Anemone în iarnă -Capitolul 21 vol2

Călduri-Partea 1

Seara de martie coborâse peste oraș într-o lumină albastră și liniștită, așezând peste acoperișuri, peste străzi și peste grădinile mici din spatele caselor o pace aproape ireală, ca și cum întreaga lume ar fi respirat mai încet după dogoarea zilei. Aren stătea în curtea din spatele casei împreună cu Sael, iar lângă ei, printre florile de anemonă și tufele de lavandă care împrăștiau în aer un parfum curat, ușor amărui, leagănul și micul ansamblu de joacă din lemn, construite cu doar câteva săptămâni în urmă de mâinile lui, deveniseră deja regatul personal al copilului.

Sael alerga prin iarbă cu obrajii aprinși și cu râsul risipit în aerul serii, urcând, coborând, atingând cu palmele lemnul netezit și privind fiecare colț al acelui mic univers ca pe o cucerire numai a lui. Aren îl urmărea în tăcere, cu brațele încrucișate la piept și cu un zâmbet rar pe buze, simțind cum liniștea aceea domestică, simplă și caldă îi pătrundea adânc în oase. Pentru prima dată după multe luni, avea două săptămâni întregi de concediu, două săptămâni fără furtuni ridicate din senin, fără nopți petrecute pe mare, fără comenzi strigate peste vuietul valurilor și fără plecări înainte de răsărit, când casa încă dormea, iar Nael rămânea în prag cu Sael în brațe și cu acea grijă tăcută pe chip.

Îl privi pe copil alergând prin iarbă și simți o pace pe care nu o mai cunoscuse de foarte mult timp, însă, pe măsură ce orele treceau, privirea lui începu să se întoarcă tot mai des spre poartă. Intrară în casă la ora 20 și Nael trebuia să fie deja acolo. Spre orele 22, întârzierea deveni neobișnuită, iar gândul acesta, la început doar o neliniște mică, abia conturată, se strânse treptat în el ca un nod apăsător. Își scoase telefonul și verifică ecranul. Nu avea niciun mesaj, niciun apel, nicio explicație.

Sael veni fugind și îi îmbrățișă picioarele, ridicând spre el privirea limpede, în care lipsa lui Nael începea să se transforme într-o întrebare.

– Tata, tati?

Aren îi atinse creștetul cu palma și încercă să-și păstreze vocea calmă, deși ceva întunecat, greu de numit, începuse să-i apese stomacul.

– Ar trebui să ajungă curând, spuse el, însă chiar și în timp ce rostea cuvintele simți cât de puțin reușeau ele să-l liniștească.

Mai așteptă câteva minute, privind când spre poartă, când spre telefon, când spre drumul care se pierdea dincolo de gard, apoi luă o hotărâre. Îl ridică pe Sael în brațe și porni spre casa lui Taro Daho, care se afla destul de aproape încât copilul să fie lăsat acolo în siguranță. Tara îi deschise ușa aproape imediat, iar expresia ei se schimbă de îndată ce văzu chipul lui Aren.

– S-a întâmplat ceva? întrebă ea, dându-se la o parte pentru a-i lăsa să intre.

Aren îl ținu pe Sael mai aproape de piept, ca și cum neliniștea lui ar fi putut trece în copil.

– Nael întârzie prea mult. Mă duc după el, răspunse Aren agitat.

Tara îi studie chipul doar o clipă și înțelese imediat că nu era vorba despre o îngrijorare obișnuită.

– Lasă-l pe Sael aici, spuse ea, întinzând brațele spre copil.

– Mă ocup eu de el până vă întoarceți.

– Mulțumesc, rosti Aren, cu o recunoștință scurtă, apăsată, fiindcă mintea lui era deja plecată spre drum, spre spital, spre fiecare colț de stradă pe care Nael ar fi putut trece.

