Anemone în iarnă -Capitolul 12 vol 3

În numele tatălui și al fiului și al sfântului duh

https://youtu.be/Wvx3dkYoX34?si=6nuwGh1B1JkMcLaU

Trecuseră două luni de la nunta lui Dan și Vernon, două luni în care viața plantației își regăsise ritmul cald, aproape ceremonial, iar casa Serth se umpluse din nou de zgomote familiare, de mirosul laboratoarelor deschise dimineața, de pașii oamenilor care străbăteau curțile și de parfumul florilor culese pentru noile esențe. În tot acest timp, Nael continuase să-i ceară lui Kaelion să meargă împreună la Tikrit, acolo unde trebuiau comandate sticluțele destinate parfumului pe care laboratorul aștepta să-l producă.

La început, Kaelion încercase să amâne călătoria, folosind drept motiv distanța, vremea schimbătoare și posibilitatea de a trimite pe altcineva, însă Nael stăruise cu acea blândețe încăpățânată care îi fusese dintotdeauna proprie. Era convins că alegerea recipientelor trebuia făcută chiar de ei, fiindcă forma, culoarea sticlei, greutatea dopului și felul în care lumina pătrundea prin pereții transparenți făceau parte din identitatea unui parfum la fel de mult precum esența aflată înăuntru.

În cele din urmă, Kaelion acceptase.

Agatha se împotrivise încă din clipa în care aflase. Teama îi cuprinsese chipul atât de limpede, încât nici măcar încercarea ei de a păstra o atitudine demnă nu izbutise să ascundă tremurul degetelor atunci când își așezase ceașca pe masă. Tikritul fusese locul unde începuse ruptura, locul spre care cei doi plecaseră înainte să dispară, iar pentru ea numele acelui oraș rămăsese legat de 18 luni de căutări, de nopți nedormite și de spaima că nu avea să-și mai vadă niciodată copilul.

După plecarea lor, incapabilă să rămână cu neliniștea aceea strânsă în piept, Agatha îl chemase pe Blade Runner. Căpitanul o ascultase fără să o întrerupă, apoi își scosese telefonul și își sunase oamenii din Tikrit, cerându-le să fie atenți, să urmărească traseul celor doi și să se pregătească să intervină dacă apărea ceva suspect.

Drumul era lung, iar orele petrecute în mașină deveniseră obositoare, însă Nael și Kaelion păstraseră o dispoziție bună. Vorbiseră despre laborator, despre noile parfumuri și despre felul în care sticluțele ar fi trebuit să arate pe rafturile magazinelor, iar Nael schițase pe un carnețel câteva forme simple, elegante, pe care i le arăta din când în când lui Kaelion, cerându-i părerea. Kaelion îl privea zâmbind, îi răspundea cu răbdare și lăsa căldura glasului și feromonii  lui Nael să umple habitaclul.

Vremea se schimbase pe măsură ce se apropiau de Tikrit. Cerul coborâse peste șosea într-o masă grea de nori întunecați, iar o ploaie rece începuse să cadă, lovind parbrizul cu picături repezi, purtate aproape orizontal de rafalele puternice. Vântul zguduia mașina, împingând-o din lateral, iar ștergătoarele se mișcau necontenit, abia reușind să păstreze drumul vizibil.

Kaelion strângea volanul cu ambele mâini.

Chipul îi rămânea calm, însă în interiorul lui se deschisese o fisură adâncă. Ziua aceea fusese la fel…u ploaie, cu vânt, cu cer întunecat, un drum ud și nesfârșit. Își aduse aminte sunetul apei lovind caroseria. O teamă pe care atunci nu o înțelesese și care acum se ridica din memorie cu o forță aproape fizică.

Mai aveau aproximativ o oră până la Tikrit.

În partea stângă a șoselei se vedea fluviul, umflat de ploaie și agitat de vânt, cu valuri scurte și întunecate care izbeau malurile. Kaelion îl privi numai o clipă, însă acea clipă fu suficientă pentru ca în mintea lui să izbucnească imagini fragmentate: apa neagră, metalul contorsionat, un țipăt, mâna lui Aenon întinsă spre el, faruri apropiindu-se din spate și o mașină care îi tăia calea.

