Anemone în iarnă -Capitolul 20 vol 2

Gânduri

Noaptea coborâse încet peste casă, aducând cu ea liniștea aceea profundă care se așterne doar după zile pline de emoții și după revederi mult așteptate. În bucătărie mai plutea încă mirosul pâinii calde și a supei pe care o mâncaseră împreună.

Aren strânse ultimele farfurii și le așeză în chiuvetă, apoi rămase câteva clipe sprijinit de marginea blatului, urmărindu-l pe Nael care împăturea un prosop în sufragerie.

Lumina galbenă îi îmbrăca chipul într-o căldură blândă.

Părul blond crescuse și se buclase frumos într-o  dezordine care îi plăcea din ce în ce mai mult.

Privindu-l, Aren simți din nou aceeași emoție care îl însoțea de ceva timp.

Era o emoție simplă, puternică, liniștitoare și avea sentimentul că omul acela devenise centrul întregii lui lumi.

–Ai terminat? Putem merge la culcare?

Nael se roși.

–Da, am terminat, spuse el cu blândețe.

Aren zâmbi fără să își poată ascunde bucuria.

Zâmbi sincer, luminos pentru că acel răspuns îi încălzise inima mai mult decât orice altceva.

Puțin mai târziu, casa intră într-o liniște deplină.

Ferestrele erau închise.

Luminile fuseseră stinse una câte una.

Doar veioza din dormitor mai răspândea o lumină aurie și calmă.

Nael își pregăti hainele pentru a doua zi și le așeză ordonat pe scaunul de lângă pat, iar Aren îl urmărea din când în când cu privirea unui om care încă se minuna că viața îi oferise o asemenea șansă.

În cele din urmă, amândoi se așezară sub pătură.

Pentru câteva clipe rămaseră tăcuți.

Se auzea doar foșnetul discret al lenjeriei și murmurul îndepărtat al vântului de afară.

Nael stătea întins pe o parte față în față cu Aren care îl privea.

Fiecare dintre ei părea conștient de apropierea celuilalt, de emoția ei, de frumusețea ei.

În cele din urmă, Aren își întinse încet brațul.

– Pot? întrebă el cu o voce joasă.

Nael zâmbi.

Un zâmbet mic și cald care îi lumină întreaga față.

– Cred că tocmai pentru asta am venit aici.

Râsul lui Aren fu atât de ușor încât semăna mai mult cu o răsuflare.

Apoi îl trase încet spre el.

Nael se așeză în brațele lui cu o naturalețe care făcu ceva să se liniștească adânc în sufletul lui Aren.

Omega își rezemă capul de pieptul lui, Aren îi înconjură umerii și îl ținu aproape.

Chiar voia să memoreze fiecare clipă, fiecare respirație, fiecare bătaie a inimii.

Pentru câteva minute rămaseră astfel, fără cuvinte, pur și simplu bucurându-se de apropierea pe care amândoi și-o doriseră de mult timp.

Aren coborî privirea spre creștetul blond al lui Nael.

Își plecă ușor capul și îi sărută părul, apoi tâmpla, apoi obrazul.

Gesturile lui aveau o tandrețe profundă, aproape protectoare și fiecare sărut părea o mulțumire tăcută pentru toate zilele petrecute împreună.

Nael închise ochii.

Brațul lui se așeză peste pieptul lui Aren.

– Ești fericit? întrebă el încet.

Aren îi mângâie părul.

– Mai mult decât am crezut vreodată că este posibil.

– Chiar și după toate furtunile?

– Mai ales după ele, răspunse Aren.

Pe mare am învățat că fiecare om are un port spre care se întoarce. Când eram pe punte și priveam întunericul, mă gândeam la casa asta, la Sael, la tine. Gândul acesta mă făcea să merg mai departe indiferent cât de grea devenea noaptea.

Nael ridică puțin capul și îl privi.

Ochii lui aveau strălucirea blândă a omului care aude exact cuvintele pe care sufletul lui le aștepta.