Sael protestă puțin, agățându-se de gulerul lui Aren, însă promisiunea unor prăjituri și glasul blând al Tarei îl convinseră în cele din urmă să rămână. Aren nu mai pierdu nicio clipă. Ieși din casă și porni imediat spre restaurnt, cu pașii tot mai grăbiți, iar lumina albastră a serii i se păru deodată rece, străină, apăsătoare.

Nael nu era acolo. Aren întrebă câțiva angajați, iar răspunsurile lor îi adânciră neliniștea. Schimbul lui Nael se terminase cu aproape o oră în urmă. Plecase. Ar fi trebuit să fie acasă. În clipa aceea, ceea ce fusese până atunci îngrijorare se transformă în ceva mult mai greu și mai întunecat, o presimțire care îi strânse pieptul și îi ascuți toate simțurile.

Ieși din restaurant și grăbi pasul pe stradă, urmând drumul pe care Nael îl făcea de obicei. Privea fiecare colț, fiecare alee, fiecare vitrină luminată, fiecare umbră prelungită pe ziduri și respirația i se adâncea pe măsură ce trupul lui intra într-o stare de veghe aproape animalică. Apoi îl văzu.

La capătul unei alei slab luminate, unde felinarul tremura într-un cerc murdar de lumină galbenă, un bărbat masiv îl ținea pe Nael de braț…prea strâns…mult prea strâns. Nael încerca să se retragă, să-și smulgă încheietura din mâna lui, să pună distanță între ei, dar mișcările îi erau nesigure, iar trupul părea să nu-l mai asculte pe deplin. Aren observă imediat tremurul lui Omega, respirația dificilă, felul în care se sprijinea aproape fără să vrea de zid, ca și cum picioarele nu-l mai puteau ține.

Apoi mirosul îl lovi…erau feromoni, mulți…aerul era aproape insuportabil nărilor lui. Bărbatul era un Alpha și dăduse drumul la feromonii opresivi, de atac .

Un fulger rece îi străbătu întreaga ființă și pentru o fracțiune de secundă lumea deveni complet tăcută, ca înaintea unei furtuni care rupe cerul. Apoi Aren începu să alerge.

– Lasă-l! strigă el, iar vocea lui răsună peste stradă cu o forță care făcu bărbatul să întoarcă brusc capul.

Nael ridică privirea spre el, iar în ochii lui tulburați de febră, spaimă și ușurare se aprinse aceeași recunoaștere care îi sfâșie lui Aren pieptul.

– Aren…

Fu suficient.

Agresorul încercă să-l tragă pe Nael mai aproape, ca și cum acea chemare slabă i-ar fi stârnit furia sau posesivitatea, însă nu mai apucă să facă nimic. Aren ajunse peste el ca o furtună. Pumnul lui lovi direct în maxilar, iar impactul îl proiectă pe individ câțiva pași în spate. Era înnebunit la gândul că cineva pângărea feromonii  iubitului său. Nael se desprinse imediat, clătinându-se, iar Aren îl prinse cu o mână și îl împinse în spatele lui, așezându-se între el și bărbatul care îndrăznise să-l atingă.

– Stai în spatele meu, spuse Aren, cu o voce joasă, tăioasă, în care nu mai încăpea nicio ezitare.

Bărbatul înjură și se repezi înainte. Era mai mare, mai greu, mai masiv, însă Aren petrecuse aproape un an trăgând plase, ridicând echipamente, înfruntând valuri și luptând cu oceanul, iar forța lui nu mai era cea a bărbatului de odinioară. Se feri de primul atac, prinse brațul agresorului și îl răsuci violent, un strigăt de durere sfâșie aerul dintre clădiri. Fără să-i dea timp să-și revină, Aren îl împinse într-un zid, iar când omul încercă din nou să lovească, primi un pumn în abdomen, apoi altul și încă unul, lovituri scurte, grele, purtate de furia unui Alpha care ajunsese la timp doar pentru că spaima îi condusese pașii.

