Anemone în iarnă -Capitolul 19 vol 2

Tandrețe

Aburul supei se ridica în valuri subțiri deasupra mesei, răspândind în bucătărie mirosul liniștitor al legumelor fierte lent și al verdețurilor proaspăt tocate.

Lângă bol se afla o pâine rotundă, scoasă de curând din cuptor.

Coaja aurie încă trosnea ușor.

Untul începea să se topească pe feliile tăiate.

După aproape trei săptămâni petrecute pe mare și după noaptea aceea de furtună care păruse capabilă să sfâșie oceanul în două, imaginea aceea simplă îi părea lui Aren mai prețioasă decât orice.

Purta pijamale moi și groase.

Părul încă îi era puțin umed după duș.

Simțea căldura casei până în oase, corpul lui începea să înțeleagă că pericolul trecuse.

În mijlocul acelei atmosfere liniștitoare, Omega părea singurul lucru care refuza să se așeze și să se bucure de moment. Îndrepta un șervet, îl muta câțiva centimetri mai la stânga, verifica ceainicul, ridica și cobora capacul, se apropia de frigider, își amintea altceva și se întorcea spre masă, lua o cană, o schimba cu alta, apoi verifica temperatura supei de parcă întreaga lume depindea de câteva grade în plus sau în minus.

Aren îl urmări în tăcere, cu mâinile în jurul bolului și cu un zâmbet care deveni din ce în ce mai larg. Îl privea cum se învârte prin încăpere cu aceeași atenție cu care, pe mare, urmărise valurile și schimbările vremii, iar după câteva minute înțelese că Nael nu încerca să aranjeze masa. Încerca să-și liniștească sufletul după spaima pe care o trăise.

Luă o lingură de supă și gustă încet. Căldura îi coborî în piept și îi alungă ultimele urme ale frigului adus de furtună.

– Nael, dacă există vreun loc pe lume unde oamenii gătesc mai bine decât tine, eu nu am ajuns încă acolo, spuse Aren, ridicând privirea spre el.

– Ți-am pus mai multă rădăcină de țelină. Știu că îți place, răspunse Nael, apropiindu-se de masă doar pentru o clipă.

– Și este perfectă.

– Am adăugat și pătrunjel proaspăt. Tara spune că aroma rămâne mai puternică atunci când îl pui la sfârșit.

– Tara are dreptate. Este cea mai bună supă pe care am mâncat-o în viața mea.

Un zâmbet discret apăru pe chipul lui Nael, însă imediat după aceea privirea îi alunecă spre ceainic.

– Cred că ar trebui să verific apa pentru ceai.

– Apa aceea fierbe de suficient timp încât să poată hrăni un regiment întreg, răspunse Aren.

– Atunci poate aduc puțin unt.

– Pe masă este deja destul unt cât să ungem toate bărcile din port.

– Poate mai tai niște pâine.

– Nael.

Omega se opri și îl privi.

– Da?

– Vino aici.

– Imediat. Mai am doar…

– Exact asta spuneai și acum zece minute.

– Pentru că încă mai am lucruri de făcut.

– Încep să bănuiesc că ai găsit o metodă prin care să transformi o bucătărie pentru trei persoane într-o navă cu echipaj complet.

Un râs scurt îi scăpă lui Nael, însă el se întoarse iar spre dulap.

Aren clătină amuzat din cap, se ridică de pe scaun și traversă încăperea. Când ajunse lângă el, îi prinse mâna și îl privi direct în ochi.

– Aren?

– Am descoperit problema.

– Care problemă?

– Problema că de când am intrat pe ușă tu ai parcurs mai mulți kilometri prin casă decât am parcurs eu pe punte în timpul ultimei furtuni.

– Exagerezi, spuse Nael, râzând.

– Deloc. Dacă te mai las cinci minute, sunt convins că vei începe să reorganizezi și acoperișul.

– Eu doar încerc să am grijă de tine.

Vocea lui deveni mai blândă la finalul propoziției.

Aren îi mângâie dosul palmei.

– Știu. Tocmai de aceea vreau să te oprești puțin și să respiri.

– Respir foarte bine.

– Atunci explică-mi de ce te miști prin casă ca un vârtej care a descoperit cafeaua.

Nael izbucni din nou în râs și își coborî privirea.

În clipa următoare, Aren îl trase ușor spre el și îl ridică în brațe fără niciun avertisment.

– Aren!

– În sfârșit.

– Ce înseamnă în sfârșit?

– Înseamnă că am găsit singura metodă eficientă prin care să țin locului cel mai agitat Omega din întregul oraș.

– Așa vorbești cu un om care ți-a făcut supă și pâine caldă?

– Da, iar omul acela este extraordinar de încăpățânat.

Cu aceeași naturalețe cu care ar fi ridicat un copil, se întoarse pe scaun și îl așeză în poala lui. Nael își sprijini instinctiv mâna pe umărul lui și îl privi cu o expresie amestecată între amuzament și indignare.

– Aceasta este o răpire, declară el.

– Este o operațiune de salvare, corectă Aren.

– Salvare de la ce?

– De la propria ta energie. Toată seara ai alergat prin casă de parcă pregăteai vizita unui rege.

– Poate că marinarul meu merită să fie primit ca un rege după ce se întoarce din furtună.

Aren simți cum ceva cald îi umple pieptul.

Își sprijini bărbia pe umărul lui Nael și zâmbi.

– Vezi? Asta voiam să aud. Acum stai aici și lasă-mă să mă bucur de priveliște.

– Ce priveliște?

– Tu, casa, supa, faptul că sunt uscat, hrănit și că omul la care m-am gândit toată noaptea este aici, în brațele mele. Pentru un marinar, aceasta este definiția luxului.

Zâmbetul lui Nael deveni mai cald și mai luminos decât orice lumină din încăpere. În cele din urmă își lăsă capul pe umărul lui Aren și rămase acolo și pentru prima dată în întreaga seară încetă să mai alerge prin bucătărie. Căldura casei îi învălui pe amândoi, ploaia continua să murmure dincolo de ferestre, iar Aren avu sentimentul profund că, dintre toate porturile în care ar fi putut acosta vreodată, acesta era singurul care conta cu adevărat.

Nael încercă să se ridice, dar el îl ținu ferm.

– Stai liniștit.

– Nu pot să stau așa.

– Ba poți.

– Nu este confortabil.

– Mie mi se pare foarte confortabil.

– Pentru tine!

– Exact.

Nael îl privi scandalizat, dar Aren continua să zâmbească.

– Aren, lasă-mă jos.

– Nu.

– De ce?

– Pentru că aceasta este singura metodă pe care am găsit-o ca să te fac să te oprești din alergat.

– Eu nu alergam.

– Nael.

– Bine… mă deplasam mai repede.

– Ai verificat supa de șase ori.

– Poate avea nevoie de ajutor.

– Era supă, nu pacient.

Un râs îi scăpă lui Nael înainte să se poată opri.

Aren simți cum tensiunea acumulată în el începea să se destrame.

Puțin câte puțin.

– M-ai speriat foarte tare, șopti Nael aplecându-se spre urechea bărbatului Alpha.

Cuvintele ieșiră încet, fără avertisment și fără să fi fost pregătite.

Aren își coborî privirea.

Acolo era adevărul, adevăratul motiv pentru care Nael nu reușise să stea locului, pentru care verificase telefonul de zeci de ori, pentru care deschisese ușa aproape înainte să sune soneria, pentru care îl dezbrăcase ca pe un automat, pentru care continua să se agite.

– Știu.

Vocea lui Aren deveni blândă și mâna lui poposi pe obrazul frumos al lui Omega, trasând un drum imaginar de la tâmplă la bărbie. Admiră frumusețea ochilor , ale genelor lungi, ale buzelor.

– Îmi pare rău.

Nael își sprijini pentru o clipă fruntea de umărul lui.

– La televizor spuneau că valurile aveau înălțimea unei case.

– Unele chiar aveau.

– Aren.

– Bine, bine. Tac.

– Mulțumesc.

– Dar numai pentru că ești așezat în brațele mele și ai avantaj tactic.

– Avantaj tactic?

– Da. Dacă încerc să mă cert cu tine în poziția asta, par imediat vinovat.

Nael râse din nou, de data aceasta mai liber și mai cald.

Aren îl strânse puțin mai aproape.

Bucătăria era liniștită.

Sael dormea în camera lui.

Ploaia continua să bată în geamuri, iar supa fierbinte împrăștia în jur mirosul simplu și minunat al casei.

Pentru Aren, după întunericul oceanului, după furtună, după frig și epuizare, nimic din lume nu părea mai valoros decât clipa aceea.

Și nimic nu părea mai mult ca acasă decât omul care încă stătea în brațele lui, încercând fără succes să se prefacă indignat.

Nael rămase câteva clipe nemișcat în brațele lui.

Liniștea care se așternuse în bucătărie era una caldă, plină de oboseala unei zile lungi și de ușurarea unei revederi pe care amândoi o așteptaseră fără să o recunoască pe deplin.

În cele din urmă, Omega își ridică încet brațele și îi înconjură gâtul.

Gestul veni firesc fără ezitare.

Apăsă buzele moi de cele ale lui Aren, asprite de vântul mării. Aren închise ochii și îl lăsă pe bărbatul Omega să reacționeze. Era prima dată că Omega încerca un sărut invadator. Nael scoase vțrful limbii și trecu de bariera dinților lui Aren, Căuta, căuta perechea ei și când o găsi, se lăsă încolăcită și aspirată de puternica limbă a lui Alpha. Aren coborî mâna spre centrul vieții lui Nael și doar frecă uțor fără să violeze intimitatea. Bărbatul Omega gemu ușor și-și retrase gura.

