Și, fără niciun avertisment, își lăsă toată greutatea pe Dan, complet, ca un sac.
Dan îl prinse instinctiv, fără să clipească măcar.
– …Desigur, murmură el.
Îl privi o secundă.
Apoi, cu aceeași calmă eficiență care îl definea, îl ridică pe Vernon de braț și îl trase după el.
– Hai.
– Unde mă duci? murmură Vernon, deja pe jumătate adormit.
– La nani.
–Oooooo….pieptoasă, înaltă și îndrăzneață…
Dan se opri o clipă.
Își întoarse capul ușor, iar privirea lui, deși calmă, avea acum o nuanță fină de avertisment.
– Domnule Vale.
Făcu o pauză scurtă.
– Dacă mai spuneți un cuvânt, vă las pe jos.
Tăcerea se instaură instantaneu, Vernon ridică mâna slab, ca un gest de capitulare.
— …bună fată.
Dan expiră lent.
Îl târî din nou, pentru că mai făcuse deja drumul, până în dormitorul de la etaj, îl așeză pe pat și îi scoase pantofii cu mișcări precise, aproape mecanice.
Vernon deschise un ochi.
– Rămâi?
Dan trase pătura peste el, fără grabă.
– Nu.
–Pieptoasă, înaltă, îndrăzneață…dar crudă…
Se întoarse să plece, dar, pentru o clipă, se opri în prag.
Privirea îi căzu asupra bărbatului întins pe pat, dezordonat, vulnerabil într-un fel pe care probabil nu l-ar fi acceptat niciodată treaz.
Îi ieși un oftat aproape imperceptibil, apoi închise ușa încet, fără zgomot.
Pe verandă, liniștea reveni.
Dan se scutură de imaginile de acum trei luni și zâmbetul i se șterse. Ceea ce se întâmplase după acel episod nu mai avea nimic din ușurința acelei scene.
În săptămânile care urmară, Dan își asumase fără ezitare rolul pe care Aenon și Kaelion i-l încredințaseră, acela de a-l aduce pe Vernon înapoi la o stare în care să poată funcționa. Domeniul avea nevoie de un contabil lucid, iar dosarele, adunate în tăcere lună după lună, nu mai puteau aștepta. Astfel, cu o hotărâre tăcută și o disciplină de neclintit, ascunsese fiecare sticlă de alcool din anexă și din împrejurimi, eliminând orice cale de întoarcere. Ceea ce urmase fuseseră șase săptămâni de dezintoxicare cumplită, în care răbdarea îi fusese pusă la încercare în fiecare clipă.
– Mi-a fost dat, răspunsese simplu, fără urmă de ezitare.
Zâmbetul îi reveni pentru o clipă pe buze, mai clar acum, pentru că își amintea momentul în care tăcerea luase locul furiei și în care rezistența nu mai fusese împotriva lui, ci împotriva propriei slăbiciuni.
Pașii care se auziră pe treptele verandei îl readuseră în prezent. Dan ridică privirea și îl văzu pe Vernon apropiindu-se, iar imaginea din fața lui nu mai avea nimic în comun cu cea de acum o lună. Bărbatul mergea drept, fără ezitări, fără acea nesiguranță care îi definea fiecare mișcare altădată. Chipul îi era mai aspru, mai obosit, dar și mai clar, iar fiecare trăsătură își regăsise locul într-o ordine pe care o pierduse.
Se opri în fața lui și îl privi direct, fără ocolișuri.
– Nu ai altceva de făcut decât să stai și să privești? întrebă el, cu o răceală controlată, lipsită de orice urmă de ironie.
– Am. Așteptam să vă reveniți.
Maxilarul lui Vernon se încordă vizibil.
– Nu ți-am cerut ajutorul.
– Știu.
– Și totuși ai decis pentru mine.
– Am făcut ce era necesar.
Tensiunea dintre ei nu dispăruse, dar se schimbase în natură, devenind mai clară, mai puțin haotică, iar Vernon făcu un pas mai aproape, privindu-l cu o intensitate lipsită de confuzie.
– Să nu crezi că îți sunt recunoscător, individ fără rușine.
– Nu cred.
Privirea lui Vernon coborî pentru o clipă, apoi reveni.
–Atunci de ce zâmbești?
Pentru că zâmbea, acel zâmbet mic, reținut, părea mai degrabă o reacție involuntară decât o expresie asumată.
– Pentru că nu mă mai confundați cu o domnișoară, răspunse el, iar tonul, deși calm, purta o urmă fină de umor.
– Nu știu despre ce vorbești.