Genunchii agresorului cedară. Bărbatul căzu la pământ, gâfâind, înfrânt, cu mâinile strânse peste abdomen și cu privirea pierdută de durere. Aren rămase deasupra lui, respirând greu, cu ochii arzând într-o lumină rece care făcea aerul din jur să pară mai aspru.

–E Omega meu. Dacă te mai apropii vreodată de el… începu Aren, iar vocea lui coborî atât de mult, încât până și agresorul încremeni.

Bărbatul ridică încet privirea, iar Aren continuă, fiecare cuvânt apăsat ca o sentință.

– …o să regreți fiecare pas făcut spre el.

Agresorul se târî înapoi fără să mai scoată niciun cuvânt. Aren nici măcar nu-l mai privi. Se întoarse imediat spre Nael, iar furia care îi încordase trupul se transformă, într-o clipă, într-o grijă atât de adâncă, încât aproape îl dezechilibră.

Omega se sprijinea de peretele clădirii. Fața îi era palidă sub roșeața febrei, mâinile îi tremurau, iar feromonii continuau să plutească în jurul lui, denși, tulburători, imposibil de ascuns. Aren ajunse lângă el din doi pași.

– Nael, rosti el, iar în felul în care îi spuse numele se amestecau spaima, ușurarea și nevoia de a-l aduce înapoi la sine.

– Aren… îi răspunse Nael, cu vocea tremurând.

În clipa următoare se agăță de el, pur și simplu, ca și cum întregul lui echilibru depindea de prezența aceea. Aren îl strânse imediat în brațe, cu grijă și fermitate, ținându-l aproape fără să-l apese, Sub palmă îi simți inima bătând haotic, mult prea repede, de parcă trupul lui Nael alergase mai mult decât picioarele lui.

—-Ești în siguranță, îi spuse Aren, apropiindu-și gura de părul lui, ca vocea să-i ajungă limpede, caldă, directă.

–Sunt aici. Nu te mai atinge nimeni.

Nael închise ochii și se lăsă pentru câteva clipe cu toată greutatea în brațele lui.

– Știam că o să vii, am simțit aroma de ambergris, șopti el.

Aren își lipi obrazul de părul lui și îl ținu mai strâns, de parcă numai așa putea să alunge imaginea acelui braț străin încleștat pe trupul lui Nael.

– Te voi apăra întotdeauna, răspunse el.

În timp ce luminile orașului străluceau deasupra lor, reci și îndepărtate, Aren îl ținu aproape și înțelese că nici cea mai mare furtună de pe ocean nu îl speriase vreodată atât de tare precum imaginea lui Nael aflat în pericol.

…………..

Febra îl mistuia pe Nael cu o intensitate care părea să-i consume fiecare strop de putere. Feromonii de anemonă marină se revărsaseră în jurul lui cu o forță necontrolată, transformând aerul nopții într-o mare invizibilă, sărată și amețitoare, care se lovea fără încetare de simțurile celor din jur.

Aren îl susținea de după umeri și încerca să-l conducă spre casă cât mai repede. Înțelegea prea bine ce se întâmpla și tocmai această înțelegere îl făcea să fie atât de speriat. Nael intrase în călduri, iar starea lui se înrăutățea cu fiecare minut.

Drumul până acasă deveni din ce în ce mai dificil. Feromonii  Alpha pe care Aren îi ținuse ascunși încă din ziua în care se trezise fără amintiri reacționau violent la chemarea instinctivă a anemonelor marine. În interiorul lui se desfășura o luptă surdă, iar fiecare pas îi cerea un efort de voință tot mai mare.

– Mai rezistă puțin, îi șopti el.

Nael încercă să înainteze, însă după câțiva pași se opri brusc. Privirea lui deveni confuză și speriată. Își întoarse capul în stânga și în dreapta, ca și cum nu mai recunoștea locurile prin care trecea. Respira greu, iar degetele i se încleștară în jurul gâtului lui Aren cu o disperare care îi strânse inima.

În clipa aceea, Aren înțelese că Omega nu mai era cu adevărat conștient.