Își sprijini apoi obrazul de umărul lui Aren și închise ochii.

Aren simți căldura aceea apropiată și familiară și îl strânse instinctiv puțin mai aproape.

– Mi-a fost foarte frică.

Vocea lui Nael era atât de înceată încât aproape se pierdu în zgomotul ploii de afară.

Aren ridică mâna și mângâie părul blond ce începea să crească în bucle frumoase.

– Toată lumea spune că marea este frumoasă.

Zâmbi slab.

– Astăzi mi s-a părut înfricoșătoare.

– Uneori este și una, și alta.

– M-am uitat pe geam ore întregi.

– Serios?

– Da.

– Și?

– Cred că am făcut o gaură în norii de deasupra orașului cu cât i-am privit.

Aren râse încet.

-De obicei nu ești vorbăreț și acum îmi dau seama că îmi place să te aud vorbind.

Nael își păstră capul lipit de umărul lui.

– Nu ai o muncă ușoară.

– Nu.

– Acum înțeleg.

– Ce anume?

– De ce marinarii sunt atât de respectați.

Aren coborî privirea spre el.

– Ai avut timp să te gândești la asta?

– Am avut timp să mă gândesc la foarte multe lucruri.

Pentru câteva secunde, niciunul nu mai vorbi.

Ploaia continua să bată în geam.

Undeva în apartament, ceasul din sufragerie ticăia lent.

Aren îi netezi o șuviță de păr și îi mângâie tâmpla cu degetul mare.

– Știi ceva?

– Ce?

– Am câștigat mulți bani.

Nael ridică imediat capul.

– Mulți?

– Foarte mulți.

– Cât de mulți?

– Destul cât să mă simt important când am primit plata, spuse Aren mângâindu-i ușor spatele.

– Asta nu este o unitate de măsură.

– Pentru mine este.

Un zâmbet apăru pe fața lui Nael.

Aren îi ciupi ușor nasul.

– Și n-am uitat că trebuie să-ți cumpăr un cadou. O să-ți cumpăr unul frumos.

– Nu am nevoie de nimic, o spusesem în glumă.

– Perfect. Atunci o să fie și mai greu să aleg.

– Aren,glumisem.

– Poate o eșarfă.

– Nu.

– Poate bijuterii.

– Nu.

– Poate un castel, spuse blând bărbatul Alpha și depuse un sărut pe buzele roz ale lui Omega.

Nael izbucni în râs.

– Un castel?

– Da.

– Aren!

– Bine, bine… poate nu chiar un castel.

Își lipi fruntea de a lui pentru o clipă.

Privirea îi deveni mai blândă, mai serioasă.

– Dar ceva o să-ți cumpăr.

– De ce?

Aren îl privi câteva secunde.

– Pentru că atunci când mă luptam cu furtuna, gândul care mă împingea înainte era că cineva mă așteaptă acasă.

Râsul dispăru de pe chipul lui Nael, privirea lui se înmuie.

Aren îi mângâie obrazul.

-Asta valorează mai mult decât orice ton roșu din ocean.

Pentru o clipă, Nael nu găsi niciun răspuns.

Își ascunse din nou fața în umărul lui Aren și îl îmbrățișă mai strâns.

Aren îl ținu aproape, cu degetele pierdute în părul lui BLOND, în timp ce afară furtuna își consuma ultimele puteri, iar înăuntru căldura casei îi învăluia pe amândoi ca o promisiune tăcută că, indiferent cât de sălbatică devenea marea, drumul spre casă merita întotdeauna parcurs.

Într-un târziu, Nael se ridică.

–Mănâncă supa, se răcește.

Aren îl prinse de mână.

–Un marinar ostenit de lupta cu valurile poate găsi în noaptea aceasta un colac de salvare?

Nael nu înțelese la început dedesubtul întrebării, dar când o făcu , se înroși puternic și se prefăcu surd. Aren însă, căruia îi fusese dor de acest Omega timid și delicat, nu avea de gând să renunțe așa de ușor. El păstră mâna lui Nael și ridică privirea albastru-oțel. Ochii lui erau pătrunzători și arseră inima lui Nael într-o clipă.

–Nael, vrei să dormim în același pat în noaptea asta? Doar somnic. Ce spui?

Omega redevenise tăcut și timid. Plecă privirea și se bâlbâi groaznic.

– În …în …a…același pat? Noi? Doar so…so….somnic, bine?

Aren sărută mâna aceea elegantă și o lipi de frunte o clipă. Apoi îi dădu drumul și se întoarse la farfuria de supă.

–Acum pot mânca liniștit.