– Atunci sunt bucuros că te-ai întors.

Aren zâmbi.

Îi atinse obrazul cu vârful degetelor, apoi îl sărută încă o dată pe frunte.

– Mă voi întoarce mereu.

Sărutul găsi buzele moi și roz ale bărbatului Omega. Limbile se învârtiră , căutară și într-un sfârșit se regăsiră fericite, frecându-se, sugându-se într-un ritm care dădu naștere unei frecări ale celor două corpuri. Mâna lui Aren se odihni curajoasă pe sexul lui Nael. Acesta gemu ușor și se extrase din gura bărbatului Alpha.

– Mmmm…ai zis somnic…ține-te de cuvânt.

Aren gâfâi încet, un pic nemulțumit.

-Doar doream să văd ce formă are. Iartă-mă.

Nael își ascunse zâmbetul în umărul lui.

Pleoapele îi deveniseră deja grele.

Căldura brațelor lui Aren, liniștea casei și ritmul constant al inimii care îi răsuna sub ureche îl învăluiră treptat într-o stare de pace profundă.

Câteva minute mai târziu, respirația lui deveni lentă și regulată.

Aren rămase încă puțin treaz.

Îl ținea în continuare aproape și privea umbrele moi desenate de veioză pe perete.

În brațele lui se afla omul pe care îl prețuia mai mult decât orice pe lume.

Gândul acesta îi aduse un sentiment atât de profund de recunoștință încât adormi cu un zâmbet liniștit pe chip, în timp ce noaptea își continua drumul tăcut dincolo de ferestrele casei.

……………

Zece luni trecuseră de când Aren intrase în casa lui Nael.

Sau, mai bine zis, zece luni se scurseseră de când Aren pășise pentru prima dată în casa lui Nael, un bărbat fără amintiri, fără trecut și fără altă avere decât hainele pe care le purta.

Acum pleca pe mare alături de Blade Runner la fiecare expediție. Marinarii îl acceptaseră de mult ca pe unul dintre ai lor, iar Blade Runner continua să vorbească despre progresul lui cu o mândrie pe care rareori și-o lăsa văzută. În numai două luni, Aren învățase navigația cu o rapiditate care îi uimise pe toți, iar după zece luni ajunsese să manevreze velierul cu siguranța unui om care își petrecuse întreaga viață pe mare.

Zece luni de furtuni, capturi, nopți petrecute pe mare și mii de mile parcurse împreună șterseră de mult orice urmă de distanță.

– Aren!

Vocea lui Marek răsună de pe punte.

– Dacă iar ai ajuns primul, încep să cred că dormi direct în port.

– M-am gândit la asta. Economisesc timpul de deplasare.

– Ascultați-l! Acum face și glume.

Râsetele izbucniră imediat.

Aren urcă pasarela și începu să verifice echipamentele.

Mâinile lui se mișcau sigur, rapid, aproape instinctiv.

În urmă cu câteva luni nici măcar nu știa numele instrumentelor de la bord.

Acum putea conduce velierul în larg, putea interpreta hărțile maritime, putea citi curenții și vremea și putea identifica poziția unui banc de ton roșu aproape la fel de bine ca marinarii veterani.

Transformarea aceea continua să-i uimească pe toți, mai ales pe Blade Runner.

Căpitanul apăru pe punte cu obișnuita cană de cafea în mână.

Privirea lui alunecă peste echipaj și se opri asupra lui Aren.

– Rezervoarele?

– Verificate.

– Proviziile?

– Încărcate.

– Prognoza?

– Vânt moderat din est. Cer variabil. Marea liniștită până după-amiază.

Blade Runner dădu încet din cap.

– Bine.

Marek izbucni imediat:

– Asta e tot?

– Ce să fie mai mult?

– Omul ăsta a învățat în șase luni ce nouă ne-a luat ani și tu îi spui doar «bine»?

Mai mulți marinari începură să aprobe zgomotos.

Blade Runner își ridică privirea din cafea.