Fără să mai piardă timp, îl ridică în brațe.

Nael se lipi instinctiv de el, iar Aren îl duse astfel până acasă. Urcă direct la etaj și îl așeză în dormitor, apoi coborî imediat și se îndreptă spre casa vecină.

Tara deschise ușa aproape imediat.

– Ce s-a întâmplat? De ce a întârziat Nael?

Aren își ținea privirea coborâtă.

–Nu-l pot lua pe Sael.

Tara clipi surprinsă.

– Cum adică?

– Nu pot să-l iau pe Sael în seara asta și trebuie să și vii să-l consulți pe Nael.

Vocea lui deveni mai joasă.

– Cred că a intrat în călduri.

Expresia medicului se schimbă imediat. Fără să mai pună întrebări, își luă trusa medicală și porni împreună cu el.

Când intră în dormitor, Tara fu izbită de puterea feromonilor Omega. Aroma anemonelor marine era atât de densă încât părea aproape materială. Își scoase imediat o mască filtrantă și și-o fixă pe față.

–Va fi greu…

Orice Alpha ar fi fost pus la pământ de concentrația aceea.

Aren rămase în pragul ușii.

Tara îi întinse o a doua mască.

– Pune-o.

El ascultă fără să protesteze.

– Vino și stai aici lângă mine. Hai să vedem ce putem face.

Medicul se apropie de pat.

Nael nu mai știa cine este și nici unde se află. Corpul îi era zguduit de frisoane și de febră, iar pielea îi devenise strălucitoare din cauza fluidelor care începeau să apară la suprafață. O peliculă fină îi acoperea brațele, gâtul și obrajii, oferindu-i aspectul unei statui scăldate în lumină. Lubrifierea începuse și era explozivă.

Respirația îi era fierbinte și neregulată.

Tara îl consultă cu atenție și rămase tăcută mai multe minute.

În cele din urmă își scoase mănușile și se întoarse spre Aren.

Acesta stătea lângă ușă, încordat și palid.

– Ascultă-mă foarte atent.

Aren ridică privirea.

– Situația este foarte complicată. Nu-i mai pot administra supresoare și nici alte blocante pentru a opri aceste călduri. De când a născut, el nu a fost niciodată în această situație. Credeam chiar că glandele lui au fost afectate.

Bărbatul simți cum i se strânge stomacul.

– Atunci ce facem?

Tara îl privi direct în ochi.

– Mai întâi trebuie să-mi răspunzi la o întrebare.

– Care?

– Îl iubești pe Nael?

Aren încremeni.

– Cum adică?

– Te întreb foarte clar. Îl iubești sau nu?

Pentru câteva clipe nu răspunse.

Își coborî privirea.

Părea rușinat de propriul răspuns înainte chiar de a-l rosti.

– Da.

Vocea lui era abia auzită.

– Îl iubesc foarte mult.

Tara încuviință încet.

– Bun.

Aren ridică surprins capul.

– Bun?

– Atunci știi ce ai de făcut.

– Dar cum?

Respirația i se acceleră. Înțelesese. Se simți pierdut.

– Nu… eu…

– Ce anume nu?

– Nu vreau. Nu ar fi corect.

Tara își încrucișă brațele.

– Nu vrei?

Apoi continuă pe un ton mai aspru.

-Nu există x soluții.  Vrei să aduc un Alpha necunoscut de pe stradă ca să se ocupe de el?

Aren rămase mut.

– Sau vei sta tu aici și vei avea grijă de el?

După aceste cuvinte, Tara își strânse instrumentele medicale în trusă. Trecu pe lângă el și se opri în dreptul ușii.

– Sael va rămâne la noi pe timpul căldurilor. Ne vom ocupa noi de cumpărături și de alte chestii.

Trecând pe lângă el îi smulse masca, apoi îl privi pentru o ultimă clipă.

– Curaj, se pare că anemonele s-au trezit din hibernare și le este foame.