Respirația i se scurtă.

În oglinda retrovizoare apărură primele lumini…două faruri, apoi încă două…și încă unele.

Ziua se întunecase atât de mult, încât mașinile din spate păreau siluete fără formă, apropiindu-se prin perdeaua de ploaie. Kaelion întinse mâna și prinse degetele lui Nael. Gestul fusese rapid, aproape instinctiv. În clipa următoare apăsă accelerația.

Numele se ridică din străfundul memoriei cu violența unei lovituri.

Tony Bond.

Mașinile acelea erau la fel ca atunci.

Nu se putea. Viața nu putea fi atât de nedreaptă încât să-i aducă din nou pe același drum, sub aceeași ploaie, cu aceleași faruri urmărindu-i și cu aceeași moarte apropiindu-se din spate.

Lângă el, Nael își sprijinise palma pe burtă și fredona încet o melodie pentru copil. Glasul lui era moale, cald, aproape șoptit, iar Kaelion îl privi o fracțiune de secundă, simțind că inima i se sfâșie sub frumusețea aceea senină.

Aenon al lui, soția lui…copilul lor…nu avea să-i lase să moară…nu din nou.

Nael se opri din fredonat și se uită către vitezometru, apoi spre chipul lui Kaelion. Observase încordarea maxilarului, degetele albite pe volan și felul în care privirea lui se muta repetat către oglinda retrovizoare.

– Viteza nu este prea mare, iubitul meu? întrebă el, ușor agitat.

Kaelion îi strânse mâna și își păstră glasul calm.

– Vreau să ajungem cât mai repede la Tikrit.

Un bubuit violent se auzi din spate.

Mașina fu izbită cu putere, iar trupurile lor se proiectară înainte. Centurile se strânseră dur peste piept, în timp ce Kaelion smuci volanul și reuși să păstreze vehiculul pe șoseaua udă.

Nael scoase un strigăt și își duse imediat brațele în jurul abdomenului.

– Ce a fost asta, Aren? Ce se întâmplă?

Numele acela vechi îi străpunse lui Kaelion pieptul…Aren.

Toată noaptea aceea reveni în mintea lui dintr-odată, întreagă, nemiloasă, cu sunete, mirosuri, imagini și spaima de a-și pierde soțul și copilul. Ochii i se umplură de lacrimi, însă continuă să conducă, luptând cu vântul și cu mașina care îl lovea din spate.

Erau patru vehicule.

Unul dintre ele se desprinse din coloană și intră pe banda cealaltă, încercând să-l depășească. Kaelion apăsă accelerația, însă cealaltă mașină avea mai multă putere. Îl ajunse, trecu înaintea lui și se întoarse brusc, tăindu-i calea.

Kaelion frână.

Roțile alunecară pe asfaltul ud, iar mașina se opri aproape transversal, la numai câțiva metri de vehiculul din față. Celelalte trei se așezară imediat în spate și pe lateral, închizând orice cale de scăpare.

Kaelion apăsă automat butonul de blocare a portierelor.

Din mașini coborâră numeroși bărbați mascați. Purtau haine negre, glugi trase peste cap și mănuși, iar ploaia le curgea pe umeri și pe brațe în timp ce se apropiau. Numai unul dintre ei își lăsase chipul descoperit. Era îmbrăcat în negru, cu un palton lung care se mișca în vânt, iar în mâna dreaptă purta o bâtă de baseball.

Tony Bond.

Kaelion îl recunoscu înainte ca bărbatul să ajungă lângă mașină.

Oamenii începură să lovească geamurile. Bâtele și obiectele metalice izbeau sticla cu zgomote asurzitoare, iar întreaga caroserie se cutremura. Nael se retrase în scaun, cuprins de spaimă, ținând pandantivul strâns într-o mână, în timp ce cu cealaltă își proteja abdomenul.