Tăcerea care urmă nu mai era tensionată, ci doar încărcată de lucruri nespuse, iar Vernon își trecu mâna prin păr, revenind brusc la ceea ce conta cu adevărat.
– Unde sunt dosarele?
Dan făcu un gest calm spre interiorul anexei.
– Pe birou. Administratorul vi le-a lăsat pe toate.
– S-au adunat multe?
– Considerabil.
O umbră de concentrare traversă chipul lui Vernon, iar responsabilitatea, odată ignorată, își revendica acum locul.
– Perfect, murmură el, mai mult pentru sine, întorcându-se spre ușă.
Se opri însă o clipă, fără să se întoarcă.
– Și nu mai zâmbi așa.
Dan îl privi, ușor surprins.
– Cum?
– De parcă ai câștigat.
Pentru o clipă, liniștea se așternu din nou între ei, iar răspunsul lui Dan veni simplu, lipsit de orice urmă de triumf.
– Nu am câștigat.
O scurtă pauză, apoi adăugă:
– Dumneavoastră ați făcut-o.
Vernon nu mai răspunse. Intră în casă, iar ușa se închise în urma lui cu un zgomot surd, lăsând veranda din nou în liniște.
Dan rămase pe loc, privind pentru o clipă în gol, iar zâmbetul îi reveni, de data aceasta ceva mai limpede, pentru că, dincolo de toate cuvintele rostite sau nerostite, știa că ceea ce fusese mai greu trecuse deja.
mulțumesc !
Daaa și uite cum se înfiripă o poveste se iubire , timid dar sigur , dar as vrea ca Dan sa-l chinuie puțin sa-si spele nițel păcatele, ca ahhh ce l-aș mai chinui eu , pedeapsa ca altfel.nu am cum sa-i spun .
Cat despre Kaeloin nu știu câte ape îi trebuie sa-si spele păcatele, nu mă interesează ca au fost 15 ani , atâta timp cât nu au existat sentimente nu are nicio scuza ptr faptele lui .
Și poate înțerci și curva aia de Tony , Doamne ca de nu ți l-as castra cu pila de unghii și l-as face eunuc la curtea domnească
Tony altă mâncare de pește…
❤️❤️❤️Cu siguranță nu la asta se aștepta Tony Bond în urma vizitei inoportune făcute la plantație. A fost o surpriza neplăcută.
Mi-a plăcut atitudinea și comportamentul lui Kaelion, nu a rămas nici o secunda singur cu el . Bineînțeles că Tony nu o sa se resemneze cu aceasta situație și îmi este groaza de ce ar putea face.
Mulțumesc frumos pentru postare. ❤️❤️❤️
Da, Tony…ciuma secolului…
Un pas mare făcut de Kaelion ,chiar daca i a urcat până la cer ura lui Toni Dan l a cătănit bine pe Vernon Totuși își păstrează umorul sI coloana vertebrala.
Să vedem ce va fi…
Atmosfera s-a schimbat clar între toți. Kaelion și Aenon, evident, încep o relație frumoasă iar între Dan și Vernon lucrurile încep sa capete claritate. Îmi place comportamentul lui Kaelion dar mi-e teama ca nu-i va face față lui Tony. Îl iubesc pe Dan pentru “construcția” lui verticala și blândă. Vernon, vei fi altul pe vecie. ❤️❤️❤️
Tony este un tip periculos. Cred că ar fi in stare de orice, numai să nu-și piardă sursa de venit. Kaelion l-a pus la punct. Dar trebuie sa fie atent .
Mulțumesc!❤️
Ce schimbare pentru Kaelion, ce refuz dur a inghitit Tony. Dan si Vernon sunt simpatici foc cu jocul de atitudine dintre ei . Multumesc.
Kaelion a procedat, în sfârșit, relativ corect și nu a lăsat ca Aenon să fie jignit pe față. E oricum rănit, fiindcă soțul lui are o relație căreia nu i-a pus capăt după 9 luni de la căsătorie. Mă bucur că a venit Tony, fiindcă, cu această ocazie am aflat că doar de când a venit la moșie nu și-au tras-o. Deci, numai o lună de abstinență – forțată, fiindcă nu a fost în oraș, și acum, merită un premiu, nu? Zice Kaelion în mintea lui: „ Ia să mă îndrăgostesc de bunul meu, pe care-l dețin prin contract, nu? Poate-mi place experiența și mă dau băiat de casă. Ăsta-i deștept, tânăr, miroase frumos și e frumos, o afacere bună! Mai schimb și eu. Dacă nu e bine, revin la Tony, care știu sigur că e bun la sex.”Despre Vernon și Dan, numai de bine.