– Vreți să plecăm la pescuit sau să organizăm o ceremonie?

Puntea explodă în râsete.

Aren râdea și el.

Învățase deja că acesta era felul lui Blade Runner de a evita laudele.

Pentru că adevărul era cunoscut de toată lumea.

Căpitanul era mândru de el, foarte mândru.

De altfel, în urmă cu câteva săptămâni, când un armator dintr-un port vecin îl întrebase dacă Aren era fiul lui, Blade Runner răspunsese atât de repede încât îi surprinsese pe toți.

– Nu. Este omul meu.

O propoziție simplă, dar care pentru oamenii mării însemna enorm.

În acea dimineață, înainte de plecare, Aren trecuse pe acasă.

Nael pregătea micul dejun, iar Sael transformase deja bucătăria într-un câmp de luptă.

Copilul crescuse.

Avea energie suficientă pentru trei oameni și curiozitate pentru zece.

În clipa în care îl văzu pe Aren îmbrăcat pentru plecare, întinse imediat brațele.

–Tata!

Bărbatul îl ridică și îl așeză pe șold.

– Bună dimineața, căpitane.

– Mare!

– Da, merg pe mare.

– Pește!

– Sper.

Nael clătină din cap în timp ce așeza cănile pe masă.

– Sunteți imposibili amândoi.

– Mulțumim.

-Dacă tu crezi că e un compliment, poți să te ștergi pe bot.

– Cu atât mai bine.

Sael râse fără să înțeleagă nimic și spuse din nou vesel, agitând brațele:

-Ta-ta, ta-ta, tata!

Aren îl strânse puțin mai aproape.

În ultimele zece luni, apartamentul acela devenise mai mult decât un loc unde dormea între două călătorii.

Devenise acasă, locul spre care se grăbea să revină după fiecare furtună, după fiecare noapte petrecută pe mare, după fiecare captură.

Și, de fiecare dată când velierul se apropia de coastă, primul gând care îi apărea în minte era același:

Nael și Sael.

O înțelegere tacită se încheiase între el și Nael, dormeau împreună, dar fără sex. Aren își spunea că au toată viața înainte. Și …mai era și…marca de pe ceafa lui Nael. Se estompase puțin, dar îi era teamă câ în momentul în care va dori să-l marcheze, dacă cel care îi dăduse marca mai era încă în viață, feromonii acestuia ar fi putut intra în contradicție cu ai lui.  Atunci Omega ar putea fi în pericol. Deci se abținea să se excite prea tare pe lângă el. Se simțea , însă, foarte iubit și de Nael și de copil. Și asta îi era destul…să nu fie singur…să nu fie alungat…

Câteva ore mai târziu, velierul părăsi portul.

Motorul vibra constant.

Pescărușii urmăreau nava deasupra valurilor.

Soarele urca încet pe cer.

Blade Runner ieși din cabină și se opri lângă Aren, care ținea cârma.

Vântul îi flutura părul.

Oceanul se întindea nesfârșit înaintea lor.

–Știi ceva?

Aren îl privi.

– Ce?

– În prima zi în care ai urcat pe navă eram convins că vei rezista cel mult o săptămână.

Aren izbucni în râs.

– Mulțumesc pentru încredere.

– Erai slab, oboseai după trei ore și făceai bășici de la orice frânghie.

– Încep să regret că am întrebat.

– Acum conduci velierul mai bine decât jumătate dintre oamenii pe care îi cunosc.

Aren amuți.

Cuvintele acestea veneau rar, de aceea valorau atât de mult.

Blade Runner privi înainte, spre orizont.

– Ai muncit pentru fiecare pas.

Aren simți un nod ciudat în gât.

Șase luni.

Șase luni care îi schimbaseră viața.

Zece luni de când se trezise într-o altă viață, sub un nume nou.

În timp ce velierul înainta spre larg, purtat de vânt și de valuri, Aren avu sentimentul clar că nu mai căuta un drum.

Îl găsise deja.