Kaelion înțelese că geamurile aveau să cedeze.

Se întoarse către el și îi atinse obrazul.

Nael, te iubesc foarte mult, Rămâi în mașină. Blochează din nou portiera după mine.

 -Aren, nu ieși!

Kaelion deschise portiera și coborî în ploaie.

Mai mulți bărbați se repeziră asupra lui. Prima lovitură îl izbi în umăr, a doua în coaste, iar o alta îi lovi genunchiul. Încercă să se apere, să înainteze către Tony, însă numărul lor îl copleși. Căzu în genunchi pe asfaltul ud, cu respirația tăiată și cu apa curgându-i peste față.

Ridică privirea spre Tony Bond.

– Nu-i faceți rău soției mele.

Tony se apropie încet, târând bâta de baseball pe șosea. Capătul ei scrâșnea pe asfalt, iar zgomotul acela îi sfâșia lui Kaelion memoria.

Tony se opri în fața lui și îl privi cu o ură care trecuse de mult dincolo de rațiune.

– De ce dracu’ nu ați murit atunci? rosti el.

– Astăzi nu voi pleca până când nu voi vedea cu ochii mei că sunteți morți.

Își întoarse capul spre oamenii aflați lângă mașină.

– Scoateți pe Omega de acolo.

Patru bărbați loviră geamul lateral până când acesta cedă, apoi deschiseră portiera și îl smulseră pe Nael dinăuntru. El încercă să se agațe de scaun, să-și apere copilul și să ajungă la Kaelion, fără să înțeleagă ce se petrece sau de ce acei oameni îi priveau cu atâta ură.

Tony ridică bâta și îl lovi pe Kaelion.

Sunetul loviturii se amestecă în ploaie cu țipătul lui Nael.

– Areeeen! Nu da în soțul meu! Aaaa!

Kaelion căzu într-o parte, apoi încercă să se ridice. Tony își schimbase deja poziția și se pregătea să lovească din nou. Pe chipul lui nu mai exista ezitare, ci numai cruzimea unui om care pășise pe drumul crimei și al nebuniei și care nu mai vedea în fața lui ființe omenești.

Bâta coborî din nou.

Kaelion ridică brațele goale și primi lovitura peste ele.

Nael își duse mâinile la tâmple și scoase un urlet atât de puternic, încât glasul lui păru să spintece vântul.

– Kaelioooon! Nu-l omorî! Nu-l omorî! Kaelioooon, iubirea mea!

Numele acela răsună în el și rupse ultima barieră.

Kaelion…Aenon…totul reveni.

Chipul soțului său dinaintea dispariției, laboratorul, plantația, promisiunile…nunta lor, copilul din burtă…noaptea în care fuseseră urmăriți…Tony Bond… Își aduse aminte izbitura…apa…căderea…întunericul.

Tony zâmbi crud și își ridică iar bâta.

– Spune-i „bye-bye” soțului tău.

Kaelion își întoarse capul spre Nael.

Îl văzu ținut de cei patru bărbați, cu părul ud lipit de frunte, cu mâinile întinse spre el și cu chipul răvășit de lacrimi. Aenon își amintise. Se vedea în ochii lui. Își amintea cine era, cine fusese bărbatul aflat în genunchi pe asfalt și ce însemnaseră unul pentru celălalt.

Kaelion îl privi cu toată iubirea pe care o purtase prin două vieți și două nume.

– Iubito, până când moartea ne va despărți… Aenon al meu…

Tony ridică bâta pentru lovitura de grație.

Focurile de armă izbucniră din depărtare.

Bărbații din jurul lor se prăbușiră unul după altul, cu membrele moi, asemenea unor păpuși dezarticulate. Cei care îl țineau pe Nael căzură, iar el se clătină și se lăsă în genunchi, continuând să-și protejeze abdomenul.

Prin perdeaua de ploaie apăru un bărbat înalt, urmat de aproximativ douăzeci de oameni înarmați.

Blade Runner semăna cu un demon ieșit din Apocalipsă.

Tony se întoarse și încercă să fugă, însă timpul lui se sfârșise.

Blade Runner își îndreptă privirea spre unul dintre oamenii săi și strigă:

– Repede! Duceți-i la spital, la Tikrit!

Oamenii lui Blade se executară. Mașina cu Aenon și Kaelion demară și dispăru în mare viteză.

În urma lor, Blade Runner semăna cu un justițiar ieșit din iad. Se apropie de Tony Bond care era ținut în genunchi de doi oameni. Scoase lent un pumnal. Tony Bond rânji:

– Nu-mi pasă , hai , bagă cuțitul în mine și să terminăm odată.

Blade Runner se învârti în jurul lui ca un vultur în jurul unei prăzi.

Înfipse cuțitul în omoplat și tăie o articulație.

-Aaaaaaaaaaa!…Lua-te-ar dracu moș împuțit!!!Aaaaaa!!!

Blade Runner se opri în fața lui Toni care suferea martirul. Privi pumnalul  și-i luă brațul. Apoi se uită în ochii lui.

–Ai îndrăznit să te atingi de copiii mei?

Fără avertisment, îi tăie ligamentele. Tony urlă ca un animal înjunghiat, dar nu se îmblânzi:

–Lua-te-ar dracu! Să te fut! Dobitocule!

Mâna îi căzu ca moartă. Blade Runner  îl împinse și bărbatul căzu pe spate pe șoseaua umedă și rece. Bărbatul Alpha îi apucă un picior și-l ridică la înălțimea lui. Smulse pantoful și ciorapul cu un singur gest. Se uită la Tony Bond și vorbi calm:

–Eu sunt Blade Runner, contrabandist, criminal și tot ce vrei tu. Îi iubesc pe Aenon și Kaelion Serth cu toată puterea ființei mele și tu i-ai omorât deja odată, dar nu ți-a fost destul. Te-ai hotărât să-i mai omori odată. Spune-mi, te căiești?

Tony îl privi și scuipă într-o parte. Blade Runner râse sadic:

-Mă gândeam eu.

Mâna lui execută o mișcare rapidă și Tony Bond urlă din nou. Ligamentele de la gleznă fuseseră secționate.

-Știi de ce nu te omor cu mâna mea? Ai vreo idee?

-Du-te dracului!!!

Corpul lui Tony Bond era dezarticulat, chiar dacă ar fi vrut, nu s-ar mai fi putut ridica.

Blade Runner se aplecă și rânji.

– Nu ți se pare o seară numai bună de înotat?

Abia în acea clipă, ochii lui Tony Bond se  măriră de groază.

-Ce…ce vrei să faci?

Blade Runner se ridică și făcu un semn. Doi oameni se apropiară de Tony. Acesta încercă să se târască dar nici așa nu putea. Cu ligamentele tăiate, corpul nu mai avea putere.

-Nuu, luați mâna de pe mine, nu vreau!

Blade Runner arăta ca îngerul morții și calmul lui te îngheța, nu ridicase nici măcar o dată tonul.

– Știi care e pedeapsa pentru cei ce omoară omega însărcinați?

Tony se zbătea urlând în mâinile celor doi marinari ai lui Blade.

Blade Runner îl privi cu capul sus:

–Moartea, domnule Bond. Aruncați-l. aveți grijă să cadă în apă. La revedere domnule Bond, ne reîntâlnim în iad.

Când fu aruncat în fluviu, Tony Bond urlă înfiorător. Corpul lui se izbi de valurile reci și aspre. Se auziră strigăte de ajutor câteva bune minute, nu putea să înoate, nu putea să rămână pe linia de plutire. În câteva minute corpul se scufundă. Blade privi cerul, privi ploaia, apoi se întoarse și spuse oamenilor săi.

-Vânătoarea a fost bună, duceti masinile de aici dar înainte aruncați și cadavrele. Plec la spital. Cred că voi fi